Who's that girl (living my life)

Sunt cuvinte fără sonor, cuvinte care ți se împiedică în gură și-ajung ori julite în lume, ori mute de durere sau de surpriza căderii. Cred că nu e o idee bună să le dai prea multă atenție. Să nu le ignori, dar nici să le pui la microscop.

Dacă azi ar apărea în fața ochilor tăi Duhul Radieră, te-ai grăbi să ștergi vreo greșeală, vreo alegere sau vreun cuvânt? Dacă ai face asta, crezi că s-ar schimba semnificativ viața ta?

Nu cred că suntem (doar) suma experiențelor pe care le-am trăit, a relațiilor pe care le-am avut, a persoanelor pe care le-am iubit și nici că ajungem să fim unde trebuia să fim, că totul ne e predestinat, că una și cu una și cu una ne duc spre the best version of us, in the end, ci că se poate întâmpla, poate chiar aleatoriu, să te naști sub steaua mediocrității și tot sub ea să și mori, că nu avem un traseu de urmat, cu săgeți indicatoare vizibile from time to time, că viața poate e some kind of labirint, dar important nu e să ieși din el, ci ce faci până ajungi acolo.
Sunt supărată pe mine. Sunt ca o găină care a găsit o mărgică, și știe că e o mărgică mișto, specială și se simte norocoasă că o are, dar altceva decât să contemple nu face. Sunt o ființă socială nasoală, nu știu unde mi-e scopul și sensul, mă apasă trecerea timpului și-a irosirii personale, mă uit, mă risipesc, sunt vie și capabilă și, totuși, degeaba. Mi-ar plăcea să fac lucruri care să conteze, dar mai presus de asta, mi-ar plăcea să exist, să fiu de-adevăratelea în viața mea, nu chiriaș, nici măcar musafir, ci proprietar cu drepturi și obligații depline, conștient de sine, cu mâinile ocupate, cu creierul adunat și inima legată.

Spune-mi de cine ți-e dor ca să-ți spun cine ești.

Cred că viața se construiește. Întâi pui piesele mari, ca să ai echilibru, formă, fermitate, apoi piesele mici, multe și mici, de care unii oameni se pot dispensa pentru că le lipsește conștiința acestora (și ferice de ei!), despre care cred eu că fac diferența. Eh, piesele astea mici îmi lipsesc mie, de ele am nevoie. Le văd, mi se arată, dar apoi trebuie că le sperii cu ceva pentru că dispar, uneori le ating, mă bucur că le-am găsit, dar când să le lipesc, îmi scapă. Știți ce zic? Vi se întâmplă și vouă, uneori, ca pe marea (semi)liniștită a vieții voastre să apară câte o furtunică din asta, nu atât de puternică cât să răstoarne stabilimente, dar suficient de supărătoare cu clătinările ei?!