De la capăt

Am spus-o și o repet: nu mă încântă deloc schimbarea asta. De la început mi-am dorit un blog liber, fără restricții, și uite, chiar am făcut asta (doar) timp de 3 ani. În ultima vreme am reușit, nu știu cum naiba, să pierd controlul, sau doar să descopăr că persoane care nu mă sunau să mă întrebe de sănătate mai des de o dată, două ori pe lună (ori nici măcar atât), își hrăneau curiozitatea și viermii din textele mele. Pentru mine blogul nu era un loc de joacă în care prieteni și necunoscuți să ne întâlnim să ne dăm în leagăne, era un loc în afara vieții mele reale, unul doar al meu, oaza mea, cabana mea de la munte în care respiram ce aer voiam cu cine voiam, podul care mă aducea pe mine la mine. Acum, a venit apa și l-a luat... Sper ca în viitor să gasesc o soluție pentru ca fluturii mei să zboare din nou liber. Până atunci, rămânem prizonieri aici:)

Unele dintre voi știți ce nor negru și hidos a adus restricționarea asta pe capul nostru, nu mai explic încă o dată. Vreau doar să se știe că eu îmi asum fiecare text în parte, asta cu riscul de fi greșit înțeleasă, judecată și acuzată. A, și vă mulțumesc!

Despre o persoană pe care m-am încăpățânat s-o numesc prietenă

O cunosc din clasa a noua. Am fost colege de bancă. Era lângă mine la teze și chiar și în catalog eram aproape de ea. Era lângă mine când chiuleam, când fumam primele țigări. Era lângă mine când îl cunoșteam pe cel care avea să fie prima mea dragoste. Eram împreună la zile de naștere, concerte, revelioane. Au trecut muuulți ani de-atunci. Dintre noi două, doar eu m-am încăpățânat să o văd mai prietenă decât e. Dacă aș vrea, aș înțelege că prietenia noastră a fost o prietenie "la bine". În toate celelalte momente ea a lipsit. Ba mai mult, nu s-a ferit să-mi arate că oamenii tânjesc după ceea ce au alții și că asta îi roade până la os. Nu s-a ferit să se ducă în casa prietenului meu și să facă acolo lucruri pe care doar imaginate și dor. Nu s-a ferit să se insinueze în viața mea după absențe de luni de zile, plânsă și părăsită, cu sentimentul că i se cuvine toată atenția. Nu s-a ferit să îmi scoată ochii pentru ceea ce am, pentru poveștile de dragoste pe care le trăiam, pentru prietenii pe care mi-i făceam, pentru cadourile și atențiile primite, pentru faptul că eram populară sau, pur și simplu, pentru că nu eram ca ea. Aseară, după un alt episod care începe cu "nu s-a ferit..." am înțeles că n-am nevoie de "scorpioni" în viața mea. Ea rămâne să înțeleagă ce vrea pentru că eu, pentru prima oară, nu mai simt nevoia să stau să explic, să aduc dovezi, să mă enervez, să acuz.

Cum spuneam , people are people, not friends! De ce dracu' nu-mi intră asta-n cap?

Hello, says the beast

Vă salut de la lățimea celor 69 de kg  depozitate artistic pe mine (de-a lungul și de-a latul meu, ca să fim exacți). Nu le simt așa cum îmi imaginam cu groază că trebuie, câteodată mă întreb dacă nu există altcineva lipit de mine cu greutatea asta, eu în afară de burtă nu văd așa multe transformări, dar burta e, nene, una desăvârșită, cred că-i mama burților:)

Mă voi înscrie la niște cursuri de gimnastică-pilates-lamaze, ele împreună cu optimismul din ultima perioadă vor face minuni. Dar despre astea și multe altele, în episodul următor. Weekend mișto s-aveți!

Zen-zen

Sunt cam zen, așa, ce mă fac? Mi se duce dracu' renumele de bestie-însărcinată-veșnic-nemulțumită. O să-mi pierd fanii și-o să se aleagă praful de faima mea. Ntz, ntz, ntz. 

Cred că mare parte din ultima lună a fost rezonabilă. Deși au mai fost pe ici, pe colo niște zvâcniri demonice, niște contracții/dureri/usturimi dubioase însoțite de minunatele dureri de spate, care mă fac să mă întorc în pat cu viteza melcului în agonie, sunt, deși nu par, recunoscătoare că am scăpat doar cu atât, că sunt sănătoasă și că Iris belita e în formă maximă. De fapt, ca să-mi duc sinceritatea până la capăt, toată starea asta i se datorează. Dansurile ei m-au potolit pe mine. Cu cât sunt ele mai demente, cu atât crește optimismul meu. Mi-o și imaginez agățându-se de intestine ca de niște liane și învârtindu-se pe-acolo, cum să nu te distrezi?!:) Dacă la începutul lunii a cincea le simțeam ca pe niște bancuri mici de scalari fâlfâindu-și aripile prin burta mea, acum sunt de-o mie de ori mai puternice și mai complexe. Oare ce face, zăluda? Pare că se distrează. Cum să nu, doar e în primul parc de distracții. Mi-o imaginez nebună-nebună, o zvârlugă de fată, cu mult păr în cap, capricioasă și independentă. Copilul ăsta o să facă numai ce vrea el și dacă a luat ce-i mai bun de la mine și de la ta-su, o să fie perfect. Hai că m-am înecat cu zahărul ăsta, vă las!:)

Ce ușurare...

... să constat că ăsta e primul an când nu mă mai interesează ce fac de Revelion.

Nu fac nimic, da, și? Ce poate fi mai mișto de atât? Am scăpat de grija căutării de oferte, nu mai trebuie să aleg dacă trecerea dintre ani mă prinde în familie, cu prietenii, în doi, în cinșpe, în țară, în străinătate, în casă sau în club, la munte sau la bunici, în țoale de gală, casual sau în pijamale. Nu mă mai preocupă meniul din seara respectivă, nu-mi pasă dacă o să avem pe masă sarmale, cârnați sau covrigi. Nu mă interesează să am casa plină sau frigiderul plin, păr coafat, bikini roșii, rochie călcată și pantofi cu toc. De fapt, nici de moș Crăciun ori de cadourile lui nu-mi mai pasă.

Pentru că anul ăsta, de sărbători, un moș mai special ne aduce-n dar o jucărie mai specială. Atât de simplu!

Vorbitoare de păsărească, îi caut pe semenii mei!

Eram elevă la școala generală, mă și mir că-mi mai pot aminti întâmplări din era aia (da, am fost colegă de generație cu dinozaurii), atât de mult timp s-a mai scurs de-atunci:) Din păcate, dacă-mi mai amintesc conturul unei povești, cu siguranță detaliile îmi scapă, iar dacă-mi scapă, poate chiar nu contează, da, de data asta chiar nu contează. Nu știu, așadar, cum s-a întâmplat, dar mă pomenesc într-o zi că sunt cunoscătoare de limbă străină, alta decât franceza sau germana. Începutul a fost timid. Întrebată la ora de germană ce înseamnă messer, răspund prompt și mândră de mine, țuchit!:)

Nu vă lăsați induși în eroare! Există părinți, chiar din ograda proprie, care-ar fi putut cataloga acest mod de comunicare, ca fiind unul propriu golanilor, nu-și dădeau ei seama prea bine ce bâiguim noi acolo, dar din tonul nostru se putea înțelege că nu le declaram dragostea și mulțumirea față de programul inuman de intrare în casă, de exemplu. Astfel că, dacă răbufneam la una din regulile de genul de ce să ieși seara din casă, la 10 (deci 10, nu 22, să fie clar!) ce-are?! iată-mă pe mine boscorodind întorcându-mă pe călcâie, ofticată, dar încântată că le trântesc o replică mai puțin protocolară, să zicem, pe care știam că n-o vor înțelege, dar cel puțin mă mai răcoream și eu, așa că o frază de genul Salâ-mă-n ceapi, șpanetule!, deși nu schimba nici o regulă, cel puțin îmi dădea satisfacția că i-am zis și eu vreo două!:))

De fapt, ăsta era marele plus, vorbeam o limbă pe care nu o înțelegeau nici părinții, nici profesorii, ba chiar și unora dintre colegii sau conoștințele noastre mai tinere le era complet necunoscută. Și era distractiv, mă, mai știți? Sau, rumoare în sală, n-ați știut niciodată?:)

Realitatea pute

Da, adevărul e că realitatea românească pute de mori.

Dacă la 9 dimineața puți ca un țăran care a arat 100 de hectare de pământ arid, după care s-a tăvălit de bună-voie într-un morman amestecat de câcat, pește-mpuțit și alte mortăciuni, ai putea să iei în considerare faptul că ai o problemă și că problema asta întoarce stomacul pe dos nefericiților care trec prin aria ta de împuțiciune. Eu nu înțeleg și n-am să înțeleg niciodată cum naiba poți să puți în halul ăsta. Da' n-ai soție, copii, prieteni, nu-ți spune nimeni că provoci greață, silă? Da' nu mori tu de scârbă când te știi așa? Ce naiba, e așa greu să freci un săpun de pielea udă? Sunt sigură că dacă s-ar face o campanie și s-ar împărți săpunuri pe stradă, românul strângător l-ar lua încântat și l-ar pune la loc de cinste în dulapuri, printre haine, să miroasă ele frumos. Că la cur, las' că se spală pisica...

Locul meu preferat din România

Barbie m-a cadorisit cu o leapșă care mi s-a părut frumoasă din start și pe care am tot urmărit-o pe bloguri. Mă iertați, nu știu cum să spun, mie România mi se pare frumoasă, pe mine România mă șochează de câte ori se adună zeci sau sute de kilometri în bordul mașinii cu care mă îndepărtez de casă. Pe România o văd frumoasă cu alți ochi decât cei cu care descopăr frumuseți din alte țări. Iar leapșa asta e un prilej numai bun să trec pe listă destinații pe care nu le aveam în cap. Cum e Orșova.

Ca să răspund totuși, în momentul ăsta, locul meu preferat din România e o plajă semi-sălbatică, pustie, cu o mare turbată, fascinantă, nebună, fără nume, care mi-a umplut sufletul de culori și care m-a făcut să-mi doresc să am mulți-mulți bani ca să o pot păstra așa doar pentru mine. Din păcate, sunt sigură că în maxim 2 ani n-o să mai fie o necunoscută...

(poza nu-i chiar cea mai elocventă, dar mă-nțelegeți, nu puteam să ofer indicii:)

Later edit: Sili mi, am uitat să numesc beneficiarii acestei lepșe, voi n-ați văzut? Hai, executarea! Oana, te bagi? Annemarie? Sorin? Motanes? Bun, așa rămâne:)

În fața porții cu numărul 7

Am niște gânduri pe care mi-e teamă să le fac publice ca nu cumva să mă acapareze cu totul. Dar dacă nu le spun, le simt oricum clocotind în mine. Dacă tac, n-o să mă frigă lava lor? Ce să fac cu toți șerpii ăștia care mi se încolăcesc în jurul gâtului, lipicioși și reci? O să fiu directă. Încape un copil în viața mea?

Eu nu mai știu ce să cred. Am făcut eu ceva? E vina mea? Așa trebuia? Brusc și dintr-o dată m-am trezit că în 3 săptămâni am reușit să colecționez 5 kg. N-oi fi știind eu prea multe despre toate astea, dar, pana mea, 5 kg? În 3 săptămâni? Păi eu m-am îngrășat 5 kg în 10 ani până în momentul ăsta...

Nu sunt pregătită pentru ceea ce urmează. Dar, la fel, nici pentru terminarea liceului nu eram pregătită:) Pentru nici o schimbare majoră din viața mea nu am fost pregătită. Sau oi fi fost și am uitat?!

Să-mi bag picioarele, unele persoane au așa un talent să mă facă să mă simt ca un exponat dubios din nu-știu-ce muzeu cu ciudățenii. Iar altele doar se pricep de minune să vadă în mine doar o burtă. Nu mai sunt fiică, soră, fină, prietenă, om, sunt toată numai o burtă.

Săptămâna asta m-am trezit cu noaptea-n cap pândindu-l pe beau. Când se trezea într-un final, îl așteptam să ajungă în bucătărie, să își facă cafeaua, ca apoi să apar și eu, cu ochii cârpiți și părul vâlvoi, cu aceeași întrebare  ieșită din străfundurile sufletului, Dacă mor în spital? Cred că-l ajutam maxim să înceapă cu bine ziua:)

Am momente depresive, n-am să neg asta, nici n-o să încerc măcar să le colorez cumva altfel decât sunt, am înțeles că ele sunt normale, că așa înțeleg unele femei să treacă prin perioada sarcinii (sau doar eu, I don't care) și-n plus, am înțeles și puterea pe care o au hormonii, acum sau doar în unele zile ei dețin controlul:) Știu că insist pe stările astea negative, că pot lăsa impresia că sunt toată, mereu, un ghem de nervi, furii, depresii, nemulțumiri. Ăsta e modul meu de a le face față, de a mă elibera de ele. În plus, despre cele pozitive vorbesc cu greu, mi se încleștează limba în atâta miere.

Ciudățenia pământului, mi s-a modificat râsul. Complet. Și eu sunt șocată când mă aud râzând. E un râs plin, viu, molipsitor, un râs rotund, așa îmi vine să-i zic. A, și neaparat cu lacrimi. Apropos de lacrimi, mă trezesc că le am pe obraz și că nu le-am simțit alunecarea.

Mâinele sunt umflate, cu pielea uscată. Am făcut ce-am făcut și tot nu am verigheta pe deget. Not happy.

Nu mă obișnuiesc cu privirile oamenilor de pe stradă, de cele mai multe ori mă simt scanată așa intim că mă ia cu tremurat.

Am peste tot înșirate liste cu ce trebuie să (mai) cumpărăm, pentru copil, pentru mine, pentru camera lui, pentru sănătatea lui, pentru confortul lui, îmi vine să dărâm totul din jur ca să construiesc eu, cu mâna mea, o casă mai bună, o lume mai bună, le întorc în mintea mea pe toate cu curu' în sus și nici o potrivire nu mă satisface, nu-i destul spațiu, destul aer, destulă lumină, destulă căldură, destul sens, destui bani și-apoi mă trăsnește gândul că nu voi mai fi niciodată singură și ceva cald mă umple pe dinăuntru scoțând la suprafață un zâmbet prostesc de om care abia așteaptă să-i fie livrată jucăria. Nu, despre metodele de livrare nu vorbim, nu ne-am împăcat cu gândul că avem doar două variante posibile. Ca să pot să ajung totuși la un asemenea nivel de detașare, extrem de important și necesar, va trebui să învăț să-mi privesc corpul ca pe ceva ce nu-mi mai aparține, ceva pus la dispoziția copilului și a medicilor pentru ca totul să se termine cu bine. Apoi, ne-om descurca noi cu toate.

A, și să nu uit. De o bucată bună de vreme am energie cât pentru 10 oameni. Aș merge pe jos zeci de kilometri, aș muta paturi și dulapuri prin casă, m-aș cocoța în copaci și pe scări să șterg pânze de păianjen sau să culeg prune, m-aș întinde să șterg geamurile, eventul de mai multe ori pe zi, aș alerga-o pe Loli prin tot cartierul, aș purta tocuri și-aș merge în club să le tocesc flecurile, aș cutreiera magazinele și-aș târî zeci de sacoșe după mine. Astea doar într-o zi. Păcat că nu-mi răspunde nimeni la telefon la 7 dimineața, când am eu chef să-mi încep în forță ziua.

O floare și doi grădinari

Iris e numele pe care îl va purta (cu drag, sper eu) domnișoara Florea.
Noi vom fi grădinarii care se vor strădui să îi facă viața frumoasă.
Când sunt emoționată, scriu puțin.

Cum am știut că vreau să fiu mamă

 Pentru că am fost întrebată.

Nu am știut, nu am simțit nici o chemare lăuntrică, nu îmi făcusem un scop din asta, nu aveam o schemă de reproducere în minte, nu am fost și nu sunt genul care să se aplece după toți copiii pe stradă. De fapt, și-acum îmi e greu să mă văd pe mine făcând parte din categoria femeilor care vor deveni mame. În afară de ideea vagă că odată, cândva, într-un  viitor nu prea apropiat, da, o să am vreo 3 copii (serios, așa ziceam, după ce inițial fuseseră 5:) nu aveam nimic serios în plan. Mă speriau ca dracu' toate poveștile pe care le auzeam din gura celor care au trecut prin experiența asta, mă enervam când le vedeam plozii urcându-li-se în cap și pe ei, părinții, niște dobitoace tolerante cu ochii umezi de mândrie, îi vedeam pe ei, copiii, cu ochii minții, crescând, dar pe mine îmbătrânind și mi se zbârlea pielea cu totul pe mine (nu cumva de asta unele cupluri aleg să nu facă copii, pentru iluzia asta de tinerețe fără bătrânețe?!), îmi strângeam picioarele de frică când mi se explica cum se naște un copil, pe viu, în spitalele românești, îmi spuneam că eu nu am atâta putere în mine și că așa un moment ca al nașterii o să mă marcheze veșnic, mă întrebam dacă se poate viață fără copii și-mi doream să adopt un copil de culoare, îi priveam pe cei care erau căsătoriți ca și cum eu eram încă o puștoaică, iar pe cei care aveau și copii ca pe niște adulți, care deși sunt aproape de-o vârstă cu mine, trăiesc în altă lume, cu alte reguli și alt stil, o lume pe care nu mi-o doresc pentru mine, pentru că eu, eu nu am ajuns încă la vârsta la care se fac lucrurile astea, eu sunt încă tânără, eu mai am timp, o grămadă de timp...

Apoi, mi s-a părut deodată că timpul meu e limitat, ca al tuturor, că și eu funcționez după aceleași reguli, că nu sunt uitată la număratul anilor. Beau-ul își dorea demult un copil, decizia finală îmi rămânea doar mie. Dar eu nu știu să decid. Pentru că deciziile înseamnă alegeri. Pentru că de fiecare dată când înclin capul într-o parte, trag cu coada ochiului în partea cealaltă și mi se pare că-i mai minunată și că alegerea inițială a fost o prostie. Așa am jonglat și de data asta. Până când altcineva a decis pentru mine și s-a întâmplat. O noapte de martie fără protecție, singura în peste 5 ani, și domnul Spermatozoid întâlnea pe doamna Ovul (citiți oviul că-i franțuzoaică:) pentru prima oară. Inutil să mai spun că a fost dragoste la prima vedere.

S-a scurs un deceniu de când am împlinit 18 ani

 (Gizăăăăsss, mai îmbătrânesc mult???).

Nu mă simțeam și-n mod clar nu eram matură. Nu eram un adult în sensul înțeles astăzi. Mă gândesc că e un pic nedrept să le pui în cârcă unor copii atribuții de om mare. Bine, la mine majoratul nu a adus nici o schimbare din câte îmi doream: aceeași oră de venit în casă, aceeași milogeală sau aceleași minciuni să pot lipsi noaptea de acasă (când, să recunoaștem, la vârsta aia se întâmplă cele mai mișto chestii). Deși au fost niște ani (adolescența) extrem de frumoși și de plini, în care am făcut niște nebunii care acum mă fac să mă-ntreb dacă eram măcar un pic zdravănă la cap, n-am avut niciodată apucături de genul: să fug de acasă, să fac sex în neștire, într-o dezordine emoțională care m-ar inferioriza în primul rând în ochii mei, să umblu beată și drogată weekend de weekend, să fiu o depravată și-o ostentativă, să mă cred o femme fatale și să fug de amorul artei în-nu-știu-ce țară lăsându-mi părinții să se întrebe cu ce au greșit... 

Sunt de acord. Părinții la vârsta aia sunt niște monștri, niște străjeri insensibili și absurzi care nu înțeleg nevoia ta de socializare, de experimentare, de distracție. Am fost în situația asta, fix asta au fost și pentru mine părinții mei, deși, ca să fiu complet sinceră, se găsesc întotdeauna metode să-ți furi puțină libertate, atunci când te duce puțin capul (și nu, minciunile de-atunci n-au omorât pe nimeni:) S-au schimbat așa de mult lucrurile în ăștia 10 ani cât am lipsit eu din adolescență? E la modă să te degradezi psihic și fizic? De ce unii adolescenți o iau rara și alții nu? Nu, eu nu m-aș grăbi să pun totul în cârca părinților și, dacă excludem factorul familial, următorul pe listă e anturajul și iarăși la întrebarea unde le e discernământul, de ce unii îl au în stare perfectă de funcționare și la alții lipsește cu desăvârșire?

Dr. Spock, prietenul de care aveam nevoie

Voiam de la început o singură carte care să mă ajute să mă descifrez pe mine așa cum sunt în lunile de sarcină, pe mine în timpul și după momentul nașterii, ca să nu mai vorbim de misterul descifrării propriului copil. Aveam nevoie de o asemenea carte. Aseară am ridicat-o de la poștă și-am înfulecat vreo 60 de pagini din ea, cât să-mi pot face o idee.

Știu că sunt viitoare mame care le simt pe toate din prima și știu exact la ce să se aștepte și acceptă toate schimbările cu o încântare care mie mi-a fost străină. Eu am avut altfel de nevoi, altfel de trăiri, altfel de întrebări. Nu spun că aș fi singura concepută așa, dar pe mine de mine mă interesa, nu de celelalte. Îmi dădeam seama că am niște nevoi pe care nu numai că nu le puteam satisface, dar nici nu puteam vorbi cu cineva despre ele. Mă dureau schimbările prin care treceam, sufeream de fiecare dată când mai pierdeam ceva din vechea-eu, mă trezeau din somn niște gânduri absurde, dar care atârnau greu de sufletul meu, iar peste toate astea trona sentimentul sufocant de vinovăție că nu mă bucur că o să am un copil așa cum fac alte femei, că mă las afectată de nimicuri (n-aș îndrăzni niciodată să numesc nimicuri fără ghilimele astfel de stări). Pentru că toate trăirile astea au fost atât de puternice, iată-mă și în imposibilitatea de a nu fi în stare să vorbesc cu soțul meu sau cu o prietenă despre ele, mă acaparau dar în acelasi timp mă chinuiam să le ignor, poate-poate or dispărea, poate mi se părea că. Din când în când aveam niște ieșiri pe care acum mi le explic cumva, dar atunci păreau cel puțin ciudate: reprize de plâns (eu nu-s o plângăcioasă profesionistă) în fața dulapului de haine, în mașină sau în cabinetul doctorului. Îmi dădeam seamă că pierd controlul, dar nu puteam face nimic, mă deprima dacă-mi dădea drumul la mână cât își aprindea țigara, dacă nu mă mângâia în timp ce dormea, dacă se străduia să-mi facă ceva să pot să mănânc și nu puteam, dacă întârzia 5 minute de la muncă, dacă mi se părea că nu-s sunată suficient de des de prietene, dacă uitau să mă întrebe cum mă simt, dacă, dimpotrivă, mă întrebau cum mă simt sau, "întrebarea mea preferată", ce face burtica? De aici până la a mă întreba dacă sunt zdravănă la cap n-a mai fost decât un singur pas, mic și el. Sunt normală? Dacă prin atitudinea asta a mea atrag toate forțele negative din univers, dacă copilul simte toate astea și crede că nu e dorit? Sunt pregătită pentru toate astea, m-au luat ele prin surprindere? Sunt stricată? Nu-mi pasă? Sunt un monstru, o animală?

Eh, dr. Spock a venit să-mi spună că e ok, că sunt normală, că trebuie să am încredere în mine, că știu mai multe decât îmi dau seama, că deși nu suntem toate la fel, toate suntem bune în felul nostru. Nu-i așa că par niște tâmpenii, niște rahaturi care nu vă spun nimic, sau care, cel mult, vă amintesc că știați toate astea? Dar știți ce răsunet au avut astea în mine, cum m-au calmat și mi-au domesticit demonii? Sigur, nu zic că asta e cea mai bună carte în domeniu, posibil ca toate să aibă acest efect reconfortant, la fel cum e posibil ca multe femei nici să nu aibă nevoie de așa ceva, cărora să li se pară o glumă ideea de a da bani pe asemenea cărți. Pentru mine, însă, a fost o ușurare să o descopăr, nu aveam de ce să încerc să atrag atenția mai mult asupra mea cu poveștile mele, nu aveam de ce să împovărez pe cineva cu gândurile astea, erau ale mele și eu trebuia să le descâlcesc.

Mulțumiri Carla!