Ambasadoarea si Dumnezeu

Eu nu sunt genul care rupe usile Bisericilor, care spune cu palmele impreunate in fiecare noapte rugaciunea. Nici macar genul care isi face cruce de fiecare data cand trece prin fata unei Biserici. Nici nu ma duc sa ma spovedesc o data pe an. Nici nu imi rup picioarele de graba de a ajunge la vreo slujba de duminica. Au fost ani cand nici la slujba de Inviere nu m-am dus, din varii motive. Ca m-am simtit cam naspa si ca au trecut pe langa mine toti fiorii aia pe care ii aveam cand eram mai mica la fiecare Paste sau Craciun... asta e partea a doua.

Eu si Dumnezeu am avut o relatie speciala. Asta pana lucrurile au inceput sa scape de sub control. Pentru ca ma simteam favorizata, eram convinsa ca nimic rau n-o sa mi se intample niciodata. Ca eu si cu El stim sa comunicam. Ca El ma iubeste ca pe un copil tampit numai de El inteles, iar eu pe El ca pe un bunic destept foc si nastrusnic, asa, in felul Lui.

S-a intamplat sa moara un prieten. Emil. Si tot ce cimentase relatia noastra incepea sa se surpe... Toate ideile de pana atunci prindeau aripi si isi luau zborul. Nu le mai recunosteam ca fiind ale mele. Mi se parea ca-s nedreptatita si mai ales, mintita.

Apoi, intr-o nenorocita zi de 13, a murit Dani. Un om atat de deosebit si atat de iubit, ca in Biserica si sfintii de pe icoane plangeau si toate suspinele lor si ale noastre se uneau intr-un cor atat de intens, atat de infiorator de dureros si tanguitor, ca daca as fi fost Dumnezeu, nu as fi putut suporta si as fi suflat spre el un suflu divin, datator de viata...

Momentul asta m-a intors cu spatele la El. N-am mai putut sa-mi cenzurez pornirile si gandurile. N-am mai avut retineri si cu furie L-am desconsiderat si mi s-a parut ca nu poti sa permiti asa ceva, nici Dumnezeu fiind... Mi-L imaginez cum statea atunci ascultand toate ocarile mele, cu ochii mijiti si mangaindu-si barba... Imi imaginez cum astepta sa inteleg si sa ma intorc.

De inteles nu am putut sa inteleg niciodata.

Dar sa traiesc fara El era prea mult pentru mine. Eu am in suflet un altar si-acolo ma inchin Lui.

Nu cred in preotie ca ocupatie divina. Am vazut si auzit destule despre preoti ca sa pot sa ii consider, infantil de altfel, trimisi divini. Dar nici sa-i inteleg pe atei nu pot. Nici chiar daca-mi spune Hemingway ca toti oamenii care gandesc sunt atei, nu pot sa-mi insusesc convingerea asta;) Efectiv, nu se lipeste, cu toate ca (prea) multe nu au sens.

Voi cum sunteti? Habotnici, ca mine sau atei?
____________________________________________________________________
Da, as fi vrut sa nu para un text al unui martor al lui Iehova si, chiar, aveam in cap sa scriu altceva, dar daca degetele m-au purtat aici ... let it be! Mai ales ca nu am mai vorbit despre asta si nici n-o s-o mai fac vreodata.

I'm a dog lover

Doamnelor si domnilor, am onoarea sa va prezint cel mai destept caine in viata:D
Ajunsa la noi mai mult obligat-fortat, tampita asta a facut din clanul Chirila, recunoscut pentru calitatile sale de a NU-si exprima sentimentele nici picat cu ceara-n ochi, o adunatura de indivizi topiti dupa ea, care au dus atat de departe alintaturile, incat, pe nepusa masa, ne-am trezit ca ne si alintam intre noi (rar, ce-i drept, da' oricum e o mare performanta:). Zuza asta e bestia de care ziceam ca nu pe mine ma iubeste cel mai mult si mai mult. Da' culmea culmilor, nereciprocitatea asta ma face sa-mi fie si mai drag s-o jumulesc. Da, iubirea mea doare:).
Ea e cea care s-a (cam) pierdut de casa o saptamana intreaga. Nu s-a zambit in zilele alea. Chiriloiu', si-asa el acru din fire, nici pofta de mancare n-avea. Ce mai, mare tragedie mare! Da' si cum ne-a stat inima in loc de bucurie cand, plina de buruieni si vai de curu' ei, venea ca de la razboi, cu ochii plansi si hamesita, dar invingatoare! A gasit singura drumul spre casa, eforturile noastre nedand nici un rezultat.
Apoi, cand a fost operata si adusa pe brate de maica-mea semiconstienta si teapana de la anestezie, mi se adunau lacrimile in ochi ca margelele pe snur... In urma cu 11 ani, n-as fi putut sa spun ca imi plac pechinezii in mod deosebit. Mie-mi plac cainii in mod deosebit:D Dar ea e cu adevarat speciala. Zic si eu cum fac mamele cu copiii lor, ca-s cei mai frumosi, cei mai destepti, alea alea:)

Acum, we have a problem! Pentru ca ea e a treia fiica a Chiriloilor si noi (eu si beau' meu) suntem amandoi lesinati dupa caini, vrem unul doar al nostru.
Numai ca eu vreau un Pug Carlino Mops, pe care o sa-l cheme Ozzy, desi o sa fie fata, pentru ca mor de ras cand il vad. Si e prea frumosssssss. Imi inchipui ce priviri o sa-mi arunce cand o sa-l imbrac in rochita de balerina la nunta:)))




Iar el (total paradoxal) vrea un Shih-Tzu, pe care tot eu, evident, o sa-l botez. Si anume Albert. Si o sa fie tot fata:) Mi-e teama, sinceramente, ca luand un pitic din asta, o sa-l inghit cu totul cand ma joc cu el, la ce stil am:)




Acum, cre' ca inainte sa umplem casa de copii ca pocaitii, o sa o umplem de caini. Daca ar fi si ieftini, am lua cate unul pe zi. Asa, sa fie;;)

Oricum, o sa vina si perioada sarbatorilor de iarna, cu cadouri si promotii, s-ar putea totusi sa avem (pardon, sa am) norocul sa gasim o superoferta. Adica, ce? Nu-i posibil sa se dea la un Pug cumparat, una bucata George Clooney?!? Fugi de-aici, ca nu te cred:)

________________

You?!
Are you a dog lover,
or a cat lover?!

Otopeni, my buddy

Nu stiu cati dintre voi stiu ca in jurul orei 15 a izbucnit un incendiu la subsolul aeroportului Otopeni, decaland si anuland zboruri.
Nu stiu nici cati dintre voi stiu ce experiente am eu cu aeroporturile din Romania, am mai scris odata cat de incantata sunt si de Baneasa.
Nu stiu nici macar cati dintre voi stiu cat sunt eu de scarbita de serviciile din Romania si cat de speciala ma fac ele sa ma simt.

Povestea e asa: am dus la aeroport o prietena. Imediat cum am coborat din masina ne-a izbit un fum inecacios, irespirabil. Am aflat ulterior ca arsesera niste cabluri la subsol (Plecari internationale), nu stiu, evident, in mod cert ce anume s-a intamplat. S-a intervenit cu pompieri, alea-alea.

Acum o sa-mi arat inca o data incantarea si multumirea fata de modul cum se trateaza o problema. Pai cu indiferenta. Ca altfel nu se poate.

Din cauza fumului si al unor eventuale pericole accesul in aeroport a fost interzis, oamenii ramanand sa astepte o decizie sau o solutie afara, in ploaie. Asta e, se intampla si nenorociri, nu am ce comenta. Ce am eu de zis atunci?! Pai, mi se pare ca tre' sa fii mult prea nesimtit si cretin sa iti lasi clientii sa astepte ca paduchii un gest marinimos din partea Mariei Tale (a conducerii) si anume acela de a-i informa in legatura cu situatia respectiva si cu zborurile lor. E de bun-simt, e elementar, e first-thing-to-do (dupa ce te asiguri ca nu mai exista vreun pericol, evident) intr-un asemenea caz, sa-i informezi pe oameni, sa le ceri scuze pentru incurcatura, sa faci in asa fel incat sa le oferi alternative, sa nu-i lasi cu curu'-n balta, ca e raspunderea ta.

Ei ce au facut in schimb? Pai au avut timpul necesar (nu va ingrijorati) sa vorbeasca cu presa (de!), sa explice in doua-trei vorbe ce s-a intamplat si ce solutii vor gasi. Dar oamenii??? Nu cumva ei erau cei vizati si cei care meritau niste detalii, niste explicatii?

Cred ca mi se pare. Cred ca am impresia ca traim intr-o tara civilizata.

Mi-e ciuda de mor ca vorbesc asa, ca dau impresia ca vad in Romania si in romani un morman mare de cacat. Departe de mine gandul asta, dar efectiv, mi se pare ca uneori esti la voia intamplarii si ori de cate ori cineva trebuie sa lamureasca in vreun fel sau sa se poarte uman, responsabil si eficient, gasesc noi variante de a jigni si de a umili.

Si de fapt e problema ta proprie si personala daca ai pierdut legatura din Viena, daca asta iti da totul peste cap, daca nu ai un zbor pentru Oslo in seara respectiva si o sa dormi ca un boschetar printr-un aeroport din alta tara. Si daca parintii si prietenii isi fac griji pentru tine, ce?! Sa puna mana-de-la-mana sa cumpere avion si sa te plimbe ei. A, ai dat si tu un ban acolo si ti se parea firesc sa ajungi la destinatie? Prostii, nu stii ce zici! Ce ti-a trebuit sa pleci?!

Right? Right.

Pofticiosu'

True story
___________

O femeie (italianca) avea un sarpe. Stiam si ce natie de sarpe, da' am uitat (ca memoria mea incepe de la un timp sa retina din doi in doi). Asa cum oamenii mai zdraveni la cap au caini, pisici sau papagali, ea avea sarpele ei de companie:)

Il avea de cand era mic-mic, il privea ca pe un egal, nu era tinut in vreo cusca sau borcan. Ba mai mult, era liber sa circule peste tot prin casa si mai avea si privilegiul de a dormi cu ea in pat.
Cum era si firesc, sarpele incepuse sa creasca, sa ia proportii. Locuind doar ei in casa, sarpele isi tara matul ala de corp scarbos (am o repulsie definitiva pentru reptile) dupa curu' stapanei.
Astfel ca, aceasta observa la un moment dat, ca atunci cand mergea in baie, hop si sarpele dupa ea. Cand se pieptana in fata oglinzii, hop si el in spatele ei, unduindu-se. Cand facea mancare in bucatarie, hop si sarpele langa ea, studiind-o.

Crestea mandria in chieptul ei ca aluatul la caldura, de bucurie ca sarpele ei e cel mai destept, cel mai curios, cel mai dresat. Simtind nevoia sa constate si vreun serpolog-sef cat e de tare animalutul ei, suna la un centru de profil si ii descrie individului de la celalalt capat al firului ce minunatii face.

Raspunsul individului a fost sec:
- Doamna, nu este nici un mister la mijloc. Ajuns la maturitate, sarpele dumneavoastra incearca sa va masoare ca sa vada daca va poate inghiti.

___________________________

Da. Femeia asta era grasa:D