duminică, 22 septembrie 2013

Prima săptămână de grădiniță

Dacă mă întreabă cineva, spun spontan că nu mă interesează și nu mă încălzește deloc cum trăiesc alții experiențe identice cu ale mele. Dar realitatea e că n-ai cum, ți se bagă pe sub piele orice asemănare, te unge orice consolare și te încurajează orice mic progres înregistrat de alții înaintea ta. Poate cu atât mai mult în chestiile legate de copii.
Pentru nu știu ce motiv, nu prea am citit înainte despre intrarea în colectivitate, așa că am fost lovită în plex de emoții, de frici, de reacțiile ei. Vă sfătuiesc să nu faceți ca mine, în mod sigur aș fi salvat niște lacrimi dacă m-ar fi dus capul să citesc un pic despre ce înseamnă grădiniță:) 
Două fraze am reținut din ce am apucat să citesc, pe fugă și-n diagonală, săptămâna asta:
  •  Copiii care reușesc să spună ce simt se adaptează mai repede și simt că părinții îi ascultă și îi înțeleg și 
  • Părinții nu își vor cunoaște cu adevărat copilul până când nu îl vor vedea cum se comportă în societatea celor de vârsta lui, cum interacționează cu alți copii.
Dacă la ea este frica de abandon și de necunoscut, la mine este teama de separare (cu ramificațiile ei: frica pentru siguranța ei, fizică și emoțională). Sunt oameni, n-am fost scutită să le aflu părerile nesolicitate, care nu înțeleg (ori pentru că n-au trăit așa sau deloc experiența asta, ori pentru că pur și simplu le lipsește coarda asta, habar n-am) cum vine asta- să suferi și să plângi când îți lași copilul la grădiniță, că ce, nu-l lași în armată, nu-l trimiți în război sau la moarte. Vă scutesc de expresiile licențioase care-mi țopăie pe limbă când îi aud și vă spun frumos, școlărește, dacă vreți să știți, dacă nu, închideți repede pagina asta, că durere se cheamă chestia aia pe care o simți în coșul pieptului, te doare efectiv ruperea de copilul tău. Dincolo te bucuria faptului că a crescut, de realizarea faptului că grădinița e (sau ar trebui să fie) un loc care să contribuie la dezvoltarea lui, într-un fel în care tu, ca părinte, poate n-o poți face, e durerea, cu prietenele ei bune, frica și grija. Noroc că sunt toate sub puterea Domniei-Sale Iubirea, altfel era pur și simplu ceva ce nu se putea face. Cum am mai zis (și asta îmi vine în minte de fiecare dată când sunt întrebată de ce o mai duc, dacă plânge atâta), dragostea de mamă nu e dragoste de sine, să alegi să ții copilul lângă tine, să-l lipsești și să-l ajuți să sară peste unele trepte ale evoluției lui, să-l ții cu tine doar pentru că ție ți-e frică, ție ți-e greu (să-l vezi plângând, să-l știi în afara ochilor si ocrotirii tale, etc), nu mi se pare o versiune sănătoasă a dragostei. În plus, să nu o duc la grădiniță, pentru mine ar fi ca și cum nu aș accepta că a crescut, că-i pot satisface toate nevoile și că m-aș crede absolut suficientă pentru ea. Că-mi convine sau nu, nu sunt:p Cred că adaptarea nu poate fi ușoară pentru mulți copii, iar ea, care n-a avut bunici (atât de disponibili), care nu a stat cu altcineva, în afară de (măcar unul dintre) noi, normal că resimte tot, cu o apăsare mai grea. Înțeleg asta, aș vrea să-i fie mai ușor, aș face orice să-i fie mai ușor, dar nici n-ar trebui să mă simt mizerabil pentru că nu pot face să nu mai fie așa greu.  

Ce (cred că) înseamnă lacrimile ei? Nu le văd ca pe o măsură a vreunei suferințe speciale trăite acolo, ci ca pe reacția normală la schimbare. E o schimbare imensă, mediu nou, oameni mulți și noi, reguli, și, cel mai cel, moțul, nu e mami. Mami nu e, deși a fost aproape 3 ani, mereu cu ea. Mami nu e, mami unde e, de ce nu e, vine înapoi, de ce m-a lăsat aici, oare cum se simte ea dacă eu mă bucur și mă distrez, oare nu tre să plâng după ea, mi-e dor, mi-e frică, cine e doamna asta, e urâtă, nu-mi place, eu cu mami mâncam, cu mami mă jucam, cu mami dormeam, mami era mereu acolo. Pff.
E un proces, îndelungat din păcate, în care fiecare zi contează, cheia e să bunghesc ce-a contat în ziua aia, ce-a fost bun la ziua aia, să o fac să comunice, bune, rele, chestiile importante, să înțeleg, separat de ce îmi spune educatoarea, cum i-a fost ziua, ce-a înțeles din ea, ce i-a plăcut, ce nu, ce pot eu schimba, cum o pot ajuta și că mereu-mereu, absolut întotdeauna, mami se întoarce. Pentru că, dacă există și o singură zi, în care să am certitudinea că ea a fost tristă și nenorocită, total, de când o las și până o iau, fără măcar un singur lucru pozitiv, fie el cât de mic, înseamnă că nu, ori nu e locul, ori nu e momentul și-atunci încheiem acest capitol. Sper să nu fie cazul, să nu văd semne ale celor care nu se pot adapta.

Prima zi a trecut cum știți. N-am trăit de când mă știu o zi așa și, de fapt, toată săptămâna, am târât după mine o piatră de moară. O duceam cu zâmbetul pe buze (nu că aș fi fost io bucuroasă, ci pentru confortul ei), plecam cu sufletul chircit, o lăsam plângând, o zi plângeam, o zi nu, alergam să o iau la prânz, simțeam că nu am aer până nu ajungeam și-acolo mi se tăia de tot respirația pentru că o găseam plângând, am somatizat și-am zăcut, dar am supraviețuit. Și ce dacă există persoane care bagatelizează trăirile mele, care le cred exagerate, nepotrivite sau mai știu eu cum?! Și eu trebuie să mă adaptez. Și pentru mine este o schimbare imensă. Și eu sunt speriată. Și mie mi-e greu.
În ziua a 2a a fost relativ ok și, pentru că n-avea cum să fie chiar ușor nici pentru mine, m-am agățat de faptul că ea îmi spunea că i-a plăcut și că vrea la grădiniță. 
În a 3a zi m-am trezit fără toiagul ăsta, bombardată de nu veau a gădiniță, nu mi pațe, veau să ămân acasă, veau a mami, toate asezonate cu bărbie tremurândă și ochi cu mărgăritare sărate în ei. Huuuuh?! Păi și io ce fac dacă copilul îmi zice din astea? Îi acord credit? Îl ignor? Îi măsor cuvintele pe scara seriozității și-a manipulării? Îi demontez fricile? Îi amintesc chestiile mișto? Pfff, că simplu mai era când era bebeluș!
A răcit, așa că a devenit și mai greu. Totuși, pentru că starea ei generală era bună și pentru că educatoarele mi-au spus că niste muci nu înseamnă nimic, am dus-o și-n a 4a zi. N-a fost o zi chiar grozavă pentru ea, tot a plâns, am găsit-o încălțată cu pantofii, cu rucsacul și geaca în brațe așteptându-mă plângând:( Toată ziua spusese cui se apleca s-o aude să-i deschidă ușa că ea știe să se ducă singură acasă.
Iar ziua 5, după ce o lăsasem plângând teribil, după ce m-am bocit și am schelălăit și eu once again, după ce m-am perpelit și îndoit și răsucit, când mă duc s-o iau, o găsesc stând la rând la baie, calmă și neplânsă. Refuzase să mănânce prânzul, ziceau alea că n-a fost chip să fie convinsă să stea în sala de mese, dar a mâncat cu mine tot (ocazie cu care am văzut și eu că e, chiar și pentru una ca mine, mâncare ok, normală). Educatoarea a zis că nu plânge încontinuu, că participă la activități, că nu e tristă și amărâtă și că așa e la ea adaptarea, mai grea, dar se adaptează, să nu-mi fac griji. Cum o fi asta, să nu-ți faci griji?!

Nu neg, nu cred că sunt un actor atât de bun încât Iris să nu fi simțit/văzut/auzit ceva din toate trăirile mele, dar nu m-am manifestat în fața ei în toată splendoarea mea de lupoaică părăsită, am vorbit cu ea, am încurajat-o, i-am prezentat părțile pozitive, i-am spus toate textele motivaționale la care mă puteam gândi pe moment, n-am plâns de față cu ea, n-am boscorodit educatoarele când știam că mă poate auzi, nu mi-am arătat fricile mele adulte și nici n-am vrut să transform despărțirile noastre, când o lăsam acolo, într-o telenovelă, pentru ea zâmbeam, mă bucuram de fiecare flecușteț pe care mi-l povestea și-o încurajam să-mi povestească ce-a făcut. Cred că înțelege. Cred că știe că sunt aici, lângă ea, mereu, că nu plec ca să nu mă mai întorc. Trebuie, însă, să asimileze, și pentru asta e nevoie de timp și de asigurări repetate.

O să fie bine.

3 comentarii:

Anonim spunea...

Of eu te înțeleg foarte bine. La noi anul trecut a fost primul an. Și maine mergem din nou pentru prima dată anul ăsta și am avut toată ziua un nod în gât. Nici eu nu am citit prea multe înainte să o duc dar când am început grădinița și am vazut că e greu am început să cercetez. Cel mai prețios dintre toate sfaturile a fost să-i repet de multe, de foarte multe ori programul ei de acolo(mergi la gradi, mâncați, vă jucați/desenați/cântați, apoi mănânci supica și felul doi și dupa aia vine mama după tine). Asta a ajutat-o pe ea cel mai mult. Imi aduc aminte că o dată am ajuns un pic mai târziu și o puseseră și pe ea într-un pătuț să stea până vin, să nu deranjeze pe ceilalți care rămâneau la somn. Era cam după două sau trei săptămâni. Eu am intrat dar ea nu m-a văzut. Doamna i-a zis ”Haide Miruna, închide ochii și dormi.” Ea i-a răspuns din pătuț unde stătea chiar liniștită ”Eu nu mă cuc. Am păpat supa și felu doi. Acum vine mama după mine.” A zis totul atât de sigură pe ea incât m-am cutremurat. Nu avea nici o îndoială că eu voi veni. M-a impresionat așa de mult siguranța ei, încrederea ei în mine, nici nu am cuvinte să iți spun. Oricum după două luni, când am mers să o iau la prânz, m-a scos afară din clasă și mi-a zis că ea doarme acolo, cu copii. Să vezi atunci ce a fost în sufletul meu! Dar asta ne-a ajutat cel mai mult. Poate te ajută și pe tine. Ținem pumnii să fie tot mai ușor pentru amândouă.

Anonim spunea...

Imi place foarte mult felul cum scrii.Astazi te-am descoperit pentru prima data si am reusit sa te"citesc"destul de mult.Am fost placut surprinsa cum unele postari mi-au trezit sentimente si amintiri frumoase,unele chiar nespus de insemnate..Ba chiar ai reusit sa ma faci sa plang-in sensul bun,intr-adevar.Imi place sufletul tau-pentru ca da!asta simt ca ai investit in sutele de randuri de aici,din universul tau virtual:ti-ai pus sufletul pe tava pentru noi,cititorii tai si te apreciez pentru toate astea!Iti multumesc.Ma simt fericita ca te-am descoperit...Raluca

Ambasadoarea spunea...

Raluca, esti so very sweet, cuvintele tale au venit ca o mangaiere in dimineata asta, cand stam acasa pe motiv de muci infundati si urati (oh, how i hate mucii!) :D

Foarte bun sfatul, mi se pare esential, mai ales ca ei nu au notiunea timpului, i-am zis si eu asta, dar intr-o zi, dupa cum mi-au povestit alea, am realizat ca ea intelesese ca vin dupa ce mananca micul-dejun, adica la maxim juma de ora dupa ce plecasem:)) Pt ca dupa micul-dejun n-a vrut sa faca altceva decat sa se incalte cu pantofii de exterior, sa stea cu geaca si rucsacul in brate pe langa usi, s-o astepte pe mami, ca mami asa a zis, ca vine dupa ce mananca.
Vai, o sa plang iar dac-o s-o aud si eu spunandu-mi ca ea ramane sa doarma acolo!:p

Sa-mi mai scrii, da?