Sirop şi flori de nu-mă-uita

Când iubeşti miroşi a flori de nu-mă-uita. Am zis!

Nu-mi dau seama când m-am îndrăgostit de el, sigur-sigur nu ştiu şi n-am să ştiu niciodată care a fost primul moment, începutul. Ştiu însă cu certitudine când m-am îndrăgostit ultima oară de el. Era seara de 27-aproape-28-iunie. Mă strângeau nişte emoţii de gât, din alea de-ţi vine să plângi de cât de puternice sunt. Nu ştiam dacă o să fiu în stare să mi le controlez, oricum, nici nu încercam, voiam doar să fie cât mai puţin vizibil, mă înţepenea gândul că aş putea să fiu transparentă şi toată lumea aia multă şi atât de pestriţă, să vadă că eu, EU!, mă piş pe mine de fericire, de-atâta drag, şi-mi era frică să nu se evapore omu' ăsta care era prea frumos să fie adevărat, şi nu frumos aşa cum sunt oamenii frumoşi, ci frumos cum n-a fost nimeni niciodată în ochii mei. Parcă nu-mi venea să cred şi-mi venea să mă şterg la ochi, şi-aş fi făcut-o dacă nu stricam machiajul ăla profi, ca să mă conving că e real, că eu sunt acolo, că el e al meu, că la mine se uită şi de-aia-i sclipesc ochii, că mie îmi cântă Frumoasa mea, în noaptea asta... Atunci, în momentele alea, mi-am dat seama că mă îndrăgostesc de el pentru totdeauna; momentul ăla şi ziua aia au fost atât de ale noastre încât niciodată n-ar trebui să se mai întâmple altceva altcuiva atunci.

Nu avem fotografii care să arate cum ne alergau picăturile de sânge prin vene, nici cum se umfla inima ca un balon de câte ori ne priveam, dar și acum, dacă mă uit la filmarea de la nuntă mă apucă aceeași stare pe care nu mă pricep să o descriu, dar mă bucur că o am, că nu dispare.

Ceea ce vă doresc și vouă:)