Buletin de Galați (4)

Chiar în momentul ăsta sunt în plină desfășurare minunatele, strălucitoarele și preasimpaticele Sărbători ale Galațiului. Nu ați văzut în viața voastră ceva mai frumos, mai bine pus la punct și mai distractiv. Uitați de vacanța în Barcelona, Paris, Lisabona, Barbados, aici e adevărata viață! Pentru că vă place aerul curat, fix asta n-o să găsiți aici. Pentru că în Galați tot români trăiesc și unde-i românul, hop și micu' și cârnațu'! Dacă vă place să nu vă înghiontească lumea pe stradă, să nu vă fie frică că sunteți furați sau scuipați în cap de o gură spurcată plină de coji de semințe, iarăși, Galațiul nu e locul potrivit! Dar dacă vă încântă tarabele cu pernuțe colorate, dresuri, chiloți, sutiene, ceaune, farfurii, castroane, halviță, popcorn, turtă dulce, bancnote sau monezi vechi, bijuterii din argint sau nu, baloane, magneți, căciuli, păpuși dansatoare și căței mergători, sunteți invitații mei și vă garantez eu că o să regretați!

Și mi-am amintit de anii când așteptam cu sufletul la gură să vină aceste sărbători, prilej de a ieși din casă și a sta până mai târziu, ocazii cu care nu mă întâlneam prea des, și era și atunci multă lume pe stradă și circulația blocată, oameni beți pe stradă, țigani, ba mai mult, și pocnitori. Dar erau și care alegorice și noi mascați și tineri dansam pe stradă și cântam balade rock sau prin restaurante, baruri, cafenele și localuri, doamne, ah, ce viață mai duceam!... Era altceva, nene, altceva!

Acum, azi, am rezistat pe străzi maxim juma de oră. Cu greu. Cu un râs amar, cu o silă nesfârșită și cu ferma convingere că mama pițipoancelor locuiește în Galați și că e, din păcate, tot timpul gravidă.

O ultimă scrisoare

Aici, în inima mea, se zbate ca o cioară cu ciocul de tablă să iasă afară din mine durerea. Am ţinut-o un an în lesă, aproape, la fiecare pas făcut să se îndepărteze, o trăgeam mai posesiv înapoi. Simţeam că dacă mă despart de ea, mă despart din nou, de tot, de tine.
Să nu mă laşi să te uit! Toate femeile pe care le-am întâlnit după plecarea ta au fost şi vreau să rămână reflecţii în oglindă ale tale. Dacă tu nu mai eşti aici, dacă îţi deschizi ochii dimineaţa lângă alt bărbat, dacă te-ai desprins din braţele mele, eu am ales să te port cu mine mereu, la fiecare nouă întâlnire, îmi zâmbeşti sau strâmbi din nas din poza pe care o ţin în portofel.
Durerea de a nu te mai avea e singurul prieten care mi-a rămas alături, de ce să mă vindec, de ce să vreau să scap de ea? Și-apoi, dacă te las să pleci din gândurile mele, nu-nseamnă că mori, vrei tu să mori, să nu mai fii deloc decât să fii a mea, așa ai vrea, așa-mi spuneai?
De ce se deziubesc oamenii care și-au promis că se vor iubi până la moarte? Cine a murit de nu ne mai iubim? Eu nu, tu? Nici tu. Nu te-a omorât depărtarea de mine, nici dorul, nici plânsul.

... poate că nu știu să merg
în urma pașilor tăi
dar aud
de dor
cum crapă obrazul lunii
și scârțâie pe dos
nisipul din clepsidră

să mă lași tu
să fiu ...

atâta mirare
că mă reflect
singur
în oglinda vieții! ...

... timpul n-a mai avut răbdare să mă vadă cum râd
și-afară se usucă gândul împăcării noastre...

Nuntaș prezidențial

Se spune(a) că visăm (preponderent) alb-negru. Se spune(a) prost. Aseară am visat în culori de-am behăit. Bine, se mai spune și că persoanele care visează în culori au leziuni cerebrale, dar să nu ne pripim:)

Eram la nunta unei fiice a preşedintelui Băsescu. Nu era nici Elena, nici cealaltă. Nu ştiu cum de eram eu invitată la nunta asta, dar dacă eram, înseamnă că trebuia să fiu acolo, nu? Eram, eu şi restul invitaţilor, ca într-un fel de ţarc, să nu cumva să ne apropiem prea mult de fiica preşendintelui când ne-o lovi extazul de a o vedea live în rochie de mireasă. La un moment dat îşi face apariţia mireasa într-o rochie albă, posibil frumoasă, nu-mi amintesc, însoţită de o femeie ce părea a fi sora ei mai mare, care urma să pună la mâna uneia dintre femeile din primul rând, o brăţară din bile galbenă, un galben cald, frumos. Şi eu, convinsă că o merit, întind mâna ca o lady sigură pe ea, moment în care tipa asta îmi spune că nu-mi poate da brăţara mie pentru că am o eşarfă la gât. Mda. Şi când mă uit mai bine, eu eram în rochia mea de mireasă şi nu ştiu de ce naiba chiar aveam o eşarfă la gât. M-a cam enervat, cred că am şi înjurat-o pe nesimţita aia. Petrecerea avea loc pe o terasă a unui bar-restaurant, care era cumva vis-a-vis de casa familiei Băsescu. De fapt, petrecerea adevărată era în casa asta, şi pe terasă era o adunătură de oameni, care, chipurile, sărbătorea marea nuntă. Când am intrat eu în scenă, îmbrăcată cu o pereche de pantaloni lila la dunga şi cu un maiou negru elegant, eram cam supărată, gad năuz uai.
Pentru că nu mai e aşa interesant, nu mai povestesc continuarea.
Mai târziu, în visul ăsta sau în altul, eram încântată maxim că my dear beau mi-a făcut surpriza vieții mele oferindu-mi cadou un borcan de ColonHelp. Mda. Normal.

Ce-am vrut să demonstrez cu asta?
1. Că mi se întâmplă des-des să visez persoane publice, vedete, etc. şi asta tre să-nsemne ceva.
2. Că eu visez în culori.
3. Că Băsescu o să câştige alegerile.
4. Că Băsescu are o fată din flori pe care o va cunoaşte şi-o va mărita anul ăsta într-o rochie albă.
5. Că dacă ai eşarfe la gât, nu mai primeşti brăţări galbene.
6. Că în vise apar oameni care nu vor să te lase să-i uiţi (asta era în continuarea pe care voi n-o ştiţi).
7. Că ăștia de la ColonHelp își fac publicitate violentă, de-au ajuns să cumpere spațiu în visele mele. Sper măcar că nu m-am vândut ieftin.
8. Cred că mă duc să votez. S-ar putea. Dacă n-am altceva mai bun de făcut:)

Idioten speciae

Personal cred că unele lucruri e mai bine să rămână nespuse. Şi tot personal, de-a dracu', mi se-ntâmplă să scot pe gură fix ceea ce-mi propusesem să nu spun sau ceea ce nu era potrivit să spun. Pentru că mie-mi scapă porumbeii din gură ca dintr-o cuşcă cu uşa veşnic deschisă (pe undeva prin spate intră evident zeci şi sute de alte păsăroaie pentru că eu le tot scap şi cuşca-i mereu plină). Deşi îmi promit mie însămi cu lacrimi în ochi şi inima strânsă, la fiecare nouă gafă că va fi ultima, providenţa face să o repet iar şi iar şi încă mai gogonată decât predecesoarea ei.

Pentru că povestea asta nu ar avea nici o farmec dacă nu ar fi presărată cu exemple clare, trăite în toată splendoarea fix pe propria-mi piele, iată-mă înşirând:

- Situaţia nr. 1: înainte de nuntă, în căutare de fotografi-cameramani; eu cu beau-ul în casa celor care au şi fost aleşi să se ocupe de partea asta, dar în momentul pe care îl descriu eu aici, noi nu ştiam asta; preţul era cam mare, mult mai mare decât ce auzisem înainte; albumele însă erau demenţiale, nu-mi puteam lua ochii de la ele; şi oscilam, ba mă gândeam la bani, ba la rezultat; la un moment dat, femeia (soţ şi soţie, împreună, au afacerea asta) îmi aduce de undeva un album aparte, mi-am dat seama de asta după cum îl ţinea şi după faptul că nu era la grămadă cu celelalte. Îl iau, oftez, îl răscolesc şi lăcrimez lăuntric de cât de frumoase erau pozele şi ... mă întreabă ce părere am despre tipa din unele fotografii, pentru că înainte exclamasem, la altele, ce frumoase sunt!, îmi place rochia!, etc-uri din astea. Şi eu, cretină până-n străfunduri, scap păsăroiul Nu-mi place, e cam năsoasă, tu nu vezi ce nas mare are?!
Explicaţie: era sor-sa!

- Situaţia nr. 2: Pe la începutul relaţiei mele cu mister beau sau pe undeva pe la mijlocul ei, cine-mai-ştie, am ajuns pe meleaguri rurale la bunică-sa. Ştiţi cum au oamenii de la ţară tablouri din alea mari în care sunt poze de toate felurile cu tot neamu', de la ăl mai mic la ăl mai mare?! Eh, fix aşa era şi ăsta. Şi mă uitam eu galeş şi nevinovată, mai degrabă preocupată de cum arăta beau-ul când era mic decât interesată de suita aia de oameni necunoscuţi, şi mai mult din complezenţă decât dintr-o sinceră curiozitate, mai întrebam de unul şi de altul cine sunt, ce-i cu ei. Aşa am făcut până când mi-a luat-o gura pe dinainte şi am întrebat cine e bărbatul din poza asta?
Răspuns: era mătuşa beau-lui!

Adevărul e că mi se întâmplă des, prea des, să ajung în situaţii de-a dreptul penibile în care, în loc să bâigui o scuză-ceva, eu mă mai şi prăpădesc de râs ca o nesimţită. Poate tocmai pentru că mi se par atât de amuzante, mi se întâmplă toate mie. Ultima tâmpenie pe care am făcut-o din categoria Degeaba porţi ochelari că tot chioară eşti! este următoarea:

• Ne aflam în Real, eu cu my beau şi încă o pereche. Pentru că intrasem cu un scop clar, aveam doar un cărucior pe care îl împărţeam. La un moment dat, ajung în raionul cu cosmetice-something şi iau şi eu ca tot omu' o pastă de dinţi, un săpun, periuţe de dinţi şi cine-mai-ştie-ce. Pentru că nu îl vedeam pe prietenul nostru care conducea căruciorul şi oricum eram cu ochii în paişpe pe-acolo, mergeam cu produsele astea în mâini. Într-un final, îl văd, trântesc toate alea, în timpul ăsta am mai avut şi curiozitatea să mă întreb de ce pana mea îşi mai ia prietena mea atâtea tampoane dacă tocmai ce scăpase de ..., când ridic privirea şi descopăr un bărbat care nu era al meu, nici măcar al ei, complet necunoscut carevasăzică şi îmbujorat ca o roşie prea coaptă, cu ochii beliţi şi parcă, aşa, cam nemulţumit de faptul că eu îmi trântisem cumpărăturile în coşul lui. Când m-am prins că am comis-o iar m-a bufnit un râs de neam prost, o vedeam şi pe prietena asta a mea că se sprijină de un raft şi se ţine cu mâna de burtă de-atâta râs (am înţeles de la ea, care a urmărit tot episodul, că l-am mai şi împins, să se dea la o parte, să am eu loc) şi normal, n-am fost în stare să zic o scuză, ceva. Din urma mea a venit beau-ul cu scuze şi să adune produs cu produs, tot ce trântisem eu acolo.
  

Articol înrudit cu Băbăloiaca strikes again:)