Călătoria viselor mele, așa cum n-a înțeles nimeni până acum, începe cu mine luată pe sus, eventual cu părul încă ud, înfășurat în prosop, mirosind a pepene galben, încălțată în papucii de casă cei albaștri, cu mine, sper eu, epilată, sau măcar cu mai mult de un prosop pe mine. E o zi cu o dimineață urâtă, ploioasă, vijelioasă, prăpăstioasă. O zi în care îmi rup o unghie și în care, ca un bonus, mă și lovesc la degetul mic de la piciorul mare drept în colțul patului. E o zi în care vărs toată cafeaua pe aragaz și în care mă opăresc cu singura înghițitură care mai rămâne. Sună la usă. Mă înfig în clanță să deschid, ușa e închisă. Unde-i cheia? Nu-i. Păi unde-i? Păi nu știu. Și sună la ușă. Și cheia nu-i. Țip să vină la geam. Noroc că stau la parter. Prietena mea de 186 cm intră în casa mea pe geam. Și-afară plouă. Vijelios-prăpăstios. Îmi aprind o țigară. Cu regrete, nu chiar de la capătul potrivit. Cred că prietena mea râde de mine, dar n-o văd prea bine din cauza coșului care mă pândește de pe nas. Coș care pare că se strâmbă la mine de câte ori întorc capul din înaltul ținutului pe care l-a cucerit. Nu știu dacă am mai avut vreodată o zi ca asta. Nu știu ce să fac cu ea. Și mereu mi s-a părut amuzant când o pățeau alții.
Cum a fost atunci, dumnezeule!, când eram în scara blocului de lângă blocul meu, și băieții au intrat la subsol, camera aia dubioasă unde sunt țevi și șobolani și mirosuri urâte, în care ajungi după ce ridici capacul ăla din fier, greu și vopsit într-un galben-portocaliu comunist, fix așa de urâtă e culoarea, și după ce cobori scara aia unsuroasă, pe care sigur se unduiesc toate lighioanele pământului, da, așa, și au intrat băieții, nu mai știu eu pentru ce, și au ieșit unul câte unul, și eu am crezut că au ieșit toți, dar fix ăla care cu 15 minute în urmă îmi ceruse prietenia, era ultimul și eu n-am știut și am dat drumul capacului, capac greu, din fier, în capul lui și peste mâinile care se ițeau pe capătul scării, da, fată, și n-am mai apucat să-i dau prietenia, da' cât am râs și cât am plâns că nu mai mergea cu mine să iau sifon, acum se ducea cu Marinela, da, ăla a fost sfârșitul, se ofilise floarea noastr-albastră, dar am intrat la liceu și l-am uitat că era prost și proștii se uită repede, uite, na, mă întreba dacă îmi se scrie tot timpul legat și eu căscam ochii și clipeam des a mi-se-pare-nu-mi-se-pare. A, da, și înainte de Fănel a fost vajnicul Neculai, o, ce vremuri!, îmi trimitea scrisori din armată pe care le corectam cu roșu de nu mai înțelegeai ce fusese-nainte.
Da, fată, mă-mbrac, zi-mi unde mergem să știu dacă îmi pun pe mine chiloții care-mi poartă noroc, zici să nu-mi pun, de ce să nu-mi pun, unde mă duci? Da, tac, nu mai întreb nimic, da' părul e încă ud, da, și-afară-i tot ud, da' poate-o fi soare dincolo de strada mea. De ce zâmbești, mi-a mai ieșit un coș, a, sunt măritată, nu mai contează, pizda mă-ti, pentru mine contează și tot suflet de femeie am, nu-s ieșită din circuit, vreau să mă placă oamenii, să mă fluiere gunoierii pe stradă, eh, nu râde, nu doar gunoierii, tâmpito, da, mă-mbrac, acum sar în rochia aia pe care o târâi pe jos de lungă ce e. Vorbesc haotic, îmi tremură țigara între degete, parcă am emoții, să-mi arunc ceva într-o traistă, ceva adică ce, bine, pune tu ce vrei, eu îmi caut cerceii pe care i-am luat în luna de miere, nu, nu ți-i dau, îi iubesc, am dat o verighetă la schimb pentru ei, da, o să am alta cândva, dar nu pe aia, aia rămâne pe veci pe fundul oceanului, în care m-am grăbit să mă arunc, de parcă nu mai era ocean și peste 10 minute. Îs gata, a venit și taxiul, ia traista aia, tu știi ce-ai pus în ea, poșeta o am, văleu, cum ieșim din casă, bine, pe geam, mor de râs, hai tu prima, mi se pare mie sau taximetristul ăla ne face poze, bine dracu' că am rochia asta lungă, câcat, mi-am agățat-o, gata, m-am urcat, zi unde mergem, nu te face că plouă, destul că plouă de-aseară.
În aeroport am început să râd isteric. Mi se ridicase tot părul în vârful capului pentru că se uscase necontrolat, rochia în dreptul genunchiului părea sfâșiată de o întreagă haită de câini, eram nemachiată, undeva între discuția despre Fănel și Neculai uitasem să-mi trag chiloții pe mine, în traista pe care prietena mea trebuia să o umple cu ceva util, erau 2 tricouri cu care stau prin casă, pașapoartele și un roll-on, urma așadar să-mi petrec vacanța în curu' gol și-n tricou, cel puțin nemirosind a transpirație. Când l-am zărit pe soțul meu, râsul se transformase în niște spasme ciudate, râdeam cu lacrimi arătându-l cu degetul, oamenii roiau în jurul meu, prietenei mele îi sclipeau ochii ca unui copil care a făcut cea mai mare boacănă, iar soțul meu însoțit de soțul ei, era fugit de la muncă, nedumerit, cu un adidas mânjit pe jumătate de ... norocul în care călcase când a coborât din mașină, în mână ținând 3 covrigi pe care nu mai apucase să-i mănânce.
Restul e un vis, pân-aici a ținut imaginația.
Cum a fost atunci, dumnezeule!, când eram în scara blocului de lângă blocul meu, și băieții au intrat la subsol, camera aia dubioasă unde sunt țevi și șobolani și mirosuri urâte, în care ajungi după ce ridici capacul ăla din fier, greu și vopsit într-un galben-portocaliu comunist, fix așa de urâtă e culoarea, și după ce cobori scara aia unsuroasă, pe care sigur se unduiesc toate lighioanele pământului, da, așa, și au intrat băieții, nu mai știu eu pentru ce, și au ieșit unul câte unul, și eu am crezut că au ieșit toți, dar fix ăla care cu 15 minute în urmă îmi ceruse prietenia, era ultimul și eu n-am știut și am dat drumul capacului, capac greu, din fier, în capul lui și peste mâinile care se ițeau pe capătul scării, da, fată, și n-am mai apucat să-i dau prietenia, da' cât am râs și cât am plâns că nu mai mergea cu mine să iau sifon, acum se ducea cu Marinela, da, ăla a fost sfârșitul, se ofilise floarea noastr-albastră, dar am intrat la liceu și l-am uitat că era prost și proștii se uită repede, uite, na, mă întreba dacă îmi se scrie tot timpul legat și eu căscam ochii și clipeam des a mi-se-pare-nu-mi-se-pare. A, da, și înainte de Fănel a fost vajnicul Neculai, o, ce vremuri!, îmi trimitea scrisori din armată pe care le corectam cu roșu de nu mai înțelegeai ce fusese-nainte.
Da, fată, mă-mbrac, zi-mi unde mergem să știu dacă îmi pun pe mine chiloții care-mi poartă noroc, zici să nu-mi pun, de ce să nu-mi pun, unde mă duci? Da, tac, nu mai întreb nimic, da' părul e încă ud, da, și-afară-i tot ud, da' poate-o fi soare dincolo de strada mea. De ce zâmbești, mi-a mai ieșit un coș, a, sunt măritată, nu mai contează, pizda mă-ti, pentru mine contează și tot suflet de femeie am, nu-s ieșită din circuit, vreau să mă placă oamenii, să mă fluiere gunoierii pe stradă, eh, nu râde, nu doar gunoierii, tâmpito, da, mă-mbrac, acum sar în rochia aia pe care o târâi pe jos de lungă ce e. Vorbesc haotic, îmi tremură țigara între degete, parcă am emoții, să-mi arunc ceva într-o traistă, ceva adică ce, bine, pune tu ce vrei, eu îmi caut cerceii pe care i-am luat în luna de miere, nu, nu ți-i dau, îi iubesc, am dat o verighetă la schimb pentru ei, da, o să am alta cândva, dar nu pe aia, aia rămâne pe veci pe fundul oceanului, în care m-am grăbit să mă arunc, de parcă nu mai era ocean și peste 10 minute. Îs gata, a venit și taxiul, ia traista aia, tu știi ce-ai pus în ea, poșeta o am, văleu, cum ieșim din casă, bine, pe geam, mor de râs, hai tu prima, mi se pare mie sau taximetristul ăla ne face poze, bine dracu' că am rochia asta lungă, câcat, mi-am agățat-o, gata, m-am urcat, zi unde mergem, nu te face că plouă, destul că plouă de-aseară.
În aeroport am început să râd isteric. Mi se ridicase tot părul în vârful capului pentru că se uscase necontrolat, rochia în dreptul genunchiului părea sfâșiată de o întreagă haită de câini, eram nemachiată, undeva între discuția despre Fănel și Neculai uitasem să-mi trag chiloții pe mine, în traista pe care prietena mea trebuia să o umple cu ceva util, erau 2 tricouri cu care stau prin casă, pașapoartele și un roll-on, urma așadar să-mi petrec vacanța în curu' gol și-n tricou, cel puțin nemirosind a transpirație. Când l-am zărit pe soțul meu, râsul se transformase în niște spasme ciudate, râdeam cu lacrimi arătându-l cu degetul, oamenii roiau în jurul meu, prietenei mele îi sclipeau ochii ca unui copil care a făcut cea mai mare boacănă, iar soțul meu însoțit de soțul ei, era fugit de la muncă, nedumerit, cu un adidas mânjit pe jumătate de ... norocul în care călcase când a coborât din mașină, în mână ținând 3 covrigi pe care nu mai apucase să-i mănânce.
Restul e un vis, pân-aici a ținut imaginația.
Postări
Un comentariu:
Delicios!
Trimiteți un comentariu