Mi-e poftă de lalele! Așa grăit-a pupilul către forul superior masculin. Și forul superior masculin s-a dat de 3 ori peste cap și-n ziua-n care copiii se laudă în fața blocului cu numărul de bomboane și baloane colorate primite, eu țineam în mâini un buchet nevinovat de lalele galben-pal și nimic nu mă putea face mai fericită în clipa aia. Eu. Eu-flori.
Ce mișto a mai făcut de mine viața! Cum mă credeam definitivă în părerile mele și cum multe s-au dovedit a fi fum de țigară... Nu știu cât mă face asta să par o instabilă cronic sau cât din toate astea dă vieții tonul ăsta amuzant. Cât din ce arătăm lumii suntem for real? Cât suntem noi, cât împrumtăm de la alții, cât mai pierdem pe drum și cu cât rămânem în final? Mereu mă mir cum de la zi la zi totul se răstoarnă și n-o să găsim procentele de azi identice cu cele de mâine.
Câte, deci, s-au schimbat de la vârsta când credeam că așa sunt clădită și că nici una dintre părerile mele n-o să se dărâme în mine, pentru că eu știu cine sunt, eu nu mă schimb, eu așa rămân? Câte nu?!...
Dacă pot înțelege atracția târzie pentru flori și pentru dulciuri, mai greu îmi vine să-mi înțeleg denivelările psihice și alegerile instinctive. Am știut să recunosc o depresie încă dinainte să mi se șteargă zâmbetul de pe buze și m-am lăfăit la viața mea în niște specimene de depresii tare ciudate, dar când am apucat să zic niciodată nu mai fac aia sau aia sau aia, mereu m-am repetat și jur că eram determinată să nu. Știu cum e să nu mai conteze nici dacă însăși Cleopatra ți-ar declara că te invidiază pentru frumusețea ta, când tu, de fapt, te simți șleampătă și ștearsă, dar niciodată n-am lăsat vreo prietenă să se simtă așa, am întins sfori și am aruncat colace chiar când toate astea mă puneau pe mine în dezechilibru sau dezavantaj. Deși câteodată se înfoaie în mine un orgoliu prostesc, când am zis și-am bătut din picioare că nu iert orice-ar fi, m-am ținut de cuvânt, mințind că am făcut-o, dar neuitând niciodată. Am dat dovadă de lașitate fix atunci când mă credeam mai puternică. Am testat și-am mințit ca să nu se vadă cât de jignită mă simt sau cât de tare sufăr. Am zis de multe ori că am ajuns într-un loc în urma deciziilor mele când, de fapt, destinul m-a târât unde trebuia să ajung.
Oare celei care eram la 16 ani i-ar plăcea de cea care sunt la 28?
Ce mișto a mai făcut de mine viața! Cum mă credeam definitivă în părerile mele și cum multe s-au dovedit a fi fum de țigară... Nu știu cât mă face asta să par o instabilă cronic sau cât din toate astea dă vieții tonul ăsta amuzant. Cât din ce arătăm lumii suntem for real? Cât suntem noi, cât împrumtăm de la alții, cât mai pierdem pe drum și cu cât rămânem în final? Mereu mă mir cum de la zi la zi totul se răstoarnă și n-o să găsim procentele de azi identice cu cele de mâine.
Câte, deci, s-au schimbat de la vârsta când credeam că așa sunt clădită și că nici una dintre părerile mele n-o să se dărâme în mine, pentru că eu știu cine sunt, eu nu mă schimb, eu așa rămân? Câte nu?!...
Dacă pot înțelege atracția târzie pentru flori și pentru dulciuri, mai greu îmi vine să-mi înțeleg denivelările psihice și alegerile instinctive. Am știut să recunosc o depresie încă dinainte să mi se șteargă zâmbetul de pe buze și m-am lăfăit la viața mea în niște specimene de depresii tare ciudate, dar când am apucat să zic niciodată nu mai fac aia sau aia sau aia, mereu m-am repetat și jur că eram determinată să nu. Știu cum e să nu mai conteze nici dacă însăși Cleopatra ți-ar declara că te invidiază pentru frumusețea ta, când tu, de fapt, te simți șleampătă și ștearsă, dar niciodată n-am lăsat vreo prietenă să se simtă așa, am întins sfori și am aruncat colace chiar când toate astea mă puneau pe mine în dezechilibru sau dezavantaj. Deși câteodată se înfoaie în mine un orgoliu prostesc, când am zis și-am bătut din picioare că nu iert orice-ar fi, m-am ținut de cuvânt, mințind că am făcut-o, dar neuitând niciodată. Am dat dovadă de lașitate fix atunci când mă credeam mai puternică. Am testat și-am mințit ca să nu se vadă cât de jignită mă simt sau cât de tare sufăr. Am zis de multe ori că am ajuns într-un loc în urma deciziilor mele când, de fapt, destinul m-a târât unde trebuia să ajung.
Oare celei care eram la 16 ani i-ar plăcea de cea care sunt la 28?
Postări
2 comentarii:
Presupun ca nici macar cea care erai la 16 ani nu se putea gandi atat de departe :)
Sunt multe lucruri despre care am afirmat cu tarie ca nu le inteleg, nu le-as putea face niciodata, tocmai pentru ca "stiu cine sunt, nu ma schimb, asa raman"...Acum , spre exemplu, imi spun (mie, dar si cu voce tare) ca n-as putea locui cu cineva si ca nu vreau copii, vreau toata atentia orientata inspre mine, nu vreau sa ma schimb acum in felul in care un copil o poate face, nu inca...Dar mai stii? Poate cunosc pe cineva in seara asta si, in mai putin de un an, vom locui in aceeasi casa iar eu voi schimba un bebe, cu inelul aferent pe deget :)
Ce mai mult ma doare cand repet lucrurile despre care am afirmat sus si tare ca nu le voi face niciodata.
Anda, nici eu nu vreau si nu mi-am dorit niciodata sa ma schimb in felul in care un copil o poate face... dar am ajuns aici pentru ca n-am putut sa nu vad viata unui cuplu fara copii ca pe ceva extrem de trist, nu stiu de ce, dar sunt blocata in convingerea asta, asta desi ma chinui sa fiu si eu o insarcinata normala... e greu tare pentru una ca mine, nici n-am stiut asta.
O, da, si pe mine tot experientele repetate ma dispera, imi spun despe mine lucruri pe care nu vreau sa le stiu.
Trimiteți un comentariu