Strange people or just strange names

Am două persoane care-mi vin în minte când mă gândesc la nume neobișnuite. Nu știu ce au gândit părinții când și-au botezat copiii așa, dacă trebuie să fii nebun sau doar aparte. Pe unul dintre nume nici nu-l mai pomenesc, în semn de considerație față de persoana care-l poartă, dar o să vă spun povestea celuilalt.

Eram la unul din puținele mele locuri de muncă. Zile întregi auzeam: iubireaaaa, vino puțin! (what the fuck, vorbește cu mine nesimțitul ăsta, a uitat că mi-a și fost coleg de facultate?), iubirea, n-auzi??? (my god, ăsta sigur pe mine mă cheamă!), iubirea, adu-mi și mie hârtiile alea! (jesus, ce mă fac?!), iubirea, ai sunat-o pe mama să-i spui că venim? (uaaaat? mama? mama mea?).

Nu, era mama ei, a fetei pe care o chema Iubirea și care era cumnata șefului. Era aproape zilnic în biroul colegei mele, unde învăța ce-i aia contabilitate.

M-am tot întrebat după ce-am descoperit că nu mă alinta pe mine în nici un fel, ce-ar fi fost să mă duc la el într-una din zilele când îl auzeam strigând-o pe Iubirea și să-i spun, așa cum șade bine unei domnișoare care se respectă, idiotule-animalule-perversule, cum îți permiți, nerușinatule? La cum mă știu, i-aș fi dat și vreo două palme, în mod sigur. Timpul a dovedit-o că și le-ar fi meritat oricum.