Sufăr de sehașită

Cronică. Ultima fază. Nu vreau să mă vindec, știu că n-am nici o șansă, dar caut oameni cu suflet bun și înțelegere care să mă ajute să-mi duc boala cu demnitate pân' la capăt:) Totuși, nu știu cât e patologic și cât e distracție. Eu n-am limite. Nu gândesc pragmatic, nu mă gândesc la bani, pur și simplu cumpăr. Chiar dacă unii n-ar cumpăra niște cizme de cauciuc cu defect vizibil sau o geacă lungă cu mâneci prea scurte, eu sunt omul potrivit, exact ca un gunoier, ce n-ar cumpăra nimeni în veci, vine deșteapta de mine și culege, de parcă ar fi un mare chilipir și vai!, ce noroc pe capul meu că pot să fac să fie ale mele. Știu că așa ajut economia țării și măcar asta mă face să mă simt bine. 

Cum se manifestă boala?

Fii atentă la ce zice una mai bătrână și mai înțeleaptă ca tine:

- dacă nu reziști mai mult de o săptămână fără să te duci în vreun sehaș;

- dacă simți o nevoie stringentă de a ieși din casă, chiar dacă sunt minus o sută de grade afară și chiar dacă plouă;

- dacă îți numeri banii din portofel și numărul lor reflectă că nu e cazul de șoping, chiar sehaș fiind el, și cu toate astea tu tot vrei;

- dacă găsești în asta o bucurie egoistă și aproape perversă care te face să râzi; 

- dacă te cunosc vânzătoarele ca pe-un cal breaz;

- dacă ți se pare că faci afacerea secolului cu nu-știu-ce poșetă, haină, rochie, tricou, pulover, cizme, maiouri  și când ajungi acasă descoperi că n-aveai nevoie de toate astea, ba mai mult, nici nu-ți plac, nici nu-ți vin;

- dacă gândul că mâine nu mai ai bani de țigări/pâine/apă nu te face ca azi să cheltui ponderat sau deloc;

- dacă spui și etalezi cu mândrie apropiaților toate chilipirurile, încântată foc;

- dacă toți acești apropiați se uită suspect la mare parte din achizițiile tale,

e CLAR, ești bolnavă definitiv, caută sponsori ca mine sau încearcă să te vindeci, deși, personal cred că nu mai ai scăpare. Welcome in my world, am avea și cookies dacă n-am da toți banii pe chilipiruri!:D

Bineînțeles că visul meu, și al tuturor surorilor mele întru suferință, cel mai frumos, e să am la un moment dat, un  butic retro cu haine la mâna a doua, cochet și primitor, în care să se îmbulzească oameni așa ca mine, și eu să îi servesc cu ceai de cireșe, afine sau iasomie și să le spun zâmbind povestea, posibil inventată, a fiecărei haine...

Roșu pe cer și în gând

 Hai că știu,

te iubescul meu face luna să roșească!

Nu mă pricep, n-am știut și n-am putut vreodată, cu ușurință, să spun mai mult decât un da, și eu. Eventual, dacă eram eu într-o stare prea bună, puteai scoate de la mine un te! Te-ul ăsta le avea pe toate în el, era și promisiune și dorință și dragoste, era, ca să-nțelegeți, un pachet super-mega-ultra-all-inclusive; nu știu de ce neuronii masculini sunt dresați să creadă că asta e prea puțin, și ei, cu al lor te iubesc! se simțeau nedreptățiți, inferiorizați sentimental și bagatelizați. Și mă întreb, cine iubește mai mult, cel care o spune cu ușurință, oricând, sau cel care nu o poate spune decât rar, foarte rar? Cine iubește mai mult, cel care o spune sau cel care o arată?

Oricum ar fi, teiubescul trebuie să surprindă, e făcut să te joci cu el, să îl trântești în mijlocul discuției, când crezi că nu te aude celălalt, când aproape că se închide ușa în urma ei, trebuie să te facă să râzi, să tremuri, să-ți danseze fluturii în stomac. Teiubescul nu e obligație și nu ține cont de zile, de luni sau de ani, e un pic ușuratic și totodată cerșetor, iar rostit prea lesne și oricui se destramă ca un fum de țigară, nemaiînțelegându-i vreodată sensul. Eu nu vreau să-i ridiculizez importanța și n-o să-l împart cu dărnicie, așa cum ne învață mari maeștri ai cunoașterii umane și interrelaționale.

Pentru că pot

... și mai ales ca să mă laud, am făcut aseară ultima din cele 3 rețete de aici. N-am fost în stare să o respect întocmai, v-am avertizat că nu pot să fac asta cu nici o rețetă, așa că, am înlocuit cimbrul cu busuiocul, pătrunjelul cu mărarul, usturoiul natiur cu praful de usturoi și parmezanul cu cașcavalul. Ce a ieșit, mi-a satisfăcut papilele gustative pe deplin. O nebunie de arome și un gust bun-bun-bun. A, și salata verde a completat perfect cina de aseară. Și mai are un mare plus rețeta asta, se face foarte rapid, chiar și 2 mâini stângi s-ar descurca.

Poza doveditoare, pentru că știu eu că nu mă credeți pe cuvânt:)

10 motive să te măriți

1. Începem cu un motiv foarte important, dacă nu chiar cel mai important: n-o să mai duci niciodată gunoiul. Verigheta de pe deget te face inaptă pentru prestarea acestei activități, asta dacă nu cumva ai fost prea proastă și ai lăsat-o pe fundul oceanului să se joace delfinii cu ea. Chiar dacă la un moment dat se satură soțul de prestat această activitate deosebită, fă 1-2-3 copii și ai problema rezolvată pentru tot restul vieții:)

2. N-o să mai fii niciodată singură. Ceea ce poate fi și un dezavantaj la un moment dat, în funcție de. Deocamdată, din punctul meu de vedere, e un mare avantaj. Eu, care nu știu să fiu singură, deși îmi place să fiu singură într-un fel, eu care nu știu decât să sufăr când sunt singură pentru toate care se întâmplă și nu se întâmplă, am nevoie de el pentru că mă îmbunătățește.
3. Pentru toate zilele în care nu ai chef să speli farfuriile sau să gătești sau să ștergi praful sau să plimbi aspiratorul prin toate camerele ori, extraordinar de important, să speli aragazul, există el, minunatul, pe care l-ai luat la bine și la rău, dar mai mult la rău, și ce rău mai mare poate plana deasupra căpățânii tale superbe decât grija că trebuie spălat nenorocitul de aragaz?!
4. Și când e frig de-ți crapă dinții-n gură ori plouă, ninge și trăsnește, cine să se ducă să ia țigări sau pufuleți, înjurându-te bucuros că poate satisface orice dorință a preaiubitei lui soții?!
5. E dovedit științific, și pot să confirm și eu, femeile măritate sunt mai dorite, mai admirate, mai invidiate. Nu știu dacă neaparat vă doriți acest lucru, dar dacă e ceva ce vă poate da mai multă încredere, uai nat tu du? Nu știu dacă poate să confirme 100% o persoană care e întrebată dacă părinții sunt acasă sau dacă poate chema un adult atunci când sună la ușă femeile care strâng bani pentru biserică, dar voi să mă credeți pe cuvânt, cel mai bine.
6. Dacă ai nevoie de bani pentru o poșetă Hermes sau tânjești după o vacanță de vis în nu-știu-ce insulă exotică, mărită-te!
7. Ziua nunții, orice ar spune pesimistele și femeile care zic că nu vor să se mărite niciodată, e ca nimic altceva. Nu există stare cu care să compari, nu există bucurie la fel și tremur în stomac ca în ziua aia. Chiar dacă nu e totul perfect, chiar dacă buchetul tău s-a ofilit sub greutatea celor cincii mii de grade, chiar dacă tortul nu e ce ți-ai dorit. Din aceeași categorie, cum sunt primele zile/luni de după nuntă, când te uiți furiș la verighetă dimineața să vezi dacă e tot acolo și în restul zilei cu teama să nu o pierzi, ori cum se uită el la tine și cum spune tuturor, cu un soi de mândrie că ești soția lui... priceless!
8. Pentru părinții tăi. Da. Dacă ai fost o scârbă de copil și mai ales dacă adolescentă fiind i-ai chinuit lipsind  cu nopțile de acasă sau făcând absențe cu nemiluita, ori dacă te simți cumva datoare față de ei, just do it! Îți vor fi recunoscători pe viață că au scăpat, în sfârșit, de tine:) Deși totul nu e decât o iluzie. Și, cum altfel, tot tu vei ieși în câștig.
9. Dacă din grupul tău de prietene încă nu s-a măritat nici una, mișcă-ți curu' la starea civilă să nu ți-o ia nimeni înainte:) Pentru că vei putea afișa superioritatea pe care ești îndreptățită să o afișezi atunci când va urma prima nunta de după a ta. Că poate o să fii stresantă și-o să te dai atotștiutoare enervându-i pe toti, asta e, dar tu rămâi cu un titlu pe care nu ți-l va lua nimeni niciodată, acela de a te fi măritat prima, adică înaintea lor, adică ele după tine, înțelegi?
10. La sfârșit am păstrat delicatesa, cireașa de pe tort, moțul. Te ia și pe tine cineva! Poate nu ăla după care ai plâns un an întreg în clasa a doișpea, poate nici cel care te-a făcut să zbori în cortul din Vamă, n-o fi nici ăla care te-a ales pe tine, dar nu și tu pe el. Dar e cineva. Și îl lași să te ia și îi spui da pentru că, întâi de toate, tu l-ai ales. Nu pot decât să-ți doresc să fie pe viață.

Acest post este o tâmpenie. Vă rog să-l luați în considerare!

Dragii mei, încep această scurtă scrisoare prin a vă spune că sunt încă bine sănătoasă, ceea ce s-ar putea să vă doresc și vouă. Pentru că pe final s-ar putea să uit sau să mă simt prea copleșită de emoții, transmit de pe acum salutări acasă și sănătate la cei dragi:D

Eu s-ar putea sa nu trec cu bine peste iarna asta. S-ar putea, de exemplu, să mă hotărăsc să încerc să hibernez cam până-n aprilie, așa aș vrea. S-ar putea, totuși, și să nu rezist tentației de a mă sinucide când văd că nesimțita asta de iarnă nu mai pleacă de pe capul meu. Adică, come on, cam cât de scârbă poți să fii să nu te prinzi când un om nu te mai vrea în preajma lui?! Am înţeles, e dreptul tău să vii să ne vizitezi, probabil ţi-a luat mult până să ajungi la performanţa de a avea drepturi exclusive asupra atâtooorrrrrr luni, da' simte-te, enough is enough !!! Las' că strâng eu adeziuni cu semnături de la oameni, spune-mi, ce-ai să mai faci atunci? O să fii nevoită să pleci. Nu mai bine pleci tu de bună-voie, în plină glorie și încă nehulită?

M-a luat valu'. Voi încerca să fac să se mai întâmple:) Dar vreau sa plece, trebuie să plece, spuneți-i să plece! Mi-e silă de ea, de zăpadă, de frig, de picioare încremenite și sucite pe dale înghețate, de haine groase, insipide, inodore, de calorifere fierbinți la prețuri imense, de pilote umflate, de straturi triple de șosete, inutile de altfel, de albul ăsta cu gri și pământ, de câini încolăciți în zăpadă tremurând groaznic de frig, de oameni urâți îmbrăcați urât, de mine și de noi cum suntem iarna.

It's the end of the world as we know it

Lumea s-a golit de sens,
e o lume dezbrăcată
și aproape porno,
cum își arată ea părțile intime
tuturor.
sau poate nimeni nu vede
că lumea toată e o curvă
cu totul la vedere.

murdară și rujată pastel
lumea toată îmi râde în față.

Dau o stare pe o culoare

Când vreau să ies din mine, să încerc altceva, mă agăț de o culoare si ea îmi dă toată starea.

Azi mă simt bordo, adică mă simt femeie, nu fată, bordo-ul ăsta mă face să mă simt de parcă aș mânca cireșe sălbatice pe o stradă îngustă de oriunde, fâțâindu-mă într-o rochie sub care dansează vântul cald cu miros de mare, zâmbind egal și moșilor și copiilor și femeilor, poate aș alerga înspre pescăruși să îi fac să zboare pentru a-i prinde în poza perfectă și sigur m-aș lăsa sprijinită de zidul galben al caselor și sărutată întâi pe umeri și-apoi franțuzește de o gură care-mi zâmbește complice.

Aporia unei zile nesfârșite de iarnă

Nu știu eu multe. Dar mă pricep la oameni. Îi ghicesc. Îi văd așa cum poate nici ei nu știu că sunt. Îi văd dincolo de cuvinte, dincolo de ei. Îi simt. Nu-i ușor, să știți, să vezi uscăciunile unui suflet ascuns sub haine de firmă. Nu-i ușor și n-am nici o mulțumire când descopăr că am avut dreptate în privința unui om.

Aș vrea uneori să mă vadă și pe mine cineva așa cum îi văd eu pe alții, să-mi ghicească și mie cineva clătinările de pe un gând pe altul, fricile strânse în borcane de sticlă neînchise ermetic și să înțeleagă că sunt și suflete de pe care se cojesc amintirile și-n alte zile decât în alea prevăzute de lege, iar totul să li se pară serios, ostensibil și interesant ca un tratat de psihologie care te explică pe tine ție .

Donezi=primești

Mulți oameni se feresc să facă donații. E o realitate. Una chiar aproape de mine.

Unii se tem că vor dona din puținul lor unor oameni obscuri cu cazuri mai mult inventate decât reale. Alții gândesc că există atâtea emisiuni/bloguri/știri/fundații care îi ajută și că nu mai e cazul să intervină și ei, cu cei 2 lei de care se pot lipsi, nu fără îndoieli. Unii merg pe ideea că pe ei nu-i ajută nimeni, de ce să ajute ei?! Alții spun că dacă ar da câte un leu pentru fiecare caz de care aud, ar trebui să se împrumute de la bănci ca să facă față. Iar alții sunt, pur și simplu, niște cretini, care au posibilitatea să ajute dar nu o fac pentru că zic ei că există alții care să o facă, sau nu au chef, suflet, disponibilitate ori sunt prea hapsâni.

Concluziile pe care le-am tras eu în momentul în care am vrut să fac o chetă printre prietenii/cunoștințele mele pentru a trimite niște bani unui copil bolnav sunt următoarele:

- oamenii care abia se târâie de pe o zi pe alta, care au familii de întreținut și rate imense de plătit, îți dau cu ușurință bani/hăinuțe și ce-și pot permite;

- oamenii care nu au dus niciodată grija zilei de mâine îți aruncă în silă 5 lei și li se pare că deja au făcut prea mult, insistând eventual să te facă să crezi că poate fi vorba despre un caz-fantomă și că riști să trimiți niște bani unor escroci care nu au nevoie de ei.

Eu nu sunt foarte sensibilă. Nu lăcrimez la fiecare caz văzut/citit. Nu renunț la țigările mele, de exemplu, pentru a dona. Și nici nu alerg ca să depun bani în contul vreunei familii chinuite. Dar am atâta bun-simț în mine încât să mă pun măcar pentru o clipă în locul oamenilor respectivi și să mi se facă frică. Pentru că noi toți  am putea ajunge la un moment dat într-o situație nenorocită, de genul celor pe care le ignorăm acum. Și-atunci, din când în când, rar, ce-i drept, încerc să mă mobilizez și să fac câte o mică donație, pentru că e adevărat, orice e mai bun decât nimic! Voi faceți donații?

Nod

Dragostea umblă dezlegată prin lume,

fără stăpân

și fără zgardă.

Alo, somnu', pi undi umbli?!

Să explic. Eu și cu partea de nani ne-am înțeles mereu foarte bine. Aveam niște reguli care au rămas de-a lungul vieții aceleași, simple și funcționale. Când mă lua somnul, da' ăla greu, de nu-ți mai poți ține ochii deschiși, stingeam teveul, mă așezam în poziția de somn, singura în care adorm, îmi mai treceau prin cap 2-3 prostii și gânduri care n-au ce face la ele acasă și vin să-mi sperie mie somnul, după care adormeam. Lemn. Toată noaptea n-aveam treabă. Nu eram nici sensibilă la zgomote, iar dacă mă trezeam din cauza vreunui coșmar, adormeam atât de rapid la loc, că a doua zi nici nu-mi mai aminteam prea clar dacă chiar m-am trezit sau nu. La fel, dacă mă trezeam să beau apă sau să fac pișu', o făceam în stil somnambulic, fără să-mi tulbur somnul. Nu auzeam telefoane care sună, soneria de la ușă, zgomote de la vecinul de deasupra sau altele de afară.

Acum, anul ăsta e ciudat. În afară de prima noapte când am ajuns acasă de la București, toate nopțile mele au fost ciudate. Eu respectam pașii, așa cum am făcut-o 27-soon-28 de ani. Repet: stins tv, așezat în pozitie, aceeași mereu, închis ochii, gândit aiurea, somn. Acum, avem așa: stins tv, așezat în poziție, închis ochii, gândit aiurea nu prea, adormit, trezit de 3 ori pe noapte, ba pentru că aud că-mi fluieră cineva la urechi, și nu, nu visam, ba pentru că mi-e cald, frig, sete, orice, și mă foiesc de pe o parte pe alta de parcă am cuie în pat și în pernă. Nu, nu sunt stresată (nu conștient, cel puțin), nu a căzut în sarcina mea rezolvarea tuturor problemelor lumii, nu sunt supărată/ certată cu nimeni, nu am gânduri care-ar putea să-mi gonească somnul. De fapt, eu adorm ca înainte, problema e că nu știu ce se întâmplă noaptea, de mă trezesc complet și mă foiesc și mă simt odihnită și vioaie chiar dacă am dormit doar 2 ore. Și nu am schimbat nici pat, nici cameră, nici pernă, nimic.

Ajutați-mă să-mi găsesc somnul! Se pare că la nivel  somnoloso-noctambulic-oniric s-a produs o eroare și somnul meu s-a rătăcit de mine, ajutați-l să ajungă acasă, la mă-sa! Și nu, nu accept varianta de a mă culca beată în fiecare seară!:D

Care sunt șansele

ca atunci când deschizi geamul undeva după miezul nopții, once in a life time, ca să intre aer curat de afară, după 10 minute, când te-ai așezat comod în pat, cu nările lărgite maxim ca să cuprinzi tot aerul dubios de primăvăratic amestecat cu un miros vag de ploaie de vară, care sunt șansele, zic, să mai stai și la parter și să te trezești din reveria asta în sunete pe care să nu știi cu ce să le asociezi și să descoperi îngrozit și cu o față tâmpă, de bou, că fix atunci cânt te-a apucat pe tine cheful de a respira în toiul nopții aer curat, care sunt șansele, mă, ca tocmai atunci, în seara aia, care e una la o mie sau la un milion, care sunt șansele să descoperi că sunetele alea vin de la un dobitoc care borăște fix sub geamul tău???

Ambasadoarea la cratiță. Compendium:)

Până să ajung să fiu stăpână absolută în împărăția Florea, lucrurile erau foarte simple.  Un cartof prăjit, poate un sos din când în când, la care-mi amintesc că eram clar pricepută, sau poate m-a păcălit taică-miu numai să fac și eu ceva, o clătită-două-trei pe care le aruncam cât-colo de parcă aveam studii asidue în domeniu, o fripturică cu legume la cuptor, o omlețică și, evident, sendvișurile mele supraetajate, iar, după cum își amintește beau-ul meu adorat, de fapt, eu doar mâncam, el făcea mâncarea.

Când ne-am mutat împreună, și pentru că-mi plăcea, de ce să nu recunosc, lucrurile și apucăturile mele culinare s-au cam schimbat. M-am perfecționat și mi-am creat propriul stil. De unde până atunci nu făcusem în viața mea o ciorbă, am ajuns să fiu ciorbăreasa-șefă, aș putea chiar să predau cursuri întregi în acest sens, deci, vă rog, nu vă sfiiți să-mi trimiteți invitații, pentru că nimeni nu-i mai bun ca mine, dovadă stă mărturia lui, care-mi spune (și onomatopeele lui sunt mai mult decât grăitoare) că ciorbele mele sunt chiar mai bune decât ale mă-sii. Voi vă dați seama ce înseamnă asta? Adică ciorba mea e mai bună decât a unei bucătărese profesioniste-profesioniste!

Să continuăm cu laudele. Așa. Ca să fie clar, eu nu sunt genul de femeie care gătește și respectă cu sfințenie o rețetă de bucate. Nooo, no way, eu știu mai bine ca ăla care a inventat-o, eu adaug și scot ingrediente după cum îmi tună mie sau după ce am în frigider și fac combinații care se dovedesc a fi dubios de bune. Bine, există și cazuri în care mă mir că nu mi-a ieșit nu-știu-ce cum arăta acolo în poze, pentru că am avut eu prezența de spirit să elimin fix ingredientul-cheie sau mai știu eu ce cantități am mai greșit. Dar asta se întâmplă rar, deci ignorați.

Așadar, de la novicele care eram acum 2 ani, care avea totuși rare apucături de creații culinare, am ajuns astăzi o desăvârșită maestră, care e în stare să facă 3 feluri de mâncare în același timp, și care combină orezul și pastele cu legume și carne, cum nici Dumnezeu însuși nu și-a imaginat când le-a lăsat pe pământ. Am făcut ciorbe de toate felurile, mai puțin de burtă, mușchi de porc împănat cu legume, cordon bleu, un fel de rafaelo, chec cu banane, salata boef și alte nații, fripturi (o, wait, la fripturi maestru ar putea fi beau-ul, îi cedez lui titlul ăsta), aperitive și pizza, nuci, gogoși (parcă totuși nu-s așa desăvârțită când vine vorba de ele, dacă aveți o rețetă  de gogoși pufoase, luminați-mă!), budincă de conopidă, fursecuri, un fel de pricomigdale, ouă umplute și cine mai știe ce alte bunătățuri.

Părerea mea sinceră e că nu există femeie (sau bărbat) care să nu știe să gătească, ci femeie (sau bărbat) care nu vrea (să știe) să gătească. Și cum naiba să nu te simți într-un fel când îl vezi pe omul care e de-acum jumătate din tine, jumătate din viitorul tău, jumătate din fericirea ta că exclamă la fiecare înghițitură cât e de bun-bun și chiar dacă tu te faci că nu îți pasă ce zice, cum să nu te bucure aprecierile lui (și nu doar ale lui, dar multe mese sunt în doi, de asta fac referiri la el)? Ca să nu mai zic că personal, chiar fără aprecierile cuiva, mă simt foarte bine când îmi iese ceva, eventual mai complicat. Chiar dacă nu stau ore și zile întregi în bucătărie (sau poate stau, dar doar ca să fumez:) atunci când îmi propun să fac ceva, nu prea dau greș. Nu prea deloc:D

Și ca să vedeți ironie, până pe la 20 de ani, pentru mine, mâncarea era doar ca un fel de combustibil de care aveam nevoie ca să pot face alte lucruri, cu adevărat interesante. Mâncam de cele mai multe ori o dată pe zi și nu-mi trebuia mai mult, nu aveam pofte sau dependențe de dulciuri sau altceva, chiar îmi era greu să spun care e mâncarea mea preferată. Astăzi, la aproape 30, știu deja ce e plăcerea de a mânca (și eu și abdomenul meu care n-o să mai fie niciodată plat și cu pătrățele) și, God!, mă cam îngrozește descoperirea asta!

Dezvăluiri în premieră:

- îmi place să mănânc cu mâna și sper să ajung la un asemenea nivel de înțelepciune și auto-cunoaștere încât să pot mânca și ciorbă fără ajutorul lingurei.

- mănânc repede spre foarte repede, probabil sechele din copilărie-adolescență când mi se părea o pierdere de vreme să stau să mănânc în tihnă. Și cel mai probabil, nu prea mestec mâncarea, cam înghit nemestecat, obicei total nesănătos de care mă chinui să mă vindec.

- de-acum nu-mi mai rămâne decât să învâț și să mă obișnuiesc și cu gătitul preponderent sănătos, ceea ce mi se pare ușor-cam-de-tot complicat spre imposibil. Dar am oleacă de voință, poate ține.

- ultima revelație în domeniu: alunele sărate mâncate cu castraveți la oțet (sau murați, habar n-am), bine aromați cu mărar. Instrucțiuni: se umple gura cu alune, se îndeasă o felie de castravete și se mestecă cu strigături, poate îl veți îngrețoșa pe cel de lângă voi, nu contează, savurați-vă orgasmul și puteți să vă considerați speciali pe viață dacă vă place combinația:)

Fumez, deci sunt bogată!

Îmi amintesc că acum 2 ani, fix în preajma sărbătorilor de iarnă, vorbeam cu un grup de prieteni, relativ mare, că atunci când prețul țigărilor va atinge pragul nesimțit de 10 lei pe pachet, ne vom lăsa. Asta era la vremea respectivă un fel de prag absolut cu rol de imbold final și sigur 100% de care nu credeam că ne vom apropia atât de repede sau poate chiar deloc.

Dragilor, adevăr vă spun vouă, sfârșitul este aproape! Trăim vremuri grele! Am ajuns să dăm 9,9 lei pe 20 de clipe afumate. 9,9 lei pentru dinți îngălbeniți înainte de vreme. 9, 9 lei pentru plămâni obosiți. Suntem proști? Da, suntem, da' întrebarea e retorică:)

Din toate locurile în care am fost până acum, cele mai dragi îmi sunt cele în care nu am ajuns încă.

Deși țin minte aproape perfect cum arătau camerele în care am dormit în nopțile/diminețile ultimelor vacanțe, de care mă mai și atașam ca proasta și mă durea să mă despart de ele, cele mai frumoase mi se par în continuare cele în care încă nu am ajuns să îmi împrăștii hainele și sandalele. Pentru că de ele sunt legate emoții, planuri, așteptări, poate și idei preconcepute. Și-atunci, să le descopăr, pe camere și pe locuri, fix așa cum sunt, nu așa cum mi le-am imaginat, e cea mai mișto parte dintr-o vacanță. Poate că nu-mi place hotelul sau proprietarul lui, poate stațiunea e mai pustie decât mi-am dorit eu, poate că nu pot să râd prea tare la 2 noaptea pentru că-mi trezesc vecinii, poate că e prea frig sau prea cald în cameră, poate că nu-mi place mâncarea și sunt țâfnoasă din cauza asta... nu contează!!! Pentru mine o să fie o vacanță reușită fiecare dintre ele pentru simplul motiv că am ajuns acolo, că am văzut și altceva, că am povești amuzante și amintiri dintr-un loc, unde cel mai sigur, n-o să mai ajung vreodată. Oricât de mult mi-ar plăcea o destinație, de ce să revin la ea, când sunt atâtea care mă așteaptă și după care suspin? A, da, pentru valoarea sentimentală, înțeleg, numai că nu, nu prea e cazul.

În altă ordine de idei, prefer oricând o vacanță în grup în locul uneia în doi și de fiecare dată pe-aia cu un grup mișto, sudat și amuzant decât pe-aia, de dragul de a fi, cu tot felul de personaje aciuate nu-știu-cum pe lângă noi, personaje care ar putea foarte bine să stea acasă să se scarpine în cur, zic, normal, nu?, decât să ne strice vacanța cu ifose/alintături/impresii.

Așa se face că, deși iarna n-are nici un gând să dispară prea repede din viața mea, asta deși i-am zis că n-o mai vreau, eu deja casc ochii minunati, care s-au minunat, adicătelea, la poze cu destinații însorite, aflate la distanțe de cel puțin o mie de km și în care să se vorbească altă limbă decât cea a lu' Băsescu. Să fie Praga, orașul-poveste? Să fie Turcia de care mă simt atrasă în parte și pentru că am avut la un moment dat un aproape-cumnat turc, cu ale ei Pamukkale, Kusadasi sau Istanbul? Să fie orașul-lalea din țara-lalea? Sau parte din Franța la care visam încă din septembrie? Sau litoralul croat? Ori, dacă aș fi eu prea norocoasă și-ar dispărea ca prin farmec alte obligații care înghit bani și alte obligații care fac aproape imposibil de pus în practică ideea asta, din cauză că nu putem fi în același timp și în vacanță și pe plantație, aș pleca cu trenul prin Europa, așa, pe furiș, c-un soț de mână și c-un ghemotoc de emoții în coșul pieptului. Iar dacă tot e să visăm, să mergem mai departe, acolo unde și cu gândul e greu să ajungi, în Jamaica, Cancun,  Punta Cana,  Rio de Janeiro, Ins. Margarita, Singapore, Koh Phangan sau Phuket ori într-un circuit de 14 zile în Japonia.

Mda. Sau mai bine mă șterg la gură, deschid ochii și inconștientă fiind în continuare, o să mă rog ca într-o noapte, oricând ar fi să vină, eu o pot aștepta oricât, să se întâmple o minune și să se alinieze continentele astfel încât să nu mai coste biletele de avion cât o mașină la mâna a doua. Zic că-s rezonabilă.

Și cred că ar mai fi o posibilitate. Nu mai bine ne băgăm noi pula (care are, care este) și în șir indian ne tirăm toți și-i lăsăm pe parlamentarii noștri iubiți să-și bage singuri în cur accize, taxe și ce le-o mai trece lor prin cap? Ba da, hai că sună bine!

Iată-mă-s tot eu, cea veche. Doar anul e altul.

La început a fost drumul de 3 ore până la București. Drum bun, cu soare. Apoi a fost distracția din noaptea dintre ani. Distracție curmată brusc înainte de ora 2 de o criză existențialistă a ovarelor. Cred că au simțit nevoia să-și facă simțită prezența, să-mi demonstreze că sunt acolo, alive and kicking. Mai mult kicking. A trebuit să ne întoarcem în cuib, să mă întind în pat și să mă rog să treacă, să nu mai simt niciodată așa viu că am niște ovare care au vrut să-mi comunice chiar în seara aia naiba știe ce. În rest, măcar pentru 4 ore chiar m-am simțit bine, și am râs și am dansat în preaminunata mea rochie cu floricele.

În prima zi din an am fost la cinema, noi și jumate din populația capitalei, să vedem 3D ză greit muvi, Avatar. Ne-a plăcut. Dincolo de efecte, era totuși aceeași temă americană, cu happy-end și erou care le face pe toate și nu mai moare. Imaginația oamenilor care au fost în stare să creeze așa ceva m-a dat pe spate, cam tare!

În rest, letargia aia de sărbători, care mie-mi place într-un fel, în care dormi și nu te odihnești, mănânci și nu te saturi, râzi ca prostu' și fumezi ca turcu'.

Nu știu la ce m-am gândit în noaptea cea mare, dacă mi-am pus sau nu vreo dorință, dar din cauza episodului cu ovarele mi-am dat seama că dacă sănătate nu e, nimic nu e, deci asta îmi și ne doresc cel mai mult. Celelalte dorințe, rămase aproximativ nespuse, gravitează în jurul acesteia și poartă nume de schimbări, călătorii, numărat luni și ani de la căsătorie, distracție și joacă în doi sau în trei sau în grup, scris și citit, plimbări la prieteni și ieșiri în lume, ținându-ne de mână.

Ajunși acasă, după un drum cu ploaie-lapoviță-ninsoare, nimic nu mi s-a părut mai pufos decât să fiu. Să respir în casa noastră, să mâncăm cartofi prăjiți cu mămăligă și pește și usturoi împreună cu Bolic, să beau 3 guri dintr-un vin italienesc prost și să vedem 2 filme, The box și Couples retreat, unul despre care se spune că trebuie să fii cu adevărat inteligent ca să te prindă (bull shit!), iar celălalt fără sare și piper.

2010 sună și se simte bine de-aici!