Rochia neagră şi vis pe repeat

Să zicem că da, sunt disperată. Să zicem că mi se ridică păru-n cap gândindu-mă la un anumit moment. Să zicem că mi-e groază. După toate mărturisirile astea, credeţi voi că aş mai merita să mai am şi coşmaruri??? Şi n-ar fi nimic dacă ar fi unul, că doar n-am înghiţit degeaba atâtea inimi de porumbel când eram mică. Dar cum să nu mă ia cu leşin când ăsta, coşmarul, se tot repetă? Şi nu numai că se repetă dar mai vine şi cu îmbunătăţiri. Cu adăugiri, înfloriri, detalii. Detalii detaliate chiar.

Se făcea că era nunta mea. Normal. Iar. Aveam o stare de tot rahatul, eram aşteptată de toată lumea, cred că la Starea civilă. Pe deasupra rochiei aveam un palton lung. Negru. Rochia era odioasă cum n-am crezut că poate fi vreo rochie. Albă. Din 2 piese. Corsetul care se ridica (ce detest eu mai tare!), ca un furou mai căptuşit, aşa. Fusta ... îh, de nedescris, ca o rochie de ţigancă, numai că nu înflorată şi colorată, ci albă şi cu multe straturi, în care arătam ca o fantomă fugărită de câini-strigoi. Eram plină de nervi pentru că da, şi în vis eram conştientă că arăt ca dracu'. Uitasem să mă machiez (şi-am căutat în demenţă un coafor unde să repar greşeala dar nu reuşeam să îi găsesc intrarea; parcă de câte ori mă apropiam de ea, dispărea, se muta în altă parte, era ca o v-aţi ascunselea sadică şi înfiorător de perversă) şi aveam nişte pete mici, roşii pe faţă, care îmi apar mie când mănânc ceva expirat sau greţos, pe care fondul de ten l-ar fi acoperit, dacă ar fi avut cine să mă mânjească cu el. Părul era prins în vârful capului, cum îl ţin când stau în casă. Eram de o superbitate raaarăăăăă. Subliniez, rară! Repet, bufneam de nervi. Ajung la Starea civilă cu o prietenă parcă, văd lumea adunată şi-mi dau seama că-mi vine să mă piş. Mă duc la toaletă, înăuntru mai erau vreo 3 fete. Se uitau la mine şi chicoteau, nu oricum, a batjocură. Eu trăgeam de paltonul ăla să-mi ascund rochia de mireasă, cred că speram şi îmi doream nespus să trec neobservată. Intru în budă şi descopăr că nu pot să mă piş pentru că nu am loc de rochia care se înfoiase între timp. Când ies, fetele alea râdeau de-a dreptul de mine. Le-am zis vreo două, că şi în vise sunt beaci şi îl sun pe beau care nu mai apărea. Îmi răspunde cu o voce (tare greu mi-e să o descriu) caldă, joasă ... ca de pe altă lume şi vorbea cu grijă să nu mă supere: eu am fost internat în spital, de asta n-am ajuns, să nu ţipi, să nu te superi. Cred că după ce mi-a zis asta a şi murit. Şi mă îndreptam spre spital, cu toţi oamenii ăia după mine şi rochia din albă devenea neagră în mers, ca şi cum ar fi avut două feţe şi s-ar fi întors singură, ca la un semn, pe partea cealaltă.

...

M-am trezit cu gâtul uscat şi cu senzaţia minunată că înghit cuie.
Acum îmi răsfăţ laringele cu un ceai nemţesc foarte aromat, cu gust de mango şi fructul pasiunii. Bun.