Bai, mama, doua chestii am de spus

No 1

Se termina lumea cand e bolnav; iti pleaca capul cand face febra ( yes, ofc you know what febra is, so what?!); iti faci griji pentru prezent si pentru viitor, iar ca sa nu te plictisesti, chiar si pentru trecut; te-ai face in a minute gardian invizibil si neobosit (si intr-un fel chiar esti); te-ai face chiar si gel antibacterian, daca asta ar fi posibil; esti acolo, daca nu si cu trupul, sigur cu mintea, pentru totdeauna, orice-ar mai veni; faci tot ce poti si tot ce poti nu ti se pare niciodata de ajuns; te ridici din pat chiar si cand tot ce mai poti e sa nu te ridici din  pat pt urmatoarele 27 de ore, pt ca_copiii nu au timp de prostii din astea, copiii au treaba lor cu crescutu' si jucatu' si being awesome fara nici un efort, tu o sa zaci alta data, aia cu nicio.

Acestea fiind circumstantele ai 2 posibilitati: una nu exista, cealalta se refera la scoaterea capului din cur(ul copilului). Academic spus, ia vezi de tine cum vezi de plod! E foarte greu. Necesita antrenamet. Poate o sa ti se para ciudat la inceput. Dar adevarul e ca suntem good for nothing daca nu avem ochi pt noi; daca  ne imaginam ca suntem parinti mai buni pt ca ii alocam lui toate resursele noastre, de orice fel ar fi ele. E mai simplu asa, intr-un fel, toata atentia, toata afectivitatea, toata prezenta de spirit, tot bunul, curatul, corectul, frumosul merg catinel, incolonate, spre el. Tu? Ei, lasa eu, daca e el fericit, si eu sunt. Bullshit. BULLSHIT! 

Tu traiesti viata ta. Copilul traieste viata lui. Sunteti, daca vrei, parteneri in treaba asta, nu piese suprapuse, plastilina amestecata si whatever comparatie ajutatoare o mai fi si nu mi se-arata acum. Intoarce-te in viata ta, stiu ca te fura peisajul, ca noi, femeile, avem cumva o aplecare spre zona asta, ca-i iubim de ne paraie arterele inimii (asa, si?!). Dar treaba n-o sa fie treaba daca nu ne luam viata inapoi (in caz ca am dat-o), daca nu ne uitam si la noi cu aceeasi dragoste si nu ne spunem si noua aceleasi cuvinte sanatoase de apreciere si daca nu ne construim timpul nostru cu tot ce avem nevoie in el si viata toata fix la fel.

No 2

Vad foarte des ca se uita acest aspect: noi, parintii, construim un adult/asistam la constructia lui; cu toate astea, aud multi parinti refuzand sa dea raspunsuri corecte (eh, da' zic ca el sa taca o data!), parinti care nu isi iau in serios copiii si le vorbesc ca unor gaze mici acefale, parinti care le fac tot timpul copiilor promisiuni tampite (da, da, o sa-ti iau toate jucariile din lume), parinti care nu remarca reusitele copilului, dar nici greselile, parinti care cred si se poarta ca si cum doar copilul lor e copil for real, restul ceva subspecii neidentificate, parinti care alinta cu punga de dulciuri (de parca nu tot cu dintii aia va clampani toata viata si ca adult o sa uite aceste tipare alimentare dragute, copilaroase si minunate (not!) si-si va vedea constiincios de buchetelele aburite de broccoli, cu amintirile caramelelor si barni-lor complet si definitiv sterse). Ce dracu', ma? Aiuram? Ne batem joc? Vrem ce e mai bine pentru copiii nostri si de-aia le cumparam toate dulciurile sinistre din supermarket (da' e copil, ma, asta inseamna copilarie sau facem si noi o exceptie de mai multe ori pe zi) si apoi belim ochii si nu intelegem cum a putut copilul (caruia i-am facut toate poftele) sa rupa in magazin, cand nu esti atent, ambalajul unei cutii cu bomboane de ciocolata si sa infulece una si apoi, cu obrajii manjiti, sa minta ca nu a facut asta? Si tie ti se pare ok? Si nu-ti palpaie isteric nici un semn de intrebare? Nu, e copil. Wou. WOU!

Altfel, toate bune. Da' nu mai uitati, crestem adulti.