Yes, a trecut 1 an de când nu mai fumez

Era, desigur, vara trecută:p 

Am acceptat provocarea Anei, probabil de plictiseală, dar absolut convinsă că DACĂ se va întâmpla o minune și voi rezista 21 de zile, la sfârșitul lor, voi înfuleca o țigară și încă una și încă una, răsplata binemeritată a abstinenței mele necăutate-nedorite. Când colo, ce să vezi, un an mai târziu, tot nefumată sunt. 

A fost și greu. A fost și ușor. La finalul celor 21 de zile, eram în același timp debusolată și încurajată să merg mai departe, deasupra mea planând încă consolarea că pot fuma oricând (și iată cum, uneori, oricând poate ajunge să semene la chip cu niciodată). Poate că și acum mai trece-n zbor, fâl-fâl, pe la ureche, aducând cu ea o amintire, un dor. Da, aș fi vrut ca după 1 an să fiu mai stabilă de atât, să nu mai  apară never ever cheful de fumat, dar apare. E, de fapt, cred, o nostalgie a unor vremuri, a unui eu care-mi lipsește decât, pentru că n-am alergat până acum la nici un magazin să-mi dea pachetul și bricheta cu care să-mi aprind țigara reîntoarcerii la robie:p Poate că sunt mai deșteaptă decât omu' negru care mă-ndeamnă la fumat sau poate doar mă prostesc zicând c-aș fuma, who cares?! Planul e ca, din vară-n vară, eu să fiu din ce în ce mai nefumătoare, ceea ce vă doresc și vouă, mai ales dacă și voi vă doriți asta! :D

Thank you, pisimisilisi, m-ai făcut un om mai bun, chiar împotriva voinței mele, you are THAT good! :D

Telegramă

Am făcut împreună salată orientală.

Ea stătea în fund pe masă (da, are voie, nu, nu mi-e scârbă de curul copilului meu pe masa mea:p), a curățat de coajă un sfert de cartof și 3 ouă. A luat din urma cuțitului verdeața tăiată și-a presărat-o în castron, de zici că punea praf magic (de fapt, sunt sigură că asta gândea:p), la fel  a făcut cu ceapa și cu castraveții. Eu am pus sare, ulei, măsline și, pe rând, am stors zeama de la o lămâie (we love lemons). Am amestecat împreună.

- Suntem o echipă, fată.

- Daa, echipa furculițelor.

Am mâncat cu ochii la ea, ciocnind din furculițe, râzând una la alta și complimentându-ne pentru salata asta bună. Vreau să-mi amintesc momentul ăsta. E despre iubire. Simplu de tot.

- Ce-nseamnă să iubești, fată?

- Să te fericești.

Exerciții de fericire

Poate nu știai ce să faci în weekend:p

1. Gândește-te la ce ți-ar plăcea să ți se facă ție și fă tu asta altuia!

Nu știu, după cum ți-e firea și starea, poți să gătești o simandicoșenie sau ceva simplu (cum e ză greatest Falafel) gătit pentru prima oară. Sau gătește tematic, gătește cu condimente netestate și denumiri greu de pronunțat, gătește cu bucurie pentru că bucurie vei face. Sau nu găti. Rezervă locuri la spa, cumpără o ojă scumpă și dăruiește-o, cumpără  și dăruiește flori atunci când ți se usucă cuvintele pe cerul gurii.

2. Scrie miedoruri, teiubescuri, maiștiiiuri.
3. Zonele de confort sunt celule unde adevăratul tău eu, prizonier, își roade unghiile de plictiseală, eliberează-l!
4. Joacă-te! Arată-le limba dubioșilor care se uită câș și fugărește-ți copilul prin ploaie sau tăvălește-te-n nisip ca un câine de oraș scăpat din lesă.
5. Mănâncă legume și fructe, întrețin starea de bine.
6. Break the rules. Alea pe care ți le-au băgat alții pe gât și pe care ți le-ai însușit nici tu nu știi de ce și când și care nu te reprezintă nici un pic. Mătură bine interiorul și scapă de prejudecăți și de restul de răhăței adunați într-o viață. E greu, știu, și-o să dureze, dar start today.
7. Upgrade your mind&soul. În fiecare zi fă ceva pentru mintea ta și-ncă ceva pentru sufletul tău.
8. Surprinde. Preferabil, plăcut:)) Deci da, fă o surpriză bună, mare și frumoasă cuiva drag. Plănuiește-o bine, minuțios, dacă suporți atâta tensiune :D sau doar urcă-te în tren și bate la ușa lu' bff.

Joy starts from within not from outside of yourself.

Who's that girl (living my life)

Sunt cuvinte fără sonor, cuvinte care ți se împiedică în gură și-ajung ori julite în lume, ori mute de durere sau de surpriza căderii. Cred că nu e o idee bună să le dai prea multă atenție. Să nu le ignori, dar nici să le pui la microscop.

Dacă azi ar apărea în fața ochilor tăi Duhul Radieră, te-ai grăbi să ștergi vreo greșeală, vreo alegere sau vreun cuvânt? Dacă ai face asta, crezi că s-ar schimba semnificativ viața ta?

Nu cred că suntem (doar) suma experiențelor pe care le-am trăit, a relațiilor pe care le-am avut, a persoanelor pe care le-am iubit și nici că ajungem să fim unde trebuia să fim, că totul ne e predestinat, că una și cu una și cu una ne duc spre the best version of us, in the end, ci că se poate întâmpla, poate chiar aleatoriu, să te naști sub steaua mediocrității și tot sub ea să și mori, că nu avem un traseu de urmat, cu săgeți indicatoare vizibile from time to time, că viața poate e some kind of labirint, dar important nu e să ieși din el, ci ce faci până ajungi acolo.
Sunt supărată pe mine. Sunt ca o găină care a găsit o mărgică, și știe că e o mărgică mișto, specială și se simte norocoasă că o are, dar altceva decât să contemple nu face. Sunt o ființă socială nasoală, nu știu unde mi-e scopul și sensul, mă apasă trecerea timpului și-a irosirii personale, mă uit, mă risipesc, sunt vie și capabilă și, totuși, degeaba. Mi-ar plăcea să fac lucruri care să conteze, dar mai presus de asta, mi-ar plăcea să exist, să fiu de-adevăratelea în viața mea, nu chiriaș, nici măcar musafir, ci proprietar cu drepturi și obligații depline, conștient de sine, cu mâinile ocupate, cu creierul adunat și inima legată.

Spune-mi de cine ți-e dor ca să-ți spun cine ești.

Cred că viața se construiește. Întâi pui piesele mari, ca să ai echilibru, formă, fermitate, apoi piesele mici, multe și mici, de care unii oameni se pot dispensa pentru că le lipsește conștiința acestora (și ferice de ei!), despre care cred eu că fac diferența. Eh, piesele astea mici îmi lipsesc mie, de ele am nevoie. Le văd, mi se arată, dar apoi trebuie că le sperii cu ceva pentru că dispar, uneori le ating, mă bucur că le-am găsit, dar când să le lipesc, îmi scapă. Știți ce zic? Vi se întâmplă și vouă, uneori, ca pe marea (semi)liniștită a vieții voastre să apară câte o furtunică din asta, nu atât de puternică cât să răstoarne stabilimente, dar suficient de supărătoare cu clătinările ei?!

Nunta de lemn, pretext să fugi la mare

Carevasăzică, am plecat la mare ca să ne sărbătorim cinciani-ul și ne-am pomenit acolo că ne umplem lacomi buzunarele inimilor cu râsetele acestui plod minunat care ne-a făcut pe noi întâi părinți și-apoi muci. Pentru că muci eram când ne uitam la ea, când o auzeam râzând, când o vedeam dansând la malul mării (și asta a făcut 3 zile, de am ajuns să ne întrebăm de unde și câte baterii o fi înghițit)... dar, ho, s-o iau cu începutul!

So, am plecat vineri dimineață. C-o seară înainte tremurau chiloții pe noi de frica ploilor și-a lui maaaaxim 20 de grade cu care ne amenințau știrile meteo. Bagajele făcute, copilul culcat, gustările pregătite și noi stăteam ca milogii în așteptarea unui hotărâtor da' plecați naibii de-acasă, pensionarilor! Care cred c-a venit pentru că, cu rugăciuni de vreme bună lipite de cerul gurii, duși am fost. Și dus cre că era și Dumnezeu de n-am apucat să părăsim Brăila că ne-am și pomenit într-un duș torențial de toată frumusețea. Ploua și ploua. Cu spume. Cu ciudă. Cu ce vreți voi. Yupppi!

Când am intrat în Constanța, însă, ploaia s-a pierdut de noi. Am ajuns în Costinești, ne-am cazat, am apucat să mă imaginez tăvălindu-mă ca o pisică aristocrată  în cearșafurile alb-impecabil, am admirat marea din balcon, i-am spus ce faci, fă, missed me? și până să-i aud răspunsul, ghici cine-a veeeeniiiiiiit? Ploaia, ma' friend, desigur. Ce faci, fă, missed me?, mi-a spus. Oh, but of course, my dear, hai să ne uităm una la alta pân' ne plictisim. Rezultă că nu-s o creatură așa de interesantă pentru că la scurt timp ne-a părăsit. Oh, well.

Am ieșit la plimbare, era răcoare, mirosea a ploaie și-a mare într-un asemenea hal că-mi plesneau nările de încântare. Să fiu atunci, în momentul ăla, acolo, cu Iris de mână, cu picioarele în nisip, cu inima plină de dadadaebineeașadebine, a fost rai. Ne-am plimbat pe malul mării, cu pletele fluturând, am scormonit în nisipul ud, Iris a făcut guguloaie din nisip pe care le arunca în mare (vreo oră doar asta a făcut:))), iar cu puțin timp înainte să apună, a apărut și soarele- ce faceți, bă, missed me?. 

În seara aia, nu știu dacă am adormit la 22 sau la 23, dar înainte de asta mă gândeam la ce hăituită m-am simțit, de fapt, în celelalte vacanțe, cum, din dorința de a vedea/face cât mai multe, ajungeam extenuată și amețită acasă, ca dată jos dintr-un roller coaster, nedumerită că s-a terminat și așa, vag nesatisfăcută- când au trecut zilele?, io unde am fost? gata?, sigur?, mbine. Well, nu și de data asta: m-am bucurat să fiu acolo, în tihnă, cu ochii mari, cu inima balon, cu mâinile-n nisip, fericită cu fericirea copilului cum n-am fost niciodată în nici o împrejurare.

Fericirea s-a născut la mare, îmi spuneam în timp ce mă uitam cum dansează ea în nisipul ud, cum cheamă valurile ca apoi să fugă de ele, cum se lasă stropită și râderâderâde și se învârte și țopăie și chiuie și din când în când se întoarce, mă caută cu privirea și-mi face cu mâna- bunăăă, mami, io mi bălăcesc, nu stau degeaba.

Duminică ne-am trezit la 5, am pus pe mine juma de rochie de mireasă, tricoul, dresurile albastre și geaca de blug, el costumul de mire și șlapii, și cu ochii umflați de (ne)somn ne-am înființat pe malul mării unde răsărea soleiul cu surle și trâmbițe. Ne-am plimbat și ne-am pozat, eu, romantică, cu gândul la ce naiba o fi fost în capul meu de-am dat căruța de bani pe oribilitatea asta de rochie?!, it is so not me, dar răsăritul aurea nisipul și spectacolul ăsta era aducător de liniște și de bine. E bine pe lume.

Când am ajuns în cameră, Iris se trezise (rămăsese să doarmă cu o verișoară):
- de țe-ai plecat?
I-am spus unde am fost și de ce.
- să nu mai pleci!
- de ce, mă, mami?, că uite, am venit repede.
 - mi-a fost dor de tini, mami, di aia, și pac!, pupicul doveditor și atârnatul de gât :D

Dacă aveți vreun gând de ducă, câteva detalii administrative.
Ce mi-a plăcut:
- am plecat de acasă cu gândul că vrem musai să stăm la o vilă pe malul mării. Cum, din cauză că nu ne-am organizat mai din timp, n-am mai găsit locuri la altele mai satisfăcătoare din acest punct de vedere, vila Julia din Costinești n-a fost deloc o alegere rea, nu era ea chiar pe plajă, dar vedeam marea din cameră, vedeam. Cred că e o alegere ok pentru cei care merg cu copiii, se poate folosi bucătăria cu toate ale ei, grătarul, etc.
- perioada asta, de sfârșit de iunie, e perfectă pentru mers cu plozii, dar dezavantajul e că marea e rece. Pe Iris n-a deranjat-o, cred că de bucuria ei s-au speriat și eventualele răceli:))

Ce nu mi-a plăcut:
- nu ai ce și unde să mănânci în Costinești. Decât dacă vrei junk fooduri, că atunci găsești la tot pasul gogoși, foietaje, șaorme și alte tâmpenii din clasa asta. Dar și dacă vrei asta, că tot om sunt și eu, toate arătau a opusul lui îmbietor, de la cei care serveau, la condițiile în care o făceau și până la cum arăta produsul finit. Vă spun, horror mi s-a părut, un horror slinos:p

 *mai multe poze pe facebook