Deloc nu e greu să mori!...

Am senzația că am lipsit săptămâni, luni întregi. Nu știu cum v-a fost viața între timp, dar știu cum mi-a fost mie. Jale e cuvântul de ordine. Pentru că într-o noapte de luni a murit cel mai tânăr unchi al meu. Avea 38 de ani și 3 fete frumoase. Cea mare, de 18 ani, era lângă mine când doctorul îmi spunea Îmi pare rău, n-am avut ce să facem, îi mai dau o zi, poate două, maxim. Am înghețat. Îl auzeam pe doctor vorbind, îi vedeam masca de tifon pe care nu apucase să și-o dea jos cum se mișcă când deschidea gura să spună cuvintele alea, dar nu-l înțelegeam. Am, de când mă știu, două apucături stranii, una, în cele mai crunte momente din viața mea, când aud cele mai proaste vești posibile, mi se lărgește, poate chiar pentru mai puțin de o milisecundă, un soi de zâmbet pe față. Mă vedeam cumva în oglindă așa, știam că am zâmbetul ăla cretin și repetam obsesiv Adică? Ce înseamnă asta? Adică nu....? Adică o să....? Și răspunsurile lui îmi pare rău, n-a depins de noi, numai Isus a făcut minuni. Nu știu să consolez. Nu știu ce să spun, nici ce să fac în așa momente. Var-mea mă ruga să n-o anunț pe maică-mea care era cu mătușa mea în altă țară pentru că tata o să se trezească, o să vezi. Știam că nu, știam că și ea știe că nu, dar nu avea cum să accepte asta, în capul ei nu încăpea așa o realitate. Cum să spui asta cuiva? Ce cuvinte să inventezi și-n ce dulcețuri să le înmoi ca să nu sune cum sunt? Sprijineam zidurile de la etajul 2, Terapie Intensivă, când a sunat maică-mea. M-am îndepărtat și am spus ceea ce îmi spusese doctorul. Ea- aceeași reacție Adică? Ce înseamnă asta? Ce-i spun ei? Ce mai era de spus? Înfiorător, cutremurător totul. Moartea lui ne-a lăsat cu ochii în gol, întrebându-ne mereu dacă e real, poate ni se pare, nu ni se pare, sigur? Mă ustură sufletul când mă gândesc la toate astea și-n noaptea în care nu a putut nimeni să doarmă el pleca pe un drum fără întoarcere. Mătușa mea, aflată la 2500 de km distanță și la o oră diferență fus orar a simțit și a știut sigur că la ora aia, la 1 noaptea, el murea. Așa s-a dovedit a fi... Pentru că nu mă mai pot concentra, a doua mea apucătură stranie e tremuratul; în momente de maximă emoție (pozitivă, negativă, egal) un curent ciudat, nervos, îmi zgâlțâie dinăuntru către exterior vase de sânge, centimetri de piele, articulații, încheieturi, tot, nu mă pot controla, trebuie doar să mă opresc din vorbit, din gândit, să înlătur sursa care mă zgâlțâie...

Petrecerea mea, anunțată cu surle și trâmbițe, gândită și pregătită, trecută pe listă și mult așteptată, nu se va mai ține. Pentru că sâmbătă, de ziua mea, o să merg la înmormântarea celui mai tânăr unchi al meu.

OCESE, OCESE!

So, OCESE live sună greit, mi-a plăcut! Că am fost  la concert noi și toți copiii din oraș care au ales să nu asculte manele, a fost partea a doua. Copii care se comportă pe alocuri ca some kind of animals, zise babeta care vă scrie. Babetă care era însoțită de beau și de o prietenă. La un moment dat, destul de repede ca să poată fi real, au aterizat pe masa noastră muuuulte sticle de bere, probabil ne-au confundat, poate n-am auzit noi când ne strigau dau 2 beri goale pentru una plină, cine se combină? Noi nu ne-am combinat, n-am făcut schimbul:)

În rest, şobolanii nu stau aşa bine la capitolul comunicare cu publicul, public care nu ştiam că-i format în proporție de 90% din liceeni și la care am căscat ochii timp de o oră jumate să văd dacă nu cumva le cade capul de atâta bălăngănit:)

Sunt o criminală, o să ard în iad!

Dacă există dreptate și un Dumnezeu al florilor, soarta-mi e pecetluită! Și-aș vrea să spun și să cred că nu merit asta. Dar aș minți cu nerușinare. Ia uitați cum am nenorocit în mai puțin de o lună 3 specimene de flori, pe care nici nu știu cum le cheamă. Deși a venit sor-mea să le schimbe pământul și să le vorbească frumos, ele au decis să moară decât să mai aibă vreo legătura cu mine. Și jur că le-am iubit!

Vedeți și voi trista lor evoluție, înainte și după ce mâna mea criminală le-a distrus definitiv. Trust me, realitatea e mult mai crudă decât o arată pozele. Bine, zic, că n-am copii, oricum am dubii că maică-mea, sor-mea sau orice om zdravăn la cap m-ar lăsa singură cu vreun copil, fie el și al meu:)

Și șobolanii știu să cânte

Pentru că vin sâmbătă în Scena.

Eu o să mă duc cu Liana în gând și-o să mă bucur iar de oamenii frumoși din orașul ăsta, pe care de altfel nu-i prea văd. Deși personal nu sunt și n-am fost niciodată vreun fan, nici măcar unul mai mic, iar versurile le găsesc a fi sparte dacă le citești, cântate au un farmec aparte, mai ales live.

Viitorul e ca un pat nefăcut

... mereu mă minunez de ce găsesc ascuns între cearșafuri.

Când ești genul care crede în partea interesantă și amuzantă a vieții, se-ntâmplă să găsești altceva decât firimituri sau coji de fistic.

Un cadou pentru voi

De ziua asta. Ziua de 19 martie e o zi numai bună de făcut cadouri. 

PS: Pozele sunt făcute într-un bar din zona vulcanului Etna.

Bonus: meniul era în formă de... falus, iar vinul se chema zeamă de... falus.
(Pozele nu-mi aparțin, dar mi-au amintit de Peștera Șugău:)

Petrecere optzecistă pentru mine

Pentru că m-am născut în '82. Pentru că mi se pare amuzant. Pentru că au făcut-o și alții și n-a fost rău. Pentru că vreau altceva de ziua mea. Pentru că împlinesc 28 de ani și nu mă deprimă asta.

Așadar, vom avea o petrecere cu ritmuri de Bon Jovi, Michael Jackson (tot s-a lansat Thrillerul în 1982), Madonna, Lambada, Sandra. Ca bonus, adaug de la mine, Queen, Abba și Bee Gees.

Va trebui să inventez un meniu care să conțină tartine cu unt, brânză și pate, salam de Sibiu și măsline, ouă umplute, pufuleți și gogoși, savarine, siret, bărcuțe, corăbioare, bragă, citronadă, bezele, fondante, negrese, cornulețe. Hmm, cam multe dulciuri... Dacă aș găsi cocoșei (chestiile alea pe băț din zahăr ars, nu altceva!) aș fi fericită. Sper să-mi reușească să comit și-un punch.

Marea problemă rămâne cea legată de îmbrăcăminte. De ieri râd ca tâmpita uitându-mă la poze din anii 80, vorbind cu prieteni și imaginându-mi cum vor arăta pozele. Probabil că asta vom și face toată noaptea, vom râde unul de altul.

Extrase din invitația oficială la marea petrecere:

Te-ai trezit cu mailul ăsta
pentru că te numeri printre puținii aleși ce vor participa la
petrecerea mega-super-ultra-cool-optzecistă.

Ce înseamnă asta?
Printre altele, că ne vom distra tematic și organizat:)
 Pentru că it's my party and I'll do what the hell I want to:D

Nu aveți altceva de făcut decât să dați timpul în urmă cu 28-30 de ani. Așa, ați reușit?
 Ok, so, suntem în era anilor '80, se lansează Thrillerul și Madonna e în mare vogă (...).

Eu știu că voi sunteți ocupați,
că probabil aveți și altceva mai bun de făcut decât să vă gândiți la
 preaminunata-mi petrecere la care
 tocmai v-am invitat.
 E în regulă, nu mă supăr că mă iubiți mai puțin decât mă iubesc eu:)
Ca să vă dovedesc că m-am gândit la voi și la timpul vostru,
vă atașez un colaj de inspirație optzecistă,
ca să vă faceți măcar o idee asupra ținutei pe care e obligatoriu să o purtați
 în seara de 3 aprilie 2010. 

Acestea fiind spuse, vă declar proaspăt invitați și vă doresc succes în alegerea ținutei!;)

PS: Cadourile sunt obligatorii. Absența lor atrage răspunderea penală și va fi aspru pedepsită,

conform Codului de procedură chirilică.
 

Așa grăit-a Ambasadoarea către supușii ei:)) Știu că mă urăsc mai mult decât mă iubesc acum că au aflat vestea cea mare prietenii mei, dar asta e, m-au luat și la bine și la rău, la fel ca și beau-ul, pe care îl oblig să-și croiască o mustață pentru seara cea mare:)

Dai, dăi, uatevă'

Sau dă-i niște ore gratuite

de limba română 

idiotului care și-a lăsat amprenta prostia

pe afișul ăsta așa mare și colorat.

Nice!

Byron, cu poze si autograf, ca la 16 ani:)

Am râs, am tresărit, mi-au tropăit armate de furnici prin stomac și de-a lungul pielii, am descoperit că poți să dansezi pe scaun, că poți să faci poze, să cânți, să fumezi, să zâmbești și să aplauzi în același timp, m-a cuprins o bucurie imensă să văd așa oameni și așa reacții, mi-a plăcut să-l văd pe Dan cu gura pân' la urechi, pe toboșar posedat, pe 6Fingers cântând și pipăind, solo-urile au fost geniale iar flautul... până-n ventricule și-n vârful degetelor de la picioare mi-a răsunat și m-a atins.

O singură nemulțumire am. On the road a lipsit.

Anul ăsta se cam fac 10 ani de la terminarea liceului.

O perioadă despre care știam încă de pe-atunci că n-o să mai fie alta ca ea, așa frumoasă, zbuciumată, intensă, plină, vie, tremurândă, nebună. Nu e o întâmplare fericită, nu o văd așa, din moment ce persoana de care îmi e cel mai dor, un dor crud, nemilos, arzător, nu poate veni. Și mi se pare atât de trist să descopăr poze din perioada aia, cu el și cu noi, așa tineri și tâmpiți! În perioada în care se face reuniunea se împlinesc, culmea, și 6 ani de când el nu mai e. Nu pot să nu mă întreb cum ar fi fost viața lui acum, dacă ar fi însurat, dac-ar avea copii, creți și blondii ca el, dacă îi place să fie doctor, cum i-aș mai sări în brațe și cu cât drag l-aș ciufuli... Cred că o să iau o poză de a lui și-o să o fac de dimensiuni umane și-o să-l iau și pe el la marea întâlnire. Pentru mine el nu e mort, Dani nu e mort, Dani e într-un loc de unde nu se poate întoarce pentru că nu există nici un mijloc de transport care să-l aducă acasă.

Azi sunt un fulg de zăpadă.

Unul pe care nu l-a dorit nimeni. Cu toate astea, exist. Mă agăț de geamuri și de parbrizele mașinilor. Vântul mă poartă peste tot. Mă lipesc de nas sau mă las înghițit de o gură jucăușă. Atârn de poșete sau de blugii trecătorilor. Mă ascund în părul fetelor și mă rog să nu fiu găsit. Nimeni nu mă dorește. M-am rătăcit de mama mea și mi-e frică că o să mor singur printre străinii care mă arată cu degetul și care se strâmbă la mine ca la vederea unei hidoșenii. Toți se scutură de mine. Sunt privit cu ciudă și sictir. Sunt cel mai înjurat fulg. Pentru că sunt fulgul de martie.

Mă scuzați,

Ploiești și Târgoviște sunt orașe? Orașe europene, nu fost comuniste, actualmente tot comuniste? Mă scuzați, cum ziceam, dar eu parcă am văzut altceva.

Noroc cu ficățeii, cartofii bulange și salata de roșii cu gust de roșii și brânza rasă pe deasupra din Cetate care-au mai schimbat gustul acestei călătorii.

Caut copii cu care să răcnesc în cor la...

BYROOOOON!

Sâmbătă seara în Scena Cafe.

'cause copilul cu cei mai ochi verzi muncește de zor pentru al nostru viitor, mă mulțumesc cu oricine, în absența ei (de data asta, copilul e de gen feminin) :D

PS: Mi dor di tini, ti pup dulci, ti iubiesc! :D

Cine sună la ușă? Habar n-am.

Avem un așa apartament că nu se aude nici fanfara dacă stăm în dormitor. Cu 3 uși până la el antifonarea e asigurată chiar și atunci când n-am vrea asta. 

La început a fost Diana. Știam că vine în dimineața aia la mine, la cafea. Dar telefoanele erau în bucătărie. Ușile închise, evident. Diana pe lângă ușă. Suna. De multe ori. Eu dormeam ca un prunc nepăsător. Ea suna. Spumele de la gură probabil că-i ajunseseră până la glezne când în sfârșit s-a gândit să-mi bată romantic în geam. Eu buhaită de somn, ea nu așa plină de nervi cum aș fi fost eu.

Apoi, nașii. Îi așteptam la noi. Știam și ora. Au stat 5 minute pe lângă ușă cu sacoșele pline de ștrudel și eclere, suc și bere în brațe, pe lângă ușă. Și încă 15 minute în parcarea din fața blocului nostru în mașină. Când în sfârșit am văzut apelurile de pe telefoane, au reușit și ei să pătrundă în căminul preaiubiților lor fini. Și nu ne-au înjurat. Deloc.

A doua zi a venit rândul sor-mii. Venise să-și bea cafeaua cu noi. După 10 minute de sunat aiurea și-a băgat picioarele și mințile-n cap și-a tulit-o acasă boscorodind.

Deși aș vrea să spun că nu mi se pare amuzant, în semn de considerație față de apropiații mei, nu pot să vă mint. Mă distrează copios episoadele astea, deși știu sigur că eu aș înnebuni de nervi să plâng pe lângă ușa cuiva, mai ales când știu că e acasă și că mă așteaptă. Ieri râdeam cu my beau că la un moment dat, probabil destul de curând, n-o să mai vină nici dracu' la noi. Și jurăm că nu ne-am propus asta!

Gânduri necurate la ceas de seară

Nu mi-au plăcut niciodată bărbații frumoși, sculptați, perfecți. Bine, niciodată e mult spus, am vreo 2 specimene ce-mi vin acum în minte, băieți care n-aveau nimic altceva decât frumusețe în dotare, dar nu despre ei vorbim acum. Începusem o idee și mi-am pierdut-o cu gândul la cei doi:) Să-mi revin. Gata. Deci. Despre ce vorbeam?:) A, da, despre bărbați, despre ce din ei aprinde în mine vâlvătaie:)

În primul rând, îmi plac foarte tare mâinile de sex masculin, îmi place să fie mari, cât mai mari, bine, nu ridicol de mari și disproporționate față de corp, îmi place (sau îmi plăcea?) să-mi pun palma în palma lor și să mă minunez de cât de mică e a mea, iar ca să nu ajungem în zona 18+ mă opresc aici cu explicațiile:)

Am avut de-a lungul timpului crush-uri atât de ciudate, care mă luau până și pe mine prin surprindere și-mi era greu să mă justific în fața mea sau a prietenelor. Ori îmi băgam nasul în agenda lui și descopeream în ea versuri albe care mă făceau să ridic ochii gata îndrăgostiți spre el. Ori îi surprindeam o privire care topea tot ce fusese înainte. Ori îmi spuneau ceva, de cele mai multe ori ridicol pentru alții, care în capul meu suna a prea-special-să-nu-mă-simt-o-norocoasă. Ori îmi plăcea cum era îmbrăcat într-o zi și de imaginea aia atârnam toată îndrăgosteala mea. Mă atașam de mirosul lor, de un zâmbet, de niște ochi pe care eu îi vedeam sclipind, de discuțiile pe care le aveam cu ei. În absența acestor lucruri unii dintre ei erau de-a dreptul comuni, dovadă că niciodată n-am avut o relație, așa cum înțelegem toți asta, cu ei.

Apoi, mi se pare extrem de hot bărbatul care știe să-și fumeze țigara. Uneori încremenesc în secunda în care surprind imaginea perfectă a unui bărbat care fumează. De imaginea aia îmi atârnă toate gândurile. Chiar dacă pentru o clipă. Și câte gânduri încap într-o clipă! În secunda aia aș putea să fiu orice sau nimic, nu mai contează, mă hipnotizează așa o imagine. 

Iar culmea-culmilor, apogeul, ce m-ar face pe mine să-mi pierd mințile definitiv  dacă aș avea ceva mai puțini ani și dacă n-aș fi măritată și fericită că-s măritată, bărbatul bărbaților, mai mult închipuit decât real, e solistul (principal, secundar sau ocazional, nu-mi pasă) al unei trupe rock (doar nu gospel), nu cu plete, nu-nu, nici chel, undeva între, doar o idee lung, cu un tricoul lălâi în jurul gâtului...

și ... 

mă opresc aici, 

că o să creadă my dear beau că individul există și-n realitate.

apropos, gândurile astea nu pot fi considerate probe în procesul de divorț, nu?:))

Din culisele unei firme de curierat rapid

Curierul de la o firmă de curierat rapid sună la interfon. Răspunde o băbuță.

Curierul: Bună ziua, de la poșta rapidă X sunt.
Baba: Mănânci câcat, poșta-i femeie!

Nu mai știu să scriu sau n-am știut niciodată?

Se întreabă cineva asta?

Cine laudă învățământul românesc n-a citit bloguri, n-a primit scrisori, n-a cunoscut-o pe învățătoarea nepoatei mele, n-a avut oracol, n-a socializat și n-a avut colegi de muncă, n-a citit ziare și n-a privit la televizor, n-a avut prieteni, șefi, amici, cunoștințe, rude, toți supărați pe limba română, pe care o sluțesc mai ceva ca maică-mea pe mine acum zeci de ani, care credea că știe să tundă și de fapt nu era în stare decât să-mi tuflească o chică de mă speriam eu de mine și eu de sor-mea. Am depășit momentul, i'm ok, mulțumesc că vă pasă, traume n-am, nu de-acolo:)

Nu văd cum am ajuns să ni se pară normal ca un profesor universitar să nu știe ce să facă cu un subiect și un predicat în aceeași propoziție. Nu văd de ce ai la vârsta de 18 ani nasul pe sus, dacă habar n-ai care-i faza cu i-ii și-i tot dai înainte cu ai știi ori pantofii negrii, bine că nu uiți să-ți asortezi eșarfa cu cizmele, mare lucru! Nu înțeleg, și-am să mor cu dilema asta, de ce se acceptă și se tolerează studenți care nu știu să scrie, să pună o cratimă sau să vorbească. Mi-ar fi silă să țin cursuri sau seminarii unor asemenea studenți, m-aș poticni din secundă-n secundă să nu vomit, să nu tâmpesc de nervi. Bine că ne facem bloguri, ne înscriem la concursuri de poezie, tropăim pe la teatru și ne dăm mari amatori de literatură rusă, e perfect!

Acest post nu este despre cât de deșteaptă, școlită și citită sunt eu. Pentru că nu-s! Dar mi-e scârbă de mine când din grabă sau neatenție scriu o tâmpenie. Și știu să (mă) recunosc (în) postura de proastă!

Acest post nu este nici despre persoanele care sunt ca mine. Nici măcar despre părinții și bunicii noștri. 

Dar e despre sistemul de învățământ rămas la stadiul de cine vrea învață, cine nu, nu!, măcar atâta scop să aibă Ecaterina Andronescu și ce ministru o mai urma: să se asigure că îi învață pe copii să scrie corect. Bine că-s cinșpe mii de materii incluse în programa școlară, inutile și neinteresante, care nu folosesc nimănui niciodată, de restu' se ocupă care și cum dorește, că doar nu-i obligatoriu să știi să scrii și să vorbești corect românește, de ce-ar fi?!