Ochii care nu se văd se uită printre rânduri:)

Deşi am senzaţia că am cu 10 ani mai mult decât vârsta la care ar fi trebuit să citesc cartea asta, mi-a picat în mâini cotrobăind în cutia cu cărţi a unei prietene. Că tot zic, n-am înţeles niciodată de ce unii oameni îşi ţin cărţile în cutii sau în saci sau, mai rău, chiar le aruncă. Şi da, mă amuză teribil Jurnalul lui Adam şi al Evei, aşa cum şi l-a imaginat Mark Twain, că despre ea este vorba.

Că tot mi-am adus aminte, dacă mai există devorator de cărţi care să nu fi auzit de ediţia de lux oferită cado de ziarul Adevărul şi care, minune mare, îşi pierde vremea pe blogul meu adorat, tre' să spun că e o ofertă pe care nu ai voie să o ratezi;) Aşa că, fii pe fază! Eu deja îs disperată şi îngrozită că s-ar putea să nu mai apuc, motiv pentru care i-am dat sarcină lu' beau' meu ca la 8 dimineaţa, începând cu 13 noiembrie, să ia la rând toate Rodipeturile din oraş, evident cu ameninţarea că doarme pe canapeaua din sufragerie (care nu există), dacă vine fără:))

Părul meu şi Steluţa, îmblânzitoarea de blană

Iniţial a fost decizia. Aia de a-mi lăsa părul să crească-n voie până-n iunie next year. Decizie pe care am renegat-o (în sfârşit!), mi-am făcut o programare la Steluţa (o anumită tipă de la un anumit coafor) şi cu 10 minute înainte (întâmplarea face) mă înfiinţez pregătită până-n dinţi să fac schimbarea vieţii mele, să îmi trag o tunsoare modernă, rudă cu alea trăsnet de prin reviste. Deja aveam bale la gură de atâtea viitoare posibile imagini ale mele şi planuri pe care mi le făcusem în legătură cu tunsul ăsta şi încercam să uit cum, acasă, înainte să ies pe uşă, în timp ce mă pieptănam, descopeream în oglindă, parcă cu alţi ochi, părul meu şi parcă, nu-i aşa, ce bine-mi mai stătea cu el aşa lung. Pe dracu'.

Şi mă aşez pe scaun. Hotărâtă. Determinată. Înfiorată de plăcere la gândul că părul meu nu va mai fi porc, ca de-obicei şi ca va fi şi el în stare să urmeze nişte reguli de bun-simţ în ceea ce priveşte aşezatul. Stăteam cuminte, trăgeam cu un ochi la plasma din stânga, cu un ochi aş fi vrut să mă uit la prietena care mă însoţea, să îi văd reacţiile, dar era cumva în spatele meu, deci nu! şi, dacă aş mai fi avut unul, aş fi vrut şi în portofelul Steluţei să mă benoclez, că prea le ştie şi are succes fata asta:)

Când, deodată, nu ştiu cu care dintre ochi, descopăr, îngrozită, că eu nu am păr în cap, am blană! Da, bla-nă. Nu ştiu cărui animal să îi fi aparţinut, da' blană era sigur, că de!, am bunici la ţară:) O blană vopsită şaten glacial, da' tot blană. Deci, părul meu, ăla pe care nu am vrut să-l tund şi nu l-am tuns muuulte luni, tot ăla care îmi stârnise mila înainte să plec de-acasă, mă făcea de ruşine acum, în văzul tuturor şi, ca supliciul să fie cu atât mai greu de îndurat, mai trebuia să mă şi uit la el (nu-ştiu-de-ce-curu'-meu ne pun oglinzile alea în faţă), să-l văd cum se dă el în spectacol şi mă face de tot râsu'.

Ca să îi dau eu lui o lecţie, îi spun Steluţei că de data asta sunt dispusă să o las să-mi facă ce vrea, să taie cât vrea, fără restricţii, ca-n alte dăţi. Ea ma privea neîncrezător. Mie îmi sclipeau sincer ochii în cap de nerăbdare. Ca să o provoc, întreb strengăreşte şi alintându-mă ca o curcă: Da' cu breton nu mi-ar sta bine? Hi, hi. Răspunsul ei a fost de o complexitate care mi-a închis pliscu' vreo 5 minute, şi anume: NU. După ce mi-am revenit, bag iar una: Da' scurt nu mi-ar sta bine? Hi, hi. NU-ul ei, de data asta mai răspicat, m-a făcut să mă abţin până la sfârşit şi să aştept cuminte îmblânzirea părului meu. Crezi că a fost usor? Neaaahhh. Păi el trebuia să se înfoaie, să se electrizeze, să se încreţească, să-şi facă de cap şi să îşi termine numărul , că doar nu degeaba era în centrul atenţiei. Oricum, am decis. Data viitoare nu mai pupă, nu-l mai iau cu mine:)

Ca să conchid, nu, nu m-a tuns scurt sau, mă rog, mai scurt. Deşi de asta am plecat de-acasă. Nu, nu am breton. Nu, nu am o tunsoare modernă. Nu, nu cad pe spate de plăcere când mă uit în oglindă. Darrr, da, se aşează bine aşa;) For now.

Codul meu de bare

Nu ştiu cum şi cine pune preţ pe o viaţă. Un anumit preţ. Nu ştiu de ce şi cine stabileşte dacă o viaţă valorează mai mult decât alta. Nu înţeleg sistemul ăsta de valorizare sau devalorizare, nu ştiu cine emite asemenea pretenţii pecuniare, stabileşte reguli ori proceduri clare de urmat şi toarnă nişte principii atât de absurde de te întrebi, naiv, dacă lumea nu s-a întors cumva cu curu'-n sus, cât ai dormit tu. Aş vrea să am norocul să mi se explice cine guvernează lumea asta în care sunt stabilite nişte preţuri aberant de mari pentru ceva ce este, sau ar trebui să fie, de nepreţuit.

Dacă aş avea un copil care ar avea nevoie de o operaţie de 85.000 de euro*, cred ca aş înnebuni încercând să pricep cine şi pentru ce se cer atâţia bani şi, mai ales, dacă nu îi ai, cum să te abţii să nu-i fuţi una-n gură medicului care îţi spune că nu-l poate opera fără suma respectivă. Cu alte cuvinte, lumina ochilor tăi poa' sa se stingă din partea lor... Şi uite că-mi dau seama, a nu-ştiu-căta oară, că dacă aş fi avut înclinaţia să mă fac doctor, aş fi fost (tot) un om sărac dar cu casa plină de tot felul de bolnavi încercând să îi salvez sau doar să îi sfătuiesc şi nu aş fi putut să mă uit în ochii umezi ai unor pacienţi sau rude ale acestora şi să le zic Îmi pare rău, achitaţi în hol, la casierie şi dup-aia trecem la treabă. În condiţiile în care orice zi poate fi ultima.

Azi sunt tristă că nu am bani. Să dau mai mult. Să fac mai mult. Să scap pe cineva, măcar o singură persoană, de un chin. Până mă voi lămuri cum stau treburile, mă duc să mă uit în oglindă, să mă întorc pe o parte şi pe alta, să îmi caut codul de bare. Să ştiu, dac-ar fi, pentru ce sumă o să-mi vând sufletul. Sau care e suma care mă va trimite fix în braţele unei anumite doamne în negru.

____________________________
*Cum e cazul copilului unui coleg:(

Miere în bocanci

Nu ştiu cum Doamne-iartă-mă o să fac eu copii când mie mi-e frică de ei.

Am doi nepoţi, băiat şi fată. Când erau mici-mici mă speriam de ei când plângeau sau când îi luam în braţe. Că erau mici. Şi dacă îi strângeam prea tare? Dacă adormeam şi mă urcam pe ei cu picioarele? Dacă-i sufocam că îi înveleam prea cu foc? Dacă îi luam la plimbare şi îi uitam prin parc? Într-o zi mă ardea o curiozitate: de ce şi cât de moale e capul copiilor? Inutil să mai spun că sor-mea nu mai nimerea să mă dea pe uşa-afară cu curiozităţile mele de a-mi băga degetele în capul lor:)

Iar ce am auzit eu despre momentul divin al naşterii e tare departe sau chiar la polul opus de ideea mea de armonie, împlinire şi mulţumire. Ca să fiu mai exactă, mi se pare fix iadul pe pământ. Culmea durerilor. Coşmarul oricărei femei. Nenorocirea nenorocirilor. Şi dacă mi se spune că e o durere atât de puternică că nu se poate compara cu nimic, nu mă ajută! Dacă se adaugă că ţi se pot îngălbeni dinţii sau ca ţi se sparg vasele de sânge de pe faţă (cum a păţit o prietenă) şi că burta se crapă în mii de firicele (cum a păţit maică-mea, deşi, evident, erau alte vremuri, condiţii şi posibilităţi), nu mă convingi decât, poate, să-mi fac un bine şi să adopt un copil;) Sau poate am norocul şi face cineva mai mulţi copii odată (de la tripleţi în sus) şi-mi dă şi mie unul, zic.

Ştiu toate metodele de pe faţa pământului de a avea copii fără să trebuiască să-i nasc eu (în afară de adopţie, e mama-surogat, e furtul de copii:) că doar nu degeaba mi-am dat licenţa în dreptul familiei ... da' parcă ... curiozitatea e prea mare. De ce să-mi refuz plăcerea de a ţine în braţe un suflet din sufletul meu? De ce să ratez ocazia de a vedea aşa o creatie? Da' dacă iese aşa cum îmi ies mie tablourile, ce mă fac?:D Că atunci, iar o să-mi placă numai mie şi restul o să-l privească ca pe o ciudăţenie:)