Lupta cu sistemul. Episodul 1: gustările din grădiniță

Ce faci când nu poți fi de acord cu (hai să nu zic întregul meniu) gustările de la grădiniță?

     1. Poți să le accepți. Ca pe un lucru care nu stă în puterea ta. Ca pe unul cu care ești sincer și profund împăcată. Ca pe un lucru absolut firesc, ba chiar și necesar în viața și stomacul copilului tău.

     2. Poți să nu le accepți. Să-ți iei copilul de acolo și să cauți pentru el orizonturi mai sănătoase.

     3. Poți să încerci să schimbi situația. 

Ghiciți voi acum ce am ales eu. În ce m-am băgat, poate chiar împotriva voinței mele, dacă pot spune așa, din cauză că nu pot, deci nu pot accepta ideea ca Iris să aibă 2-3 gustări pe zi compuse din jeleuri, biscuiți și cele mai infecte ștrudele și rulade (știți chestiile alea penale care se găsesc prin gări sau pe lângă școli, într-o gheretă, înfoliate aiurea și care-ți provoacă arsuri gastrice numai cât citești lista de ingrediente?!). 

Grădinița asta este una de stat. Asta înseamnă că se plătește doar meniul, consumabilele, opționalele, diversele distracții, gen teatru. Adunați, nu-s chiar 2 lei. Nu e o grădiniță grozavă, nu îndeplinește toate condițiile, pe care eu, în naivitatea mea de mamă, le suceam în minte înainte de începerea grădiniței. Dar le bifează pe cele pe care le-am crezut esențiale. Nu am verificat eu fiecare grădiniță în parte, ca să pot fi sigură, dar din discuțiile cu alte mame, asta e mai apropiată de ceea ce mi se pare mie important (cum ar fi să nu fie o singură educatoare la 40 de copii sau să mănânce mâncare de catering).

So, meniul. Plin de amidon, făinoase, carne de pui. Nu știu după ce principii a fost conceput, iar persoana care s-a ocupat de el are în mod cert studii de nutriție fix la fel ca și bunică-mea. Nu că eu aș avea, pe bune, n-am, nu-s nici pe departe vreun specialist sau așa ceva. Ghinionul a fost să am un neuron în plus și să pricep niște chestii elementare, pe care să le respect din convingere și din dragoste pentru copil. Doar atât.

Nu mai detaliez, să spunem că prânzul e cât de cââââât decent, îți mai rămâne cina, îi dai copilului acasă ce nu primește acolo și aia e. Dar gustările, doamne, gustările!... 

În ziua în care m-am dus să o iau pe Iris și-am găsit-o bucuroasă și nerăbdătoare cu un ștrudel (dar i se spune așa doar pentru că trebuia să poarte un nume, altfel nu, n-are nici o treabă cu ideea de ștrudel, haha, cu mere) bălos, infect, oribil, imens, din fericire nedesfăcut, strâns cu drag la piept, mi-a venit să plâng. De ciudă, de silă, de nervi. Când m-am uit pe etichetă și-am văzut înșiruirea de margarine, E-uri și câcaturi, mi-a venit să vomit și mi-am dat seama că nu trebuie, la naiba, să accept așa ceva, nu trebuie! 

- Iris, nu vrei mai bine să mergem să cumpăram migdale în locul acestei gustări? Nu e bună pentru tine, mami (voce calmă, serioasă, aveam nevoie să colaboreze:p).

 - Ba da, mami, hai!

Și ăsta a fost începutul. De atunci au urmat niște discuții cu educatoarele, asistenta și administratorA. Le-am întrebat cine a conceput meniul, cum s-a stabilit că e necesar ca niște copii să mănânce atât de multe dulciuri, de așa calitate îndoielnică, de ce s-a ajuns la concluzia că fructele sunt mai scumpe decât aceste dulciuri, de ce nu se fac checuri și alte dulciuri de casă, din moment ce au bucătărie proprie și, într-un final, cum fac să schimb toate astea:p Răspunsurile au fost halucinante. Am ignorat faptul că se uitau la mine ca la o ciudată, că li se părea oarecum amuzant și ireal ce spuneam eu și-am aflat că:
- pentru 10 lei/zi nu se poate mai mult, mai bun. Știu cazuri concrete că se poate.
- meniul a fost conceput de asistentă, administratorA, directoare și un nutriționist. Nutriționistul există doar în închipuirea lor.
- bucătăreasa nu are timp să facă dulciuri.
- există o firmă care a câștigat licitația și care se ocupă cu furnizarea alimentelor. Nu i-am aflat numele, dar nici nu știu dacă contează.
- Danone (că le dă danone la gustare, din cînd în când :/) este cel mai bun iaurt de pe piață, la cel mai bun preț.
- fructele sunt mai rar întâlnite decât aceste dulciuri și chiar nu pricep de ce.
- doamnă, dar dulciurile conțin glucide, copiii au nevoie de glucide! Reacția mea a fost să râd. Un râs amar, dar râs.
- într-o zi am întrebat dacă primesc donații în alimente. N-au primit niciodată, nimeni nu a donat niciodată, dar nu vede de ce nu s-ar primi, sigur că se pot primi. 
Ok, păi vă pot aduce eu mere și nuci, de exemplu, să le mai dați copiilor și gustări din astea. 
Aaaa, ce chestie, nu m-am gândit niciodată la asta, da, ar fi foarte bun, nucile sunt bune pentru copii, bla, bla. 
Păi așa facem, vă aduc. 
Daaar, stați așa, doamnă, cine sparge nucile?, mă întreabă asistenta, că_cu ea vorbeam.

M-au ascultat. Nu m-au înțeles, dar m-au ascultat. Nu m-au trimis, cu copil cu tot, la naiba. Nu vor înțelege niciodată, pur și simplu, nu sunt înzestrate suficient ca să poată înțelege. Am priceput asta. Vor accepta schimbările dacă le vor fi impuse, no more. Urmează să ajung să vorbesc cu directoarea mare (grădinița asta fiind sora mai mică a uneia mai mari), dar până atunci, am nevoie de ajutor, dacă știți pe cineva care a schimbat ceva în vreo grădiniță, dacă cunoașteți legi, persoane sau abordări care mă pot ajuta, please let me know! Când voi ajunge în fața ei, vreau să am acte, studii, dovezi, informații, bugete și meniuri :D

Până atunci, fac și io ce mă duce capul. În zilele când are gustări poții (că i-am zis Irisului că sunt niște prostii pe care noi nu le mâncăm :D), îi las educatoarei/asistentei câte un baton Nutribon sau cutiuța cu fructe/legume/nuci/semințe. Le mănâncă separat, în cabinetul asistentei de obicei, ca să nu vadă ceilalți copii, asta e, nu am ce să fac și mă bucur că au acceptat acest compromis, pentru că, să răspund și la întrebarea asta, nu vreau să schimb grădinița, pentru că nu am cu ce s-o schimb (în plus, Iris pare ok aici).