Sclipiri de luni seara

Viaţa trebuie trăită, nu aşteptată. Pentru restul de 26 de ani rămâne regretul că am aşteptat să trăiesc. Că m-am pus pe hold cu gândul la cel mai bun moment în care să pot să strig că trăiesc, că sunt vie, că sunt aici, acum, uitând că cel mai bun moment e cel prezent şi că aşa ca el n-o să mai fie altul. Mi-am umplut anii cu vise, cu proiectări false, cu dorinţe umflate ca nişte baloane cu heliu care la primul vânt mai puternic şi-au luat zborul. Nu merită.
Toate pierderile trecute rămân pierderi indiferent de cât de preaplin ne e prezentul şi toate zilele în care ai aşteptat un telefon să-ţi dovedească că nu e mut, toate nopţile în care l-ai aşteptat pe prinţul din poveşti să-ţi spună doar pe tine te iubesc şi nu te-ai ales decât cu un sec nu mă mai suna, toate clipele în care te-ai visat altceva decât vei putea fi vreodată, toate trăirile pe care ţi le-ai însuşit cu conştiinciozitate de la alţii fără să devină vreodată personale, tot ce ai sperat să ai dar ai capitulat şi te-ai predat visând că lucrul sau omul respectiv va şti să găsească singur drumul spre tine, toate sunt pierderi şi de multe ori nici nu vrem să ieşim din plasa lor ca de păianjen.
De ce ne-om fi agăţând de nişte vise care nu mai sunt ale noastre ori de nişte oameni care încetează să ne mai aparţină... nu (mai) înţeleg. Dar, pentru mine, toate aşteptările au luat sfârşit. Pentru mine, de aici încolo, stau puse deoparte lucrurile reale, palpabile, vii. Poate şi altădată, dar şi azi, am realizat că-i tare bine şi că de-aici încolo asta e casa mea.

PS: Lăsaţi rochia să vină la mine!:)

Colorată ca o zi de mai, cu sufletul curat ca o furtună SUNT EU

Ok, poate nu trebuie să ofer nici prezumţia de nevinovăţie, nici circumstanţe atenuante.
Prima oară când m-am gândit să scriu într-un colţ despre drepturile de autor am zis că o dau în paranoia, că nu e cazul, că există nişte reguli (unele nescrise) şi o bună practică pe care toată lumea le cunoaşte, că n-am de ce să mă cred mai cu moţ, cine să vină şi ce să fure de pe blogul meu? mă întrebam. Apoi m-am gândit să-mi depozitez aberaţiile (mai mult sau mai puţin) literare într-un alt blog secret, budit bine, numai de mine ştiut (şi încă o pereche de ochi verzi) şi să las aici doar poveştile şi gândurile comune. Dar m-am învăţat aşa. M-am obişnuit să fiu amestecată. Crudă. Brută.

Azi toate s-au schimbat. Răsfoindu-mi blogul descopăr aici o Alină care nu numai că mi-a ciuşpit ceva ce-mi aparţine, dar s-a mai şi înfipt în nişte versuri care pentru mine înseamnă ceva, că doar de aia se cheamă că sunt ALE MELE, şi, ca minunea să fie şi mai minunată, şi-a trântit şi un titlu de blog frumos: Colorată ca o zi de mai, cu sufletul curat ca o furtună. Nici măcar nu-mi face cinste alăturarea acestor cuvinte personale cu acel blog. Dacă cineva e curios poate să descopere singur de ce. Cu toate astea, şi dacă mi-ar fi fost solicitat acordul, tot aş fi spus nu. Din posesivitate sau zgârcenie? Din silă sau lipsa dorinţei de a figura aiurea, pe oriunde? Nu consider că trebuie să răspund sau să mă justific. Ca proprietar al unui lucru mă văd şi mă ştiu îndreptăţită să dispun de el fix aşa cum vreau eu.

Nu ştiu câţi dintre voi vor înţelege în ce hal m-a trăsnit în moalele capului descoperirea asta. Mai ales când e vorba de versuri, pe care niciodată nu le-am scris pentru alţi ochi, pentru alt suflet. Toate sunt din mine, pentru mine. Poate că asta înseamnă doar începutul şi poate că de acum mă voi cenzura şi voi renunţa la a publica altceva decât poveşti ordinare...

I-am scris individei un mesaj decent în care îi explicam situaţia. Un comentariu, de fapt. Pe care nu ştiu dacă l-a citit pentru că nu e publicat. Poate aşa o să ajungă la urechile ei şi poate că o să înţeleagă să şteargă cuvintele mele de pe blogul ei. Definitiv.

Anunţ la mica bloghicitate

Femeie încă nemăritată ofer în schimbul unui alt ideal planuri de nuntă cu tot cu logistică, invitaţi şi nervi întreţinuţi zilnic în cele mai bune condiţii! Suplimentar faţă de toate acestea pun la dispoziţia doritorilor, fără absolut nici o pretenţie pecuniară sau de altă natură, părinţi (de două feluri) cu muuulte idei. Dacă la asta mai adăugăm şi posibilitatea neîngrădită de a contribui artistic cu orice fel de îmbunătăţiri pe care doriţi să le aduceţi planului iniţial, gen flori în piept, rachiu, dansatul găinii, ruptul turtii deasupra căpăţânei viitoarei mirese, hora din faţa blocului şi alte mici adăugiri care să vă facă ziua căsătoriei cel mai extraordinar moment din viaţa voastră, sunt sigură că o afacere mai bună ca asta n-o să găsiţi în veci. Sunaţi acum!

PS: Yes!!! My mother is in town!

Ogari prin Bucureşti

Şi am fost la Bucureşti săptămâna trecută, am uitat să mă laud. Pentru a nu-ştiu-câta-oară am sperat că pe undeva mă aşteaptă preastrălucita mea rochie. Nu am găsit-o, cred că joacă o preasadică v-aţi ascunselea cu mine. Nu ştiu dacă nu cumva, instinctiv, subconştient refuz să îmi placă vreuna. Eu sunt un fel de bărbat care se simte încolţit, vânat şi simte cum ceva, de deasupra lui, împinge, provoacă la numărat mulţi paşi înapoi:) Sau mă prostesc. Că ştiu că mie-mi place să mă prostesc. Îmi merge mintea în multe direcţii, uneori refuz să-i ascult glasul, că prea gălăgioasă şi mahalagioaică mai e:)

Cele 4 zile de bântuit prin Bucureşti m-au obosit ca un maraton. Toată fuga asta contra-cronometru, că îmi propusesem eu de acasă să nu mă întorc fără hainele lui şi mărturii, m-a dat tare peste cap. Cu poşeta strâns lipită de mine, că circulam ca ogarii cu nişte mii după noi, cu cizmele mele supierbe în picioare, asta ca o dovadă că sufăr de-adevăratelea de sindromul bocancilor aruncaţi la gunoi, cu soarele înfipt în ochii mei, am luat la pas centrul vechi al Bucureştilor, pe care de prea mult timp îmi doream să-l văd şi să-l calc în picioare:) Centrul vechi s-a dovedit a fi, după gusturile mele, prea vechi, prea cariat, prea ignorat, cu iz de piaţă şi mahala. N-aş merge atât de departe încât să zic că nu mi-a plăcut şi ştiu sigur că părerea generală a fost complet stricată de gropile şi şanţurile atât de vulgare:) Eu le spun celor care se chinuie de vreo 3 ani, din câte am înţeles eu de la nişte localnici, să refacă centrul vechi că sunt nişte proşti, dar că imaginaţia mea a reuşit să treacă dincolo de stratul ăsta superficial şi să vadă ce a fost Lipscaniul odată. Şi a fost frumos, special, un loc care a făcut istorie!
Toată ziua am bântuit pe-acolo, am făcut poze după poze, spre disperarea beau-lui care nu-mi înţelege pasiunea asta:) Într-un final, cu kilometrajul dat peste cap părăsim străduţele centrului vechi, nu fără să ne rătăcim puţin. Ironia ironiilor, ce sexy mi se părea beau-ul meu cu Cel mai iubit dintre pământeni la subraţ, pe care nu o aveam şi tânjeam să o recitesc!:)

So, din punctul de vedere al achiziţiilor a fost un mare eşec. Din orice alte puncte de vedere a fost greit. Am fost şi în Cişmigiu puţin şi în Comandante şi ne-am întâlnit şi cu Liana duminică, care e fix aşa cum mi-am imaginat-o (cu vocea am avut eu ceva probleme de acomodare, dar cred că mi-am revenit:); n-am stat noi chiar atât de mult de vorbă din cauză că fiecare avea câte ceva de făcut dar eu m-am minunat iar, pentru a nu ştiu câta oară, cum se întâmplă cu unii oameni de nu simţi că o iei de la zero cu ei, ci toate se leagă parcă dinainte şi se sparg bariere, de nici nu mai simţi că e pentru prima oară când stai cu omu' ăla la un latte machiato (din păcate naşpa). So, din astea să mai tot fie, că până şi beau-lui îi plăcu!:)

La sfârşit, o ultimă poză care m-a dus cu gândul fix la Leah şi ale ei poze-thai:

Şi, o ştire de ultimă oră, tâmpita de Liana,
nemaiputând să îndure dorul faţă de preadistinsa mea fiinţă
face ce face şi vine pe capul meu mâine, cu tot cu El-ul din dotare:))

PS: AMR 42

Bad people!

Daţi-mi voie să nu înţeleg! Nici să nu încerc să înţeleg cum poţi face trecerea de la adolescenţă la maturitate printr-un masacru absolut oribil. Care e raţiunea pentru care anual sunt omorâte nişte fiinţe nu doar inteligente, ci şi simpatice şi complet neprimejdioase?! Danemarca dear, mi-e scârbă de tine!

Toate drumurile duc spre 27

Mi se întoarce stomacul pe dos. O gheară metalică, uriaşă îmi împrăştie organele prin corp. Simt că inima nu mai e inimă, doar atârnă ca un clopot vechi, greu. În gât un nod ca un ghem din sârmă înghimpată, înţepenit. Pe umeri căluşari în formaţie de 10 bat pasul pe loc înainte să bage o învârtită.

Sunt obosită. Nu fac nimic(?) şi sunt obosită. Mă obosesc gândurile, întrebările, promisiunile, surprizele. Stomacul mi se strânge la fiecare cuvânt care începe cu n. Ştiu că mă aşteaptă în continuare drumuri lungi, obositoare, cabine de probă, ochi întrebători, deşănţatul da, mă, arată bine, îţi vine bine... decizii, împotriviri (o să pot să mă mai împotrivesc sau o să mă las călcată, sedată?), discuţii, sute de păreri, sute de ochi curioşi. Ştiu ce vreau, dar mă tem că n-o să am revelaţii peste revelaţii. Ştiu ce nu vreau, dar mă tem că nu-i pot controla pe toţi. E de departe cea mai dificilă perioadă din viaţa mea, cea mai solicitantă.
Toate cele 46 de zile care au mai rămas se vor scurge ca nişte ore, în defavoarea mea şi tot ce îmi doresc este să nu uit ce îmi doresc şi poate o să am atâta noroc încât să se întâmple toate după voia mea.
Unul dintre efectele perioadei în care mă zbat acum e că blogul ăsta va intra într-o perioadă de (semi)hibernare şi, mai sigur, ne vom reîntâlni de partea cealaltă a baricadei, eu cu alt statut, mai relaxată, mai doamnă:)

Mă iubeşte fanii

"Scuza-ma ca te intreb dar tu traiesti numai prin blog ca vad ca toata ziua publici si raspunzi la comentarii. Viata ta care e? traieste femeie realitatea ca tu traiesti in lumea cartilor si a basmelor, daca tot esti asa de inteligenta lasa in urma trecutul de basm si nu mai pierde vremea cu reclama asta gratuita. Sau te-ai obisnuit sa ai fani? La vasta ta o femeie adevarata pregateste mancare, face un copil,nu traieste in lumea virtuala sau se emotioneaza la orice comentariu de pupat in cur. Ca vad ca numai din acestea ai. Ea vrea la mare si peste cateva luni are nunta, vai de capul casniciei tale va fi, ca vad ca barbatul te intretine acasa cucoana comoda! La munca sa faci bani nu sa-i consumi ca un parazit."

Ăsta e un comentariu drăguţ foc, pe care o preaminunată fiinţă anonimă şi un pic analfabetă după părerea mea, a decis să mi-l trimită. Pentru că a ales să facă asta la un articol unde nu e loc de scursuri din astea, Incredibila călătorie a unei lacrimi, eu m-am gândit să îi dedic un întreg spaţiu, să o fac vedetă. Pentru că merită. Draga mea, pe lângă faptul că mi-ai provocat greaţă, trebuie să îţi spun, cu tot bunul-simţ de care pot da eu dovadă, că n-ar trebui să te fută pe tine grija ce scriu eu, cât de des scriu eu şi de ce scriu eu. Totodată ţin să îţi aduc la cunoştintă că am mai mulţi neuroni decât ai tu împreună cu tot neamul tău şi că da!, sunt potentă şi pot scrie dacă am chef să scriu şi că prefer să trăiesc în lumea basmelor şi a cărţilor decât în lumea în care o femeie adevărată găteşte şi face copii şi că tu, în mesajul ăsta superb mi-ai transmis deloc subtil cât de cretină, retardată şi îndobitocită eşti. Te felicit pentru viaţa plată, cu un singur sens şi o singură dimensiune pe care o trăieşti şi îţi doresc ani mulţi şi fericiţi în lumea cratiţelor, a polonicelor şi a pamperşilor! Înainte să închei îţi mulţumesc pentru toate gândurile bune, pentru grija manifestată pentru viitorul căsniciei mele şi îţi urez tradiţionalul ... somn uşor!

Împărata şi beaul

Sau cum ajung să se iubească o rockeriţă şi un rapper.

Ca să scurtez polologhia, v-aş zice că îi uneşte Queen, că 2pac nu-i scoate ochii lui Cobain şi că Paraziţii se ascultă individual, separat de la 2 calculatoare sau împreună;)
Momentele noastre cu Freddy sunt speciale şi reprezintă mijlocul distanţei dintre gusturile noastre muzicale, compromisul dacă vreţi, liantul. Pe mine, cel putin, mă face să mă manifest cum nici n-am gândit. Să ne vedeţi prin casă, eu zicând Aim di invizîbăl men, cu o anumită privire şi o ţinută potrivită textului şi cum îmi răspunde el de după vreo uşă, în paşi de dans şi serios, ca-ntr-o piesă proastă de teatru dar amuzantă, Incredibăl hau iu chennn.
Eram într-un an la mare şi tocmai ne ridicaserăm să plecăm la masă, mergeam pe nisip cu cearşaful atârnând, când deodată se aude de la o terasă Another one bites the dust şi, ca la un semn, începem să ne maimuţărim, dansând şi, neapărat, ce e foarte important când interpretezi Queen, privirea. Tre' să ştii cum să priveşti:D şi cum să nu-ţi pese de cei din jur. Ar fi fost singurul concert la care am fi mers cu drag împreună şi am fi savurat cu aceeaşi plăcere momentul.

Gata, a transmis pentru voi o ambasadoare care evită să spună ceva. Încă:)

Obiect de studiu

Uită-te la mine
am în ochi săgeţi în care te prind

ca-ntr-un insectar
şi n-o să mă doară zbaterile tale,n-o să aud chemările, regretele!
azi eşti iar obiect de studiu,
mă obligi să te învăţ să te ştiu pe de rost, cap-coadă
şi fiecare pagină din tine învăţatămă duce pe mine prea departe,
prea adânc mă ascunde în tine.

Buletin de Galaţi (2)

Un apus, o faleză, un felinar, un vapor, biserica la care sper să ne cununăm, Catedrala, Dunărea, flori.

Liliac, narcise, bujori, flori de măr, muşcate, nori, un câmp de rapiţă, una bucată Albuş şi una bucată Nera:)