Cine sună la ușă? Habar n-am.

Avem un așa apartament că nu se aude nici fanfara dacă stăm în dormitor. Cu 3 uși până la el antifonarea e asigurată chiar și atunci când n-am vrea asta. 

La început a fost Diana. Știam că vine în dimineața aia la mine, la cafea. Dar telefoanele erau în bucătărie. Ușile închise, evident. Diana pe lângă ușă. Suna. De multe ori. Eu dormeam ca un prunc nepăsător. Ea suna. Spumele de la gură probabil că-i ajunseseră până la glezne când în sfârșit s-a gândit să-mi bată romantic în geam. Eu buhaită de somn, ea nu așa plină de nervi cum aș fi fost eu.

Apoi, nașii. Îi așteptam la noi. Știam și ora. Au stat 5 minute pe lângă ușă cu sacoșele pline de ștrudel și eclere, suc și bere în brațe, pe lângă ușă. Și încă 15 minute în parcarea din fața blocului nostru în mașină. Când în sfârșit am văzut apelurile de pe telefoane, au reușit și ei să pătrundă în căminul preaiubiților lor fini. Și nu ne-au înjurat. Deloc.

A doua zi a venit rândul sor-mii. Venise să-și bea cafeaua cu noi. După 10 minute de sunat aiurea și-a băgat picioarele și mințile-n cap și-a tulit-o acasă boscorodind.

Deși aș vrea să spun că nu mi se pare amuzant, în semn de considerație față de apropiații mei, nu pot să vă mint. Mă distrează copios episoadele astea, deși știu sigur că eu aș înnebuni de nervi să plâng pe lângă ușa cuiva, mai ales când știu că e acasă și că mă așteaptă. Ieri râdeam cu my beau că la un moment dat, probabil destul de curând, n-o să mai vină nici dracu' la noi. Și jurăm că nu ne-am propus asta!

Gânduri necurate la ceas de seară

Nu mi-au plăcut niciodată bărbații frumoși, sculptați, perfecți. Bine, niciodată e mult spus, am vreo 2 specimene ce-mi vin acum în minte, băieți care n-aveau nimic altceva decât frumusețe în dotare, dar nu despre ei vorbim acum. Începusem o idee și mi-am pierdut-o cu gândul la cei doi:) Să-mi revin. Gata. Deci. Despre ce vorbeam?:) A, da, despre bărbați, despre ce din ei aprinde în mine vâlvătaie:)

În primul rând, îmi plac foarte tare mâinile de sex masculin, îmi place să fie mari, cât mai mari, bine, nu ridicol de mari și disproporționate față de corp, îmi place (sau îmi plăcea?) să-mi pun palma în palma lor și să mă minunez de cât de mică e a mea, iar ca să nu ajungem în zona 18+ mă opresc aici cu explicațiile:)

Am avut de-a lungul timpului crush-uri atât de ciudate, care mă luau până și pe mine prin surprindere și-mi era greu să mă justific în fața mea sau a prietenelor. Ori îmi băgam nasul în agenda lui și descopeream în ea versuri albe care mă făceau să ridic ochii gata îndrăgostiți spre el. Ori îi surprindeam o privire care topea tot ce fusese înainte. Ori îmi spuneau ceva, de cele mai multe ori ridicol pentru alții, care în capul meu suna a prea-special-să-nu-mă-simt-o-norocoasă. Ori îmi plăcea cum era îmbrăcat într-o zi și de imaginea aia atârnam toată îndrăgosteala mea. Mă atașam de mirosul lor, de un zâmbet, de niște ochi pe care eu îi vedeam sclipind, de discuțiile pe care le aveam cu ei. În absența acestor lucruri unii dintre ei erau de-a dreptul comuni, dovadă că niciodată n-am avut o relație, așa cum înțelegem toți asta, cu ei.

Apoi, mi se pare extrem de hot bărbatul care știe să-și fumeze țigara. Uneori încremenesc în secunda în care surprind imaginea perfectă a unui bărbat care fumează. De imaginea aia îmi atârnă toate gândurile. Chiar dacă pentru o clipă. Și câte gânduri încap într-o clipă! În secunda aia aș putea să fiu orice sau nimic, nu mai contează, mă hipnotizează așa o imagine. 

Iar culmea-culmilor, apogeul, ce m-ar face pe mine să-mi pierd mințile definitiv  dacă aș avea ceva mai puțini ani și dacă n-aș fi măritată și fericită că-s măritată, bărbatul bărbaților, mai mult închipuit decât real, e solistul (principal, secundar sau ocazional, nu-mi pasă) al unei trupe rock (doar nu gospel), nu cu plete, nu-nu, nici chel, undeva între, doar o idee lung, cu un tricoul lălâi în jurul gâtului...

și ... 

mă opresc aici, 

că o să creadă my dear beau că individul există și-n realitate.

apropos, gândurile astea nu pot fi considerate probe în procesul de divorț, nu?:))

Din culisele unei firme de curierat rapid

Curierul de la o firmă de curierat rapid sună la interfon. Răspunde o băbuță.

Curierul: Bună ziua, de la poșta rapidă X sunt.
Baba: Mănânci câcat, poșta-i femeie!

Nu mai știu să scriu sau n-am știut niciodată?

Se întreabă cineva asta?

Cine laudă învățământul românesc n-a citit bloguri, n-a primit scrisori, n-a cunoscut-o pe învățătoarea nepoatei mele, n-a avut oracol, n-a socializat și n-a avut colegi de muncă, n-a citit ziare și n-a privit la televizor, n-a avut prieteni, șefi, amici, cunoștințe, rude, toți supărați pe limba română, pe care o sluțesc mai ceva ca maică-mea pe mine acum zeci de ani, care credea că știe să tundă și de fapt nu era în stare decât să-mi tuflească o chică de mă speriam eu de mine și eu de sor-mea. Am depășit momentul, i'm ok, mulțumesc că vă pasă, traume n-am, nu de-acolo:)

Nu văd cum am ajuns să ni se pară normal ca un profesor universitar să nu știe ce să facă cu un subiect și un predicat în aceeași propoziție. Nu văd de ce ai la vârsta de 18 ani nasul pe sus, dacă habar n-ai care-i faza cu i-ii și-i tot dai înainte cu ai știi ori pantofii negrii, bine că nu uiți să-ți asortezi eșarfa cu cizmele, mare lucru! Nu înțeleg, și-am să mor cu dilema asta, de ce se acceptă și se tolerează studenți care nu știu să scrie, să pună o cratimă sau să vorbească. Mi-ar fi silă să țin cursuri sau seminarii unor asemenea studenți, m-aș poticni din secundă-n secundă să nu vomit, să nu tâmpesc de nervi. Bine că ne facem bloguri, ne înscriem la concursuri de poezie, tropăim pe la teatru și ne dăm mari amatori de literatură rusă, e perfect!

Acest post nu este despre cât de deșteaptă, școlită și citită sunt eu. Pentru că nu-s! Dar mi-e scârbă de mine când din grabă sau neatenție scriu o tâmpenie. Și știu să (mă) recunosc (în) postura de proastă!

Acest post nu este nici despre persoanele care sunt ca mine. Nici măcar despre părinții și bunicii noștri. 

Dar e despre sistemul de învățământ rămas la stadiul de cine vrea învață, cine nu, nu!, măcar atâta scop să aibă Ecaterina Andronescu și ce ministru o mai urma: să se asigure că îi învață pe copii să scrie corect. Bine că-s cinșpe mii de materii incluse în programa școlară, inutile și neinteresante, care nu folosesc nimănui niciodată, de restu' se ocupă care și cum dorește, că doar nu-i obligatoriu să știi să scrii și să vorbești corect românește, de ce-ar fi?!