Cum mi-am petrecut sfârșitul verii

Nu știu pe ce gând să pun mâna ca să-l trag spre mine din dansul sălbatic în care s-au încins toate... e o horă de țigănci turbate, cu fuste colorate, înfoiate, cu păr lung, încâlcit de vânt, cu picioare goale, murdare, pe-o muzică pe care mă străduiesc s-o aud ca să pot intra în ritm.

De data asta mi-e frică. Trece ultima vară din viața mea. Următoarea mă va găsi cu o mini-me în brațe. Nu știu dacă-mi vine să plâng din cauză că mă ustură încă ochii de cât nisip mi-a aruncat în ochi vântul de la mare, de teamă sau de fericire.

Ca să uit de toate, aseară am trântit o budincă de macaroane cu brânză și stafide numai bună de pierdut legătura cu orice gând dușmănos. Ca să nu fie mai prejos, la indicațiile mele, beau-ul a trântit și el un soi de tocăniță cu carne de porc, ciuperci, ceapă și roșii care-ar fi fost genială dacă nu era ușor cam prea sărată. Acuma na, eu n-am zis că e perfect:)

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva sau mai bine... spatele și picioarele cu o pătură, că-i cam frig:D

evident, eu am crezut că azi e 1 septembrie.

Am descoperit o mare

sălbatică, sălbatică. E într-un loc pe care îl păstrez secret și-n care când eram mai mică mergeam an de an cu părinții la niște prieteni de-ai lor. Niciodată până anul ăsta nu am mers să văd marea așa cum e ea acolo. Doamne, ce frumos este peisajul ăsta semi-sălbăticit, cu marea deloc domesticită, o mare mare, uriașă, cât vezi cu ochii în stânga, în dreapta și în față, numai mare! Am plecat de-acolo goniți de vântul puternic de ieri, dar cu ochii plini de imaginile perfecte ale unei mări cum nu credeam că mai există la noi în țară, cu sufletul doldora de încântare și cu părul tapetat bine cu nisip (mai mult al meu). Asta se întâmpla duminică.

Sâmbătă ne-am bălăcit și ne-am maimuțărit pe o plajă cuminte din Olimp, unde marea era curată, caldă și senină. Da, oamenii se cam holbau la mine și la burta mea, deh, n-au ei nici o vină, sar eu în ochi:) N-ar fi trebuit să o dăm la schimb cu cea din Neptun care era aglomerată, scumpă și neinteresantă, cu marea alge-oasă și rece, dar am făcut-o pentru că acolo ne-a dus gipiesul să mâncăm și ne-a fost silă să ne întoarcem:)
Deși am dormit puțin și rău (uitasem să-mi iau cele 3 perne care m-ajută să adorm:), m-am trezit 2 dimineți la rând în croncănit de pescăruși și declar că a fost un altfel de weekend la mare, care mie mi-a plăcut foarte mult.

*pozele din colaj sunt făcute ieri în Eforie Sud, cu telefonul (aparatul foto a simțit nevoia să se cam strice).

Marea e doar una, mă duc s-o văd

Singura chestie care a rămas neschimbată de-a lungul atâtor ani de când merg într-acolo e legată de prima vedere și știu că râd în mine de bucurie că pot să mai simt asta încă o dată. Sunt câteva secunde când ochii, nările și sufletul mi se umplu atât de clar, de curat și de intens de mare că simt că n-aș putea trăi fără această senzație. Eu o să iubesc mereu cel mai mult marea mea. Chiar dacă surorile ei sunt mai albastre, mai curate, mai arătoase în poze, pentru mine mare e doar una.

Piruete, flic-flacuri și alte nebunii

Că tot pomenii ieri, ăsta e balet? Sau box? Fotbal? Gimnastică? Scrimă? Habar n-am. Ceva e. Hai să spunem toți în cor că e balet ca să scăpăm de-o grijă:) 

De departe, cel mai frumos, mai mișcător, mai neașteptat, mai imposibil-de-descris, mai amuzant, mai magic, mai ciudat și mai grozav moment e cel în care îți simți copilul mișcând. Nu înțelegeți greșit, bulbucii sunt bulbuci, au farmecul lor, desigur, dar sunt pui pe lângă mișcările de care vă vorbesc eu. Astea sunt zilnice, parcă nu seamănă o zvâcnire cu cealaltă, te fac să te oprești din orice ca să urmărești activitatea, o fi un dans?, o rostogolire?, se distrează? Câteodată parcă simte că nu-mi iau ochii de la burtă și se oprește, dacă mă uit o clipă în altă parte își reia distracția, păi ce facem, dragă, ne batem joc?:) Mi se pare că are umor și că sunt eu prea proastă să mă prind la poantele ei:)

People are people, not friends!

E-adevărat. Nu mint nici eu, nici cei care știu asta despre mine. Eu am crezut mereu că înțeleg dincolo de înțelegerea comună a celorlalți oameni. Că eu cunosc, simt și știu ce alții încă nu. Ca să fie și mai complicat, am primit și confirmări că așa e. Nu că le-aș fi căutat și în mod clar nu de la persoanele în cauză. Nu am vrut să fiu așa, nu m-am educat în spiritul ăsta, pur și simplu așa sunt. Pot, prin asta, afișa un soi de superioritate care irită? Sigur. Dar spune-mi cine nu ar face așa când știi în mod cert care e adevărul/realitatea într-o situație, o explici doritorului de sfaturi, de zeci de ori, cu răbdare, trecând pe planul doi orice-ar fi in jurul tău, chiar dacă ți-e foame, chiar dacă primul tău copil e la primele ore de balet în clipa aia în burta ta și asta e tot ce contează pentru tine, și el, doritorul de sfaturi, sfaturi cerute, nu aruncate gratis în vânt, le ia și și le bagă în cur pentru totdeauna, căci niciodată nu-și va aminti de ele, nu va ține cont de ele și nu va recunoaște vreodată că ai avut dreptate, mulțumesc, făcând astfel pierdută energia ta, nervii tăi, momente când nu ai fost atentă la altceva pentru că erai solicitată la consiliere de către o persoană care va ști să se supere și să te uite când vei avea îndrăzneala să te mai gândești din când în când și la tine sau când îi vei trânti verde-n față un adevăr pe care nu vrea să-l audă, dar despre care te întreabă până la exasperare și azi și mâine?!...

Oamenii nu vor sfaturi, nu vor să audă părerea ta sinceră, nu-i interesează adevărul. Ei vor să se audă vorbind pe timpul și pe nervii altora, vor să te sece, să se știe pe primul loc în momentele alea (chit că ție, care trăiești într-o lume (mai)reală, ți se par niște rahaturi problemele existențiale dezbătute. pentru că asta sunt. dileme de 16 ani), să te vadă atent, implicat în a găsi o soluție, pentru ca a doua zi să o ia de la capăt. Îmi pare rău. Dacă asta înseamnă prietenie, eu mă opresc aici, rup contractul de prestări servicii de consiliere numai în folosul tău pe care se pare că l-am semnat într-un moment de care nu-mi aduc aminte și-mi văd de-ale mele. Părerile de rău se sting și ele, dezamăgirea și ea...

My daughter's name

Mi-am dorit să fie fată. Atât de mult încât am un nume pregătit pentru ea cred că dinainte să știu exact cum se fac copiii. Am visat-o și mi-am umflat sufletul de nerăbdare de mii de ori gândindu-mă cum o să fie când o să-și facă fabuloasa intrare în viața mea. Cât o să fie ea de frumoasă, de deșteaptă și de grozavă o să vă convingeți toți, eu știu deja asta:) Nu mi-am dorit să fie orice, numai sănătos să fie, cum zic oamenii prudenți. Sigur că dacă se va dovedi a fi băiat, batjocorind cu asta și ecografii și vise, o să-l iubesc tot ca pe ochii din cap și tot cel mai minunat copil de pe planeta asta și celelalte o să mi se pară. Deocamdată este 100% fată. Asta după ce a fost inițial doar 90% .

Pentru că eu am avut și am rămas cu un singur prenume, pentru ea îmi doresc două, poate-oi avea noroc și i-o plăcea măcar unul:) Știu că ar fi util să îl dezvălui pe primul (de fapt, pentru cei care se perindă de mai mult timp pe-aici, n-ar trebui să fie dificil de ghicit) dar n-am s-o fac decât când o să știu formula completă. Am notat de-a lungul timpului într-o agendă nume care-mi sunau mie cumva. Beau-ul a spus că sunt nebună, că nu pot să-mi botez fiica Una, de exemplu:) Alături de Una stăteau și Clara, Alissa, Umma (don't ask:), Ava, Lara, Sara, Anais, Eva, Alma, Amira, Maia, Medeea, Alesia. Unele dintre ele au fost tăiate, altele au rămas încă în cursă. Dar adevărul e că nici un nume nu mi se pare suficient de bun, de sonor, de minunat, de unic, de special pentru domnișoara Florea, normal, doar e vorba de copilul meu, foarte posibil primul și singurul, de-adevăratelea, nu mai e o joacă, nu mai gândim ipotetic. Anyway, dacă aveți sugestii, fiți siguri că vreau să le aud, sunt sigură că pierd din vedere multe nume frumoase doar pentru că am rămas cu gândul la altele.

Altfel, am senzația că viața mea e pusă pe hold și-aș da orice să treacă timpul mai repede și să revenim la normal, un altfel de normal, știu, dar așa, "prizoniera burții" nu mai vreau:D

8* lucruri pe care trebuie să le faci în viață. Cu regularitate.

Ordinea, persoanele care să vă însoțească, anotimpul și detaliile le alegeți voi.

1. Zboară, puiule, zboară!

2. Meriți o vacanță de mai mult de 4 zile o dată pe an. Poți să ai o vacanță pe an, poți, am zis!

3. Înmulțește-te. Nu pot să-mi imaginez ceva mai trist decât niște oameni fără copii. Înțeleg motive, temeri, raționamente, dar nu pot să mă abțin să nu văd decizia unui cuplu de a nu avea copii ca pe ceva foarte trist.

4. Tre să știi cum arată marea. Poate și oceanul.

5. Nu lăsa banii să-ți fure din tinerețe, din nebunie, nu căuta să-i strângi, să-i înmulțești dacă nu ai un scop pentru asta sau dacă scopul îți e inferior.
6. Citește. Romane, manuale, etichete, poezii, note de plată:)
7. Lasă abstinența în cârca bătrâneții:)
8. Nu-ți dezamăgi nici prietenii, nici vârsta.

Very important PS: dacă nu mă duc uichendul ăsta la mare, nu mai apuc? Că eu simt cum suflă în ceafă toamna.

_________________________________________

*erau 10, dar m-a lovit amnezia de sfârșit de vară.

Gânduri pe care nu le spui nimănui

De când m-am măritat (nu știu de ce a fost ăsta momentul declanșator) am făcut cunoștință (mai îndeaproape decât aș fi vrut) cu un gând: să nu care cumva să moară el înaintea mea. Iată așadar diferența dintre mine și cele care se căsătoresc pentru bani:) Așa de simplu e.

De ce câteodată fericirea apasă cu greutatea ei și-ți vine să respiri mai pe muțește de frică să nu stârnești nu-știu-ce demoni invidioși pe starea ta, parcă te-ai face că nu ești chiar atât de fericit doar ca să nu schimbi nimic printr-un comportament interpretat ca nerecunoscător?! E fericirea mai mult decât o stare de bine? Dacă durează prea mult nu mai e fericire, e doar bine? Dacă stă binele pe locul fericirii și ea când vrea să vină să se așeze găsește ocupat?

Îmi lipsește viața pe care mi-am imaginat-o pentru mine. O viață pe care nu am trăit-o niciodată, dar pe care în detaliu o cunosc, o aștept și de care mi-e dor. O viață pe care n-o vreau dacă trebuie să renunț la asta pentru ea.

La sfârșitul lunii și al verii se împlinesc 6 ani de când suntem împreună. Unde s-au dus anii ăștia? Am câteodată senzația că altcineva a trăit pe anii mei. Privesc ca-ntr-un caleidoscop culorile acestor ani și totul e amestecat. Aveam 22 de ani când l-am cunoscut. Eram tânără. Așa tânără. Îți dai seama? Că eu nu. Aveam pătrățele pe abdomen, blugi cu talie joasă, păr lung, nepieptănat, culoare de broască uitată la soare și mă uitam amuzată la individul tolănit pe scaunul din fața mea, cu brațele înșirate pe cele 2 scaune din stânga și dreapta lui. Mă amuza cu atât mai tare cu cât mi se părea inaccesibil. Nu știu când s-a produs scurt-circuitul, dar primii ani mi i-am petrecut întrebându-mă unde se duce timpul ăsta și cum de suntem încă împreună?! Cum de mă face să râd așa și cum de-mi zice că-s frumoasă dimineața, cu puchinii încă neșterși de la ochi? De ce are ochii ăia când mă privește și de ce e așa bun și suportă atâtea din partea mea? Mă dezarma și mă făcea să scot toate efuziunile de bestie din mine și mă lăsa să fiu eu pentru că eu așa eram, așa voiam să fiu. Apoi mergeam la mare, la munte, strângeam poze peste poze, ne căsătoream, mergeam în luna de miere, făceam un copil și...

unde se duc anii ăștia?

PS: poate ar trebui să îi mulțumesc într-o zi că a avut el atâta minte (și răbdare și dragoste și de toate) să mă țină lângă el, că eu... prind avioane și posturi străine ca nimeni alta:). Nu, n-am să fac asta, că doar nu-s tâmpită să mă deconspir acum toată. Mergem pe burtă în continuare. Mă rog, nu chiar pe burtă.

Pro sau contra recoltării de celule stem?

Ați făcut sau veți face recoltarea de celule stem pentru copiii voștri? Care au fost argumentele care v-au convins să o faceți sau, dimpotrivă, să spuneți pas?

Cine resuscitează trecutul?

Și de ce? Îl chemăm noi din morți sau vine singur peste noi ca să ne mai zburlească puțin părul de pe mâini? Pentru că trecutul îl împarți cu cel puțin o persoană, ce te faci când asta nu e pregătită să dea pagina, să meargă mai departe? Am trecut și eu prin asta, ați trecut și voi. Părerea mea e că uneori trecutul trebuie pocnit cu toată puterea în moalele capului, să nu mai miște, să nu mai zică nimic. Nu știu cum se face, da' parcă de la o vreme doar eu mă prind că așa stau lucrurile. Nu știu dacă asta vine din experiență sau am eu vreun har divin:)

Am o prietenă care e într-un mare impas... amoros.
Să aleagă individul pe care îl iubește din clasa a patra, al cărui nume l-a scris pe toate caietele atâția ani în continuarea prenumelui ei, un individ cu care știe sigur că ar face cei mai frumoși copii și o pereche numai bună de invidiat de toată lumea, dar care e stabilit în altă țară de ani de zile și cu care a avut o relație lungă, dureroasă, solicitantă, cârpită, frumoasă, unică, răvășitoare, reîncălzită, care a făcut-o să sufere ca dracu' doar pentru că știa că poate face asta, care crede că i se cuvine tot și toate sacrificiile de la ea trebuie să vină pentru că el vine cu vorbele mari și atât, un individ despre care știe că o iubește dar are un asemenea caracter ce face dacă nu imposibilă, atunci sigur dureroasă relația dintre ei, care n-ar renunța la locul lui călduț din țara lui nordică, dar așteaptă de la ea să renunțe la tot pentru niște vorbe pe care le-a mai zis și-n alți ani, cu alte ocazii, să aleagă deci un individ cu care vibrează de o viață pe note înalte, dar în neconcordanță?
Sau un tip normal, bun, nu chiar arătos din cale-afară și mai mic decât ea cu 3 ani, despre care știe sigur că n-o va face să sufere, care îi face toate poftele, deși nu are bani (ea având), cu care are parte de partide amazing de sex, care o ajută în toate cele, dar pe care îl domină și-l inhibă într-atât încât pare blocat în reacții și-n emoții, de zici că-i un robot programat să ducă la bun sfârșit un plan, care ar sări din somn la primul semn al ei, care o face să se simtă în siguranță și cu care părea să aibă o relație mulțumitoare până la apariția monstrului din trecut, cu care e de aproape un an, dar cu care nu prea se vede măritându-se pentru că, de fapt, superficială cum e pe alocuri, îl consideră inferior din punct de vedere financiar și ... fizic, dar pe care nu se îndură să-l părăsească?

De fapt, alegerea ei e mai simplă de-atât. Sau așa părea, înainte să mă apuc eu să mă-nșir pe-aici.
Să aleagă pasiunea, dragostea aia care pârlește și consumă? Ar putea. Dar ce te faci dacă știi că omul de care ți-ai legat atâtea vise și pe care îl simți parte din tine pentru că îl știi de-o viață, nu e mai mult de-atât și că, oricât ar promite, el nu se poate schimba, și tu, cu el neschimbat nu mai poți fi, ce te faci dacă știi sigur toate astea?
Să aleagă atunci relația călduță, comodă, liniștită care are potențial, dar despre el nu știe ce sentimente are, cât îs de adânci și de definitive și-ar vrea să fie sigură că pentru el e și va rămâne totul indiferent de ce-ar putea simți ea? Ar putea și asta. Dar ce te faci dacă îl vezi pe individul ăsta cu bunele lui, dar și fără bani, fără prestanță, mai puțin masculin decât ți-ai dori, cu care câteodată te jenezi să ieși în oraș și pe care nici nu-l vezi iubindu-te ca pe ochii din cap?

Ziceți voi, că eu m-am săturat!:)

Începutul lunii a șasea

Am ajuns aici. Deodată timpul nu mai are răbdare și fuge, fuge. Dacă n-am timp să mă pregătesc pentru toate câte vor veni pe capul meu? Nu, 9 luni par dintr-odată ca 9 zile și n-o să mă declar pregătită să trec prin toate câte mă așteaptă nici după 9 ani, așa că, să curgă odată nisipul din clepsidră și fie ce-o fi, numai bine să fie!

Dacă privesc puțin în urmă, luna a cincea a fost de departe cea mai ciudată de până acum.

Creșterea burții mi-a speriat somnul și e greu tare să nu mai poți să-ți adormi gândurile care vin buluc peste tine fix la ore când par ele mai inflamate și le faci față mai greu. 

Am avut atacuri de panică și-a fost foarte ciudat pentru mine să fac cunoștință cu așa stări. 

Am avut zile de deprimare în care aveam impresia că sunt ca într-un lagăr prinsă în starea de graviditate și că, deși ar fi putut, nimeni nu mă scotea de acolo. 

Am descoperit că nu fac parte din categoria femeilor însărcinate care vorbesc fără frână despre sarcină și care își fotografiază burta în fiecare zi, iar dacă s-ar fi putut ca burta să nu fie deloc ostentativă, pentru mine ar fi fost ideal. Nu suport ochii anumitor persoane feminine din anturajul meu lipiți de burta mea, mă deranjează scanarea lor și nu simt nevoia să vorbesc chiar oricând și chiar cu oricine despre ce mi se întâmplă și cum mă simt. De fapt, într-un fel, nu-mi place să fiu tratată ca o femeie însărcinată și mă bucur că maică-mea nu e în țară.

Am descoperit senzația bulbucilor și de-atunci mă amuz de fiecare dată, e ca un secret pe care domnișoara Florea mi l-a împărtășit doar mie, ce senzație mișto de complicitate!

Pentru că de câteva zile au început să mi se umfle și mâinile și picioarele (asta fiind marea neplăcere a perioadei), dragul domn Florea e iar la datorie masându-le și răcindu-le cu prosoape reci, am nopți când nu pot să adorm altfel. O să-i ridicăm o statuie, că prea a fost chinuit săracul!:) 

Experimentez cu mirare dependența de dulce. Eu nici nu știam ce-i ăla cremșnit până să fiu însărcinată, nu mă atrăgeau prăjiturile cam deloc, iar dulciurile mele preferate erau foietajele sărate. Acum râd prietenele de mine că mă transform. Cică am luat doar 3 kg în greutate, eu mă simt mult mai multă de-atât. 

Cu bebeloaica totul e perfect normal, ultima oară la ecografie am trezit-o din somn, dormea pe burtă cum fac câinii:) V-am zis că e frumoasă? Că mi-e dragă? Că mi-e dor de ea? Nu vă zic, că așa mă apucă o nerăbdare... 

Da, și oamenii văd că sunt însărcinată, și vânzătorii de diverse la fel, și mă împing să mă servesc cu afine sau cu struguri, e amuzant, eu prefer vânzătorii (bărbații), au așa o fâstâceală simpatică, în mintea mea eu mă distrez copios pe seama lor:)

Am fost zilele trecute la piscină pentru că mă înnebunea căldura din casă și a fost așaaaaa de bine! Ciudată totuși senzația când am intrat prima oară în apă, mi se părea, pe rând, ba că burta mă trage în jos când înot, ba că mă ridică ca un colac la suprafață. Păcat că ditamai complexul de lux nu s-a gândit să doteze spațiul din jurul piscinei cu umbreluțe, m-aș duce mai des, deși, o, da, e cam criză.

Acum mă simt bine, îs scuturată de toate gândurile negre pe care le-am avut o perioadă, câteodată parcă mi se pare că sunt și frumoasă, și burta la fel, pomenesc asta pentru că-i mare lucru pentru mine:)

Am trecut și de perioada în care aș fi fumat sărutându-l pe beau când fuma, acum sunt iar calmă și nu mă mai atrag țigările deloc și asta chiar mă face să fiu mândră de mine.

Îmi trec prin cap tot felul de nebunii pe care le-aș face acum, de genul să mă îmbăt, să mă arunc goală în mare, să dansez până la epuizare pe mese, cu necunoscuți, îs o depravată maximă în capul meu:) Bine că-s deșteaptă și-mi dau seama că vreau să le fac doar pentru că nu pot să le fac, altfel, nu am nici o atracție reală pentru așa ceva.

O, și ceva intim de tot, câteodată mă surprind uitându-mă la Loli cu ochi de ... mamă. I'm that weird!

Îmi plac

ochii lui. pozele alb-negru. afinele. inelele mari. argintul. pielea. pantofii colorați. rochiile. culoarea verde. cerceii. oamenii care au umor. floricelele pe lenjerie intimă/rochii/tricouri. (old) bon jovi. nudurile. oja colorată pe unghii tăiate scurt.  lalelele. femeile care știu că sunt frumoase, deștepte și interesante, dar care nu fac mare caz din asta. buzele lui. câmpurile cu flori. pâinea prăjită cu unt și gem de gutui (azi). eșarfele colorate manual. săruturile pe ceafă, încheieturi, coaste. dimineața devreme sau noaptea târziu, vara sau toamna- marea. hainele de copii. mâncărurile gătite de alții. pielea bronzată. câinii. cei care fumează așa absorbiți că nu-mi pot lua privirea de la ei. mâinile lui. cadourile făcute de dragul persoanei, nu de dragul gestului. cărțile. gogoșile. mirosul și gustul pielii abia ieșite de sub duș. vinul roșu-negru. îmi place când bate vântul în părul meu și-l face coamă sălbatică. 

God bless the cozonac!

Mă trezesc după un somn (că doar nu după o beție, cum aș putea eu să-mi doresc, da' nu-mi doresc pentru că mi-aș dori degeaba) scurt și ciudat, nefiind sigură dacă eu chiar am dormit, cu părul ud și lipit de ceafă, mă vedeam cu ochii roșii și beliți ca un narcotic pentru că priveam obsesiv o imagine care dansa chinuitor de ademenitor în fața ochilor mei: un cozonac aburind, gras și umflat cu de toate, pentru că nu mă puteam hotărî dacă vreau simplu cu cacao sau cu stafide sau cu rahat. 

Trezită cu nervi dintr-un vis în care nimeni nu mă băga în seamă când le spuneam să-mi aducă-n gura mamii lor și mie niște cozonac, că doar n-or să moară, mă văd nevoită să aplic metoda scheunatului în telefon, cu texte inteligente și umane de genul fică-ta m-a pus să-ți transmit că vrea cozonac, n-ai de ce să te îndoiești de asta, bulbucul ăla bulbucit fix în secunda în care mă gândeam eu la cozonac, a fost complet edificator și sincer, trust me, nu te-aș minți în așa chestiuni importante!

O oră mai târziu, timp în care cozonacul din mintea mea devenea de-a dreptul obscen în legănările lui pufoase, răsfirându-și ușuratic straturile înmiresmate de aluat bine tăvălit prin cacao, zguduindu-și apetisant stafidele și rahatul (!), îl pândeam pe my dear beau de după perdeaua mea cea nouă și mov, adulmecând ca un coiot aerul din cartier, când îl văd pe el, cozonacul, cel mai cozonac dintre cozonaci, neam de neamul lui n-a mai fost așa așteptat și dorit ca ăsta. Nu mai știu dacă chiar l-am văzut pe beau, nu-mi amintesc prea bine, s-ar fi putut ca ză cozonac să fi venit singur la mine, auzindu-mi chemarea disperata, posibil și asta, eu nu zic nu... dar odată mireasma lui împrăștiată prin toată bucătăria, nimic nu mai conta, eram eu și el, într-o înlănțuire firească. În urma consumării episodului amoros dintre noi doi, pe masă au rămas urmele unei mari iubiri, firimiturile pe care le-am lăsat să se usuce pentru că n-am mai avut stomac în care să le ascund... 

Abia după ce am mâncat un sfert din cozonacul ăsta umflat și cald, aproape fără să respir, mi-am adus aminte că eu nu mănânc cozonac decât o dată pe an (și nu în perioada în care găsești în toate casele, pe toate farfuriile), neaparat cald și musai încep cu colțul, rar de tot mai vreau și o felie, și în nici un caz cumpărat. Eh, ăsta, la 17 lei, s-a dovedit a fi cozonacul potrivit la momentul potrivit! Acum stau cu burta în sus și mă rog să vină mai repede clipa când ne vom reîntâlni. Posibil peste doar o oră.

Tu iubește-mă, eu te fac de râs!

Nu știu dacă există vreo metodă de a îndepărta prădătorii din jur, dar aș da orice s-o cunosc. Îi știm toți. Prădătorii sunt cei care au deja copii și le știu pe toate. Ei sunt cei care-ți vor spune repetitiv cum o să fie copilul tău. Mai exact, ca al lor. Obraznic, nesimțit, crizat. Că așa sunt toți copiii. Al tău n-are cum să fie altfel. Dacă urăști profund ideea ca un copil să lovească un animal din pură răutate (detest răutatea asta gratuită pe care o au plozii) sau dacă ți se ridică părul în vârful capului când îl vezi stricând, aruncând, bufnind de-aiurea, obișnuiește-te cu ideea. N-ai ce să-i faci, e copil! Să mori tu! Da' nu cumva ideea era ca noi, adulții, părinții, să educăm copilul ăla, să-l facem să înțeleagă ce are voie și ce nu? Nu cumva ne ratăm noi ca indivizi dacă permitem așa comportamente copiilor noștri? Cât de nașpa poți să fii ca om încât să nu-ți dai seama că un copil prost educat nu numai că te îndepărtează pe tine de prietenii care nu mai suportă să-l vadă, dar te și recomandă în lume, iar, în plus, îi stabilești lui repere strâmbe în viață?

Băiatul nașilor noștri are 4 ani jumate și e o scârbă. Nu-l suport. Ultima oară mi-a dat un nou motiv, după repetate înghionteli în burtă, după ce m-a pișcat de sâni ca un animal, după pahare sparte râzând, toate făcute cu răutate ostentativă. L-am surprins dându-i un  picior în burtă lu' Loli. Am înnebunit de nervi. Tat-su stătea ca un idiot și se uita la el sau în cur, habar n-am. Ea nu știu, poate se făcea că nu vede. Eu i-am fript o palmă într-un umăr și m-am mirat că m-am abținut să nu-i crăp capul. I-am explicat că nu-i voie, că o doare, că nu-l mai primesc la mine. El râdea satisfăcut. Tat-su, nici o reacție. Mă-sa m-a încurajat să-l mai pocnesc, poate înțelege. Înțelege o pulă, dacă voi acasă îi explicați că sunt posedată de nervii sarcinii sau mai știu eu ce.

Eu înțeleg că până la urmă, oricât ne-am dori să ne-nțeleagă din prima, copiii sunt copii, dar dacă sunt niște nesimțiți, niște viitori cocalari în miniatură, care cred că li se cuvine tot, indiferent de cum se poartă, care au ca metodă de comunicare țipătul și tăvălitul pe jos în mijlocul străzii, care nu știu că oamenii mai în vârstă trebuie respectați, care nu au nici un fel de sentiment uman pentru animale (măcar de ar avea indiferența), care sunt încurajați să fie copii în accepțiunea cretină a acestor vremuri, e vina ta ca părinte! Prin toleranța ta absurdă ai lăsat să se dezvolte încă un specimen prost-crescut, felicitări, poți să fii mândru!

Teama de teamă

Eu, care am crezut despre mine că sunt în stare să-mi strunesc mintea, că nu ea mă conduce pe mine, ci eu pe ea, eu am atacuri de panică. Seara, înainte de culcare. E oribil să simți că nu-ți mai ajunge aerul sau că, deși îl inspiri, el ia altă cale pentru că în plămâni nu mai vrea să se ducă. În urma unui vis avut într-o seară am realizat cu inima tremurând ca o batistă întinsă pe sârmă în zi de furtună că eu în toată experiența asta sunt singură. Singură. Deși nu eram singură în momentul concepției, deși nu sunt singură pe lume, deși și altele au trecut prin asta, eu în experiența asta sunt singură. Deși pe holuri o să mă aștepte un soț cu o față pe care dacă i-aș vedea-o atunci n-aș mai putea să mă opresc din plâns, eu singură voi merge în spatele asistentei care va face actele de internare și care mă va instala într-o cameră în care sigur voi simți că mă sufoc. Deși în ziua nașterii câteva zeci de persoane se vor gândi numai și numai la mine, eu singură voi fi întinsă pe masa de operație (probabil) înconjurată de niște mascați pe care nici nu-i cunosc, nici n-o să vreau să îi cunosc vreodată. Deși o să îi simt pe părinți și pe soț pândind de după uși, eu singură voi fi la reanimare. Cu toată dragostea, încurajarea, grija și înțelegerea, eu singură voi fi în spitalul ăla, cu un copil care va depinde de-atunci încolo de mine. De mine.

 

Sigur că sunt copleșită. Sigur că știu că trebuie să gândesc pozitiv, dar textul ăsta e despre momentele când simt că nu mai pot, când nu mai pot să respir sau să dorm, când nimic nu mă mai poate liniști, dacă din mine se-nnoadă furtuni. Momente despre care nu știu dacă ar trebui păstrate pentru mine sau împărtășite. Poate că nimic din ce te macină nu trebuie ținut secret. Sau poate că, odată spus, totul capătă nu doar sens, ci și greutate. Habar n-am. Mi-e cald.