Anul ăsta se cam fac 10 ani de la terminarea liceului.

O perioadă despre care știam încă de pe-atunci că n-o să mai fie alta ca ea, așa frumoasă, zbuciumată, intensă, plină, vie, tremurândă, nebună. Nu e o întâmplare fericită, nu o văd așa, din moment ce persoana de care îmi e cel mai dor, un dor crud, nemilos, arzător, nu poate veni. Și mi se pare atât de trist să descopăr poze din perioada aia, cu el și cu noi, așa tineri și tâmpiți! În perioada în care se face reuniunea se împlinesc, culmea, și 6 ani de când el nu mai e. Nu pot să nu mă întreb cum ar fi fost viața lui acum, dacă ar fi însurat, dac-ar avea copii, creți și blondii ca el, dacă îi place să fie doctor, cum i-aș mai sări în brațe și cu cât drag l-aș ciufuli... Cred că o să iau o poză de a lui și-o să o fac de dimensiuni umane și-o să-l iau și pe el la marea întâlnire. Pentru mine el nu e mort, Dani nu e mort, Dani e într-un loc de unde nu se poate întoarce pentru că nu există nici un mijloc de transport care să-l aducă acasă.