marți, 16 aprilie 2013

Blocaje, blocaje

Multe. Cam de genul celui în care fluturele nu poate să-și întindă aripile în corp de omidă. Și el vrea, și el crede c-ar putea, dar dacă corpul îi e mic, dacă spațiul e strâmt...

Pe vremea când aveam cam jumătate din anii pe care îi am acum, mi se întâmplau toate tâmpeniile pământului și nu credeam că există imposibil. Pur și simplu, nu credeam. Dacă îmi doream ceva, de fapt, de fiecare dată când mi-am dorit arzător ceva, ceva-ul ăla a găsit o cale să ajungă la mine (numai hainele din vitrine făceau pe proastele, insensibile la suspinele mele, dar în reeeest...). Mă trezeam dimineața cu chef de ieșit din casă și întâlnit prieteni, iar faptul că nu găseam cheia cu care să deschid/închid ușa apartamentului nu era deloc un impiediment. Legam 2 cearșafuri unul de altul, prindeam un capăt de o bară metalică (existentă în acest scop, îmi imaginez :D) din balcon, dădeam drumul celuilalt capăt în jos, măsuram distanță, ah, un chilipir (stăteam la etajul 1), sper să nu rămân prin vișin sau sudată-n gard șiiiiiiiiii... țuști!, în două clipe eram jos, cu mâinile arzânde și parțial julită-n genunchi.

N-o recunosc pe individa care se strâmbă la mine din oglindă. Poate că o cheamă ca pe mine, dar asta nu sunt eu. Vino înapoi, tâmpito, am atâtea chestii să-ți spun!

2 comentarii:

mona spunea...

Ahh ce amintiri imi trezesti...cum am coborat pe cearceaf de la et 1 in rochie de banchet.Cand am sunat dimineata la usa..ce sa zic?n-am stat pe fund o saptamana..c-a deschis tata:))))

Ambasadoarea spunea...

ahaha, mona, esti de-a mea:)))