Colecţiile unei ambasadoare ratate

Colecţionam pietre pe vremuri. Atunci fugea fericirea de mine ca dracu' de tămâie. Nici acum n-aş putea spune că ştiu ce e aia fericire. Să fie secunda ce urmează orgasmul? Sau masa pătrată (neapărat pătrată pentru că nu tind să cred că fericirea se îngână cu perfecţiunea) la care se aşează, pe rând, pahare mai mari sau mai mici, mai pline sau mai goale, din care orice am sorbi are acelaşi gust pentru amândoi? Pentru toţi invitaţii? Să fie atunci când plouă, dar nu în suflet? Să fie în mare, pe care o găsesc tot mai frumoasă pe măsură ce trec anii? Câteodată cred că e în palma lui. În paharul de Bacardi pe care nu l-am băut niciodată. (Când am intrat prima oară în apartamentul ăsta, am ştiut că aici o să rămân. Poate de aici revolta mea). Cred că fericirea e o stare de tâmpeală, de atât de scurtă durată că nici nu apuci să-ţi dai seama că e. Şi nu poţi să mai fii vreodată fericit atâta timp cât nu mai eşti întreg, când te-ai înjumătăţit pe drum, lăsând în anumite momente, iremediabil încrustate dureros în tine, resturi din tine, care nu-şi vor mai găsi niciodată drumul înapoi. Şi când mă gândesc că tot timpul ăsta care trece, mă duce unde vrea el şi că vor fi zile când oamenii vor începe să moară iar ... cum să mai fii vreodată fericit în absenţa atâtor dragi care dau vieţii tale un sens?

Şi scoici. Scoicile astea au şi-acum mirosul unui timp mort, dar neuitat.

Şi vederi. Cu miros de nou, de netrăit.

Şi momente unice, irepetabile.