Primele 2 zile (și 2 nopți) fără Iris

E firesc să simți nevoia să te detașezi. Să scoți nasul din biberoane, să te scuturi de piureurile de pe rochie, să-ți scoți pamperșii din traista roșie și să pleci. Să ignori ața care te trage înapoi și să te urci în mașina care te duce 250 km distanță de ochii albaștri care au devenit în 7 luni jumate mărgăritarele care te fac atât de bogată încât te sperie de moarte gândul că prădători stau la pândă să te jefuiască.

Nu aveam emoții că domnu' ta-su nu s-ar descurca. Sau că ea ar plânge râuri-râuri când ar descoperi că nu io îi bag lingurița cu piureul de fructe de dimineață în guroi. Sau că s-ar simți zgâriată de mâinile lui când o schimba-o. Am avut emoții pentru mine. Mi-era ciudă că ratez 2 zile (și 2 nopți) din viața ei. Timp care n-o să vrea să se întoarcă la mine oricât l-aș ruga eu. Credeam că-n timpul ăsta o să se întâmple ceva extrem de important, de remarcabil, de grozav și eu o să aud despre așa minunăițe la telefon și gura o să mi se facă iască și-n gât iar o să am bolovani fierbinți pe care nu-i pot înghiți. 

Am dubii că vreo mamă și-ar dori un copil atârnător de fusta ei, dependent țipător și enervant de brațele ei. Eu sigur n-am comandat așa ceva. Și deși am ținut-o în brațe de mi s-au lungit mâinile ca lu' Olive, Iris s-a dovedit a fi, once again, și din punctul ăsta de vedere, o excepție frumoasă și independentă. Asta nu m-a împiedicat, însă, să nu mă gândesc cu groază că, la momentul revederii, îmi va întoarce indiferentă budigăii cu vedere spre ... well, spre partea ei mai rotundă și uneori mirositoare :) Sau că va țipa când voi năvăli s-o iau în brațe. Că va plânge când o voi pupa. Că se va arunca din brațele mele numai să scape. Că va face plângere la Protecția Copiilor pentru rele tratament aplicate minorului.

De acasă veneau vești de genul vaaaaaaaaaaaai, nici n-o s-o mai recunoști, e atââââââât de schimbată! WTF? N-aveam nici 12 ore de când părăsisem ca o cioară ingrată cuibul și iote puiu' cum se transformă fără ca mă-sa să fie acolo să numere fiecare încercare de-a mergea de-a bușilea și de a suspina la fiecare sunet nou. Ce nemernică sunt! (Da' berea asta-i bună. Chiar merge. Și țigara parcă-i mai bună. Awww, ma' bebi!...)

Anyway, în prima seară, m-am pupat cu o (salată) mexicană cu muuuuult ton la Il Calcio, care m-a făcut să văd fluturași și inimioare roz tot restul weekendului, gândindu-mă cum să fac să ne mutăm împreună, că io simțeam cu toate papilele că-mi găsisem jumătatea.

Desigur, ușuratică cum mă știți, nu m-am putut abține să n-o înșel în seara următoare cu Richard, cel tăvălit în ciocolată și cam prea siropos pentru gusturile mele, pe care l-am abandonat așa ciunțit cu greața-mi specifică. 

Mi-am scufundat doru' de băbăștiucă într-un pahar de bere nefiltrată. Bun, plăcut.

Am fumat cum șade bine turcului. 

A, și m-au obosit maxim cohortele alea de oameni din centrul vechi și terasele alea îngrămădite, cu mesele lor mici, de trebuia să călăresc cel puțin 15 oameni, de mărimi, sexe și miasme diferite, ca să pot ieși din strânsoarea scaunului meu, cu zgomote de toate felurile din toate directiile, ahh, horror!

Pe la prânz, duminică, am fost la Serendipity cu hon-ul din dotare și era așa de cald că auzeam cum îmi cresc alunițe prin toate ungherele pielii mele fostă mișto. Am băut o cafea fitness cu ghimbir și alte buruieni (aproape bună sau aproape rea, nu-mi dau seama) și-un suc cu aloe și rodie (nesperat de bun) și multă apă, normal. La un moment dat și-a făcut regala apariție și Ionuca, cu care am sporovăit cam cum aș fi făcut-o c-un prieten nevăzut de mult timp- multe de spus, puțin timp, căldură mare, o oarecare timiditate, din astea.

Cei câțiva metri până la ușă i-am parcurs în galop. Clocoteam de dor și de curiozitate. Când m-a văzut, Iris a întins un zâmbet strâmb dintr-un colț în altul al buzei și dacă în secunda următoare n-o smulgeam din brațele beau-lui, ar fi început să plângă. Știți, nu? Așa fac copiii când se emoționează, e un zâmbet care dă în plâns, nu-știu-cum. Bine, nici eu nu eram departe de-o manifestare din asta. Apoi, cum o jumuleam eu așa, am atins-o cu un deget șiiiiiiiiiiii, surpriză, pe gingia inferioară, așteptându-mă pe mine să fie descoperiți, tronau timizi niște mugurei țepoși cu nume de incisivi. Oh, joy!