joi, 20 martie 2014

Aduna-m-aș

De pe la sfârșitul lui noiembrie pâââână-n era noastră am tot fost bolnavă: răceală, monștri în gât, tuse de toate felurile, muci de toate texturile și culorile, rinosinuzită pe fond alergic, gripă, viroză și iar răceală, monștri în gât, tuse, muci, cu nestematele agoniei mele, febră 39.1 și frisoane, desigur. Nu m-a solicitat nimeni pentru asta, dar daaaaacă ar fi făcut-o, cantitatea de muci pe care aș fi putut-o vinde în tot acest timp, ar fi ajuns de-o față de masă pentru tot pământul. Cum de ce să vrea cineva să cumpere mucii mei? Dar ce-au, ai mei nu-s buni? Nu știu, ar fi putut să-și facă brățări împletite din ei. Sau salopete. Sau umbrele, ce știu eu. Nu, nu, acum e prea târziu, vă rog nu vă mai îmbulziți c-o faceți degeaba, la non-stopul ăsta e închis, de azi întru vecie sper, că prea am pătimit, ptiu, ptiu.

Într-o zi, una din astea banale, de nu știi dacă e marți sau miercuri, pentru că de fapt nu contează dacă e marți sau miercuri pentru că nu e vineri sau sâmbătă (da, mă, și pentru oamenii care nu muncesc contează zilele de vineri și de sâmbătă, problem?), m-am gândit că nu mai vreau să fiu bolnavă și bolnavă n-am mai fost. Mi-am ridicat osemintele, m-am cocoțat pe pervazuri, am spălat geamurile, hmm, deci nu era înnorat mereu, am aspirat, am una, am alta, apoi mi-am făcut versiunea mea preferată de salată orientală, cu mult baby spinach și roșii uscate, am cărat castronul dreptunghiular pe pervazul din camera unde-mi petrec absenteismul muncitoresc, și dă-i și bagă, bebelușul de la etajul 3 din blocul paralel cu al nostru, stătea și el pe pervaz, lingea, sigur că lingea, geamul, soarele îmi băga deștele-n ochi, îmi intra prin nări și se ducea la vale, umplând mațele de bucuria faptului de-a fi prezent în viața ta, așa cum e ea.

- Ridică-te și umblă!, am auzit o voce și-aș fi putut să jur c-a mea era.
- Stai să mă satur. Și săturată am fost.

Apoi, după ce m-am bălăcit în paharul cu apă și tinctură de levănțică, dornică să-mi mângâi pe creștet  calmul lăuntric, dar nu atât de dornică, păcatele mele, că nașpa mai e la gust, mă-mbrac și plec. Dar un' să pleci când poți să pleci oriunde, mai puțin în locurile unde nu poți ajunge din cauză că ești ținut de-o scamă financiară? Ei da, după soare, după nori, cu nerușinarea omului care se plimbă ca un motan vagabond în toiul zilei. Ce rușine! Să vezi tu parcurile, să vezi tu mugurii, să-ți vezi converșii cum se târâie pe stradă și nu te grăbești nicăieri, nu te așteaptă nimeni și nimic, iar dacă închizi ochii te vezi în plantațiile de salcâmi din satul bunicii, apuci șopârlele de coadă și coada la tine rămâne, culegi toporași și te dai la vale, rostogolindu-te, atunci nu mă gândeam la balegile care ar putea fi prin iarbă, la căpușe și alte insecte, pare-se că atunci nici mie nu-mi păsa de ele, nici lor de mine.

A fost o zi bună. Nu toate zilele pe care le petrec singură sunt zile pe care le petrec cu mine.

Am citit asta. E important pentru mine să notez aici aceste 15 things you should give up to be happy:
  1. Give up your need to always be right.
  2. Give up your need for control.
  3. Give up on blame.
  4. Give up your self-defeating self-talk.
  5. Give up your limiting beliefs.
  6. Give up complaining.
  7. Give up the luxury of criticism.
  8. Give up your need to impress others.
  9. Give up your resistance to change.
  10. Give up labels.
  11. Give up on your fears.
  12. Give up your excuses.
  13. Give up the past.
  14. Give up attachment (love and attachment have nothing to do with one another,  attachment comes from a place of fear).
  15. Give up living your life to other people's expectations.
De fapt, de ce ne atârnăm toate pietrele astea de gât? Vă dați seama cum am fi fără? Eu vreau să (mă) aflu.

Niciun comentariu: