luni, 8 martie 2010

Gânduri necurate la ceas de seară

Nu mi-au plăcut niciodată bărbații frumoși, sculptați, perfecți. Bine, niciodată e mult spus, am vreo 2 specimene ce-mi vin acum în minte, băieți care n-aveau nimic altceva decât frumusețe în dotare, dar nu despre ei vorbim acum. Începusem o idee și mi-am pierdut-o cu gândul la cei doi:) Să-mi revin. Gata. Deci. Despre ce vorbeam?:) A, da, despre bărbați, despre ce din ei aprinde în mine vâlvătaie:)

În primul rând, îmi plac foarte tare mâinile de sex masculin, îmi place să fie mari, cât mai mari, bine, nu ridicol de mari și disproporționate față de corp, îmi place (sau îmi plăcea?) să-mi pun palma în palma lor și să mă minunez de cât de mică e a mea, iar ca să nu ajungem în zona 18+ mă opresc aici cu explicațiile:)
Am avut de-a lungul timpului crush-uri atât de ciudate, care mă luau până și pe mine prin surprindere și-mi era greu să mă justific în fața mea sau a prietenelor. Ori îmi băgam nasul în agenda lui și descopeream în ea versuri albe care mă făceau să ridic ochii gata îndrăgostiți spre el. Ori îi surprindeam o privire care topea tot ce fusese înainte. Ori îmi spuneau ceva, de cele mai multe ori ridicol pentru alții, care în capul meu suna a prea-special-să-nu-mă-simt-o-norocoasă. Ori îmi plăcea cum era îmbrăcat într-o zi și de imaginea aia atârnam toată îndrăgosteala mea. Mă atașam de mirosul lor, de un zâmbet, de niște ochi pe care eu îi vedeam sclipind, de discuțiile pe care le aveam cu ei. În absența acestor lucruri unii dintre ei erau de-a dreptul comuni, dovadă că niciodată n-am avut o relație, așa cum înțelegem toți asta, cu ei.

Apoi, mi se pare extrem de hot bărbatul care știe să-și fumeze țigara. Uneori încremenesc în secunda în care surprind imaginea perfectă a unui bărbat care fumează. De imaginea aia îmi atârnă toate gândurile. Chiar dacă pentru o clipă. Și câte gânduri încap într-o clipă! În secunda aia aș putea să fiu orice sau nimic, nu mai contează, mă hipnotizează așa o imagine. 
Iar culmea-culmilor, apogeul, ce m-ar face pe mine să-mi pierd mințile definitiv  dacă aș avea ceva mai puțini ani și dacă n-aș fi măritată și fericită că-s măritată, bărbatul bărbaților, mai mult închipuit decât real, e solistul (principal, secundar sau ocazional, nu-mi pasă) al unei trupe rock (doar nu gospel), nu cu plete, nu-nu, nici chel, undeva între, doar o idee lung, cu un tricoul lălâi în jurul gâtului...
și ... 
mă opresc aici, 
că o să creadă my dear beau că individul există și-n realitate.
apropos, gândurile astea nu pot fi considerate probe în procesul de divorț, nu?:))

Niciun comentariu: