O părere mică, subiectivă, asumată

Pe mine să mă lăsați să clocotesc în răutatea și-n lipsa mea de înțelegere. Lăsați-mă să fiu eu dobitoaca aia care nu vede cum stau lucrurile de fapt. Și lăsați-mă să spun că n-am nici un fel de compătimire pentru personalul medical. Acum cu atât mai puțin, după experiența nașterii într-un spital de stat din România. Realitatea e că mă doare-n cur dacă și-au luat sau nu salariile, dacă le sunt sau nu suficiente, dacă și cât de des fac grevă, dacă își permit să plece în concedii sau dacă mor de foame, ei și neamul lor. Mă lasă rece. Pentru că nu merită. Pentru că jupoaie pacienții. Pentru că te tratează cu curu', cu ciudă, cu scârbă. Pentru că dacă nu ai venit de acasă cu sacoșica cu seringi, calmante, chestii, nu exiști. Pentru că le dai bani ca să le cumperi omenia și ei tot jigodii sunt. Pentru că se plâng că nu au bani, dar nu fac nimic dacă nu le dai, și tu le dai, și le dă și ăla și celălalt și ei tot se plâng, deși seara își golesc buzunarele de bancnote. Pentru că nu i-a trimis nimeni forțat prin spitale să presteze în folosul comunității. Pentru că bagă la înaintare dăruirea și dragostea lor pură și imensă pentru copii (exemplu clar și recent) dar îi uită o noapte întreagă în saloane. Pentru sentimentul de atotputerniceală care-i învăluie pe toți, de la infirmiere la anesteziști, toți se cred prea importanți, prea grei, prea șmecheri, prea tari ca să se coboare la rangul de om....