Ce mirare că sunt

... atât de tâmpită, și totuși, pentru confortul meu psihic, ce bucurie că sunt atât de anonimă!

Se făcea că am fost invitată la o emisiune. Și n-am vrut să mă duc, știindu-mă nu numai netelegenică, nefotogenică ci și emotivă, incoerentă. Dar m-am dus, pentru că am fost rugată frumos și ademenită. Astfel, pe lângă faptul că a trebuit să se oprească filmarea pentru că, da, da, da, am început să râd de-aiurea, apoi, pe parcursul emisiunii m-am tot foit și scârțâia scaunul sub mine într-un mod care nu mă flata și mă mâncau, pe rând, nasul, ochii, părul, toată pielea și chiar în cur, din secunda în care s-a terminat mi-am dat seama și am tras rezonabila concluzie că am fost varză. VARZĂ!

În alea 2 zile care au rămas până la difuzarea emisiunii, m-am gândit că poate cameramanul ăla știe meserie și că n-oi arăta tocmai eu ca ultima cretină în viață și că poate, la montaj, se vor tăia aberațiile mele și, eventual, chiar orice urmă că eu aș fi fost vreodată în emisiunea aia. Wrong, știți? Nu numai că nu s-a tăiat nimic, dar ce mi-a fost dat să văd în seara când s-a difuzat minunata emisiune, întrece lejer cele mai crunte coșmaruri ever avute.

Așa se face că, cocoloșiți bine în poalele doamnei canapele, eu cu beau-ul din dotare, așteptam cu sufletul la gură (mai mult eu) și cu gura pân' la urechi (mai mult el) vizionarea a ceea ce s-a dovedit a fi cea-mai-amuzantă-și-penibilă-experiență-din-viața-mea. Și începe. Și vorbește doamna în emisiunea căreia eram invitată. Prim-plan. Apoi, cadru larg. Moment în care am văzut în stânga ei, o ființă pe jumătate extraterestră, dacă e să mă iau după prelungirea ca o a doua căpățână care se vedea din profil, care parcă semăna cu mine, dar nu puteam fi sigură din cauză că mă amețea datul aprobator din cap, la fiecare 2 secunde, de ziceai că eram conectată la un căpăstru invizibil și că tăuni magici îmi dădeau târcoale. Nu l-am auzit niciodată în aștia 5 ani și 4 luni pe beau râzând în halul ăsta, o explozie de râsete, cu lacrimi și sughițuri! Eu eram pierdută, îmi venea să plâng, să râd, să-mi trag pumni în cap că m-am dus și multe altele.
Și continuă să vorbească femeia, prilej numai bun să o sun pe sor-mea, care râdea și ea incontrolabil, susținută în fundal de nepoții mei. Bad idea, de ce naiba am spus că apar într-o emisiune? O întrebare nu doar retorică, dar și inutilă, vedeți. Cum emisiunea asta a durat aproape o oră, am trecut prin chinuri maxime urmărindu-mă.
Pentru că cea în emisiunea căreia eram, stătea pe un scaun mai înalt, făcea să pară că lângă ea, în stânga ei, cum v-am lămurit de la început, a aterizat din văzduh sau din Somalia, o pricăjită, înghesuită în scaunul ăla și care rămăsese fixată pe un enervant șir de da, da, da, da, da însoțit, cum altfel, decât de datul ăla din cap, de iapă sclerozată cu apucături alzheimer-iene. Și pentru că fusesem invitată acolo să vorbesc, iată-mă mâncând borș, turnând clișee de neam prost, pe care nu știam că le am înfipte-n creieri, cu nemiluita, și gudurându-mă ca o handicapată, ba mai mult, pomenind proiecte de suflet pe care nu știam că le am.
Proiect de suflet care acum se află la poarta posibilelor împliniri și pe care-mi vine să-l reneg ca și cum eu am fost trădată de el, de proiect, care ardea de nerăbdare să-l bage și pe el cineva în seamă.

Thank God că sunt o anonimă!