Femeia-arici

Nu știu cum se întâmplă. Câteodată, nu atât de des precum aș vrea, pur și simplu se întâmplă. Mi se adună în degete ca picăturile de ploaie în vârful firelor de păr și se cer afară. Nu cred că le pot numi poezii. Sunt niște adunări de emoții profund personale care se-agață de niște cuvinte ca să scoată nasul în lume. Și-n spatele acestor cuvinte simple există un milion de alte cuvinte care nu pot fi nici scrise, nici pricepute. Doar simțite. Dacă.

Sunt o femeie-arici. Țepoasă în exterior. Țepi mulți, deși, ascund un miez moale, tremurător, și nu sunt mulți cei care s-au apropiat instant să mă îmbrățișeze. Îi înțeleg, normal că înțeleg, de cele mai multe ori nici nu se merită înțepatul. Nu promit nimic, nu am reclame luminoase care să pâlpâie și să atragă, nu am un pr care să-mi ascundă cu pricepere bubele și care să scoată în față calități nebănuite, demne de pus la panou și de luat aminte, nu mă vând în magazine scumpe, nici măcar în magazine mici, de cartier, nu ies la sindrofii, nu particip la defilări în cercuri strâmte sau grandioase, nu mă ofer nici cadou la un alt produs mai scump și mai bun cumpărat, nici bonus la vreo ofertă specială.

Am 30 de ani și merg spre infinit. Dacă nu vrea nimeni să mă oprească, dacă nu are nimeni o idee mai bună, eu mi-am propus să fac posibil învârtitul fără amețeli. O să-mi scot elasticul roz de la păr, o să întind brațele și-o să mă tot învârt. Mai vine cineva? Era mișto învârtitul ăla în doi, cu brațele încrucișate.