Am avut noroc. Sau poate chiar am meritat.

Eu am fost (și sunt, în parte) genul de persoană care crede în coincidențe, în deja-vu, în predestinări și-n momente magice care vin peste tine doar pentru că ești în stare să crezi în ele. Am viața plină de exemple de genul ăsta. Nu mă mai întreb dacă nu cumva le dau eu importanța pe care ele singure n-ar avea-o. Nici dacă chiar sunt atât de specială de mi se întâmplă mie sau dacă toți ceilalți le au pe ale lor, uneori chiar dubios de asemănătoare cu ale mele.
Eu mă uit în urmă și nu mă-nfior de ce văd. C-am avut noroc. În dragoste și-n prietenie am avut noroc.
Mi se scriau poezii (proaste :D), povești, integrame. Veneau băieții  dimineața la 7 să mă trezească să merg la liceu și-i întâmpinam cu puchini la ochi și păr stil coamă de iapă nebună. Și ei mă iubeau. Probabil pentru că nepăsarea asta mă făcea mai autentică decât se arătau altele.
M-am dus prima oară în casa prietenului meu de atunci pe care îl iubeam prostește, parcă în ciuda mea, a lui și-a tuturor, să-i cunosc părinții (mai știți ce moment de importanță majoră era ăsta, nu?), cu bocancii târâți bine înainte prin noroaie și frunze, ca nu cumva să par la fel ca celelalte (deși la 16 ani cât aveam noi atunci, alta nu mai călcase pe-acolo), ca nu cumva să mă uite vreodată și să mă pună la un loc cu cele care-mi vor urma. Mă strângea de gât gândul ăsta, c-aș putea fi comună, mediocră, copie. Și-am făcut tot ce m-a dus capul să nu fiu considerată așa (ok, nu sunt mândră de toate, dar aveam imaginație și nu-mi era teamă s-o folosesc, fie că era vorba de haine, comportament, discuții).
Mă dădeam rotundă în discuții cu persoane care aveau cel puțin dublul vârstei mele și când plecam de lângă ele mă întrebam de unde naiba am știut toate astea?!(filozofie, psihologie, politică, religie, nu-mi scăpa nimic, eu le știam pe toate :)
Impresionam pentru că eram nebună, eram sinceră, exageram, mă dădeam în spectacol (asta în ciuda timidității pe care-o știam ascunsă în mine) și-aveam atitudinea aia de mă doare-n cur, sunt tare.  Desigur, nu eram eu chiar așa de tare, dar măcar am certitudinea că așa ca mine nu mai era nimeni. Și prieteni ca ai mei care să facă chetă să cumpere un buchet mare de flori și să meargă la muncă la maică-mea s-o implore să mă lase într-o tabără, cu băieți așezați în genunchi și fete cu ochi umezi, râzând de prostia pe care o fac, dar siguri că vor reuși ce și-au propus, n-a mai avut nimeni (cred că șeful maică-mii a fost mai impresionat decât ea, că i-a dat bonus o parte din banii pe tabără). M-au făcut să mă simt specială și asta nici acum nu mi-a ieșit din cap.

Apoi au venit și vremurile când mă uitam la telefon și mă miram că nu sună, când am realizat că și oamenii speciali se uită sau se înlocuiesc și când am înțeles că uneori viața pur și simplu se joacă de-a v-ați ascunselea, pitind de tine tocmai lucrurile pe care ți le dorești cel mai mult. Din fericire, sătulă de joc sau lovită-n plex de mărinimie, tot viața îți aruncă-n ogradă oameni și momente numai buni de strâns la piept până le ies ochii. Că na, ți-a fost dor.