O ultimă scrisoare

Aici, în inima mea, se zbate ca o cioară cu ciocul de tablă să iasă afară din mine durerea. Am ţinut-o un an în lesă, aproape, la fiecare pas făcut să se îndepărteze, o trăgeam mai posesiv înapoi. Simţeam că dacă mă despart de ea, mă despart din nou, de tot, de tine.
Să nu mă laşi să te uit! Toate femeile pe care le-am întâlnit după plecarea ta au fost şi vreau să rămână reflecţii în oglindă ale tale. Dacă tu nu mai eşti aici, dacă îţi deschizi ochii dimineaţa lângă alt bărbat, dacă te-ai desprins din braţele mele, eu am ales să te port cu mine mereu, la fiecare nouă întâlnire, îmi zâmbeşti sau strâmbi din nas din poza pe care o ţin în portofel.
Durerea de a nu te mai avea e singurul prieten care mi-a rămas alături, de ce să mă vindec, de ce să vreau să scap de ea? Și-apoi, dacă te las să pleci din gândurile mele, nu-nseamnă că mori, vrei tu să mori, să nu mai fii deloc decât să fii a mea, așa ai vrea, așa-mi spuneai?
De ce se deziubesc oamenii care și-au promis că se vor iubi până la moarte? Cine a murit de nu ne mai iubim? Eu nu, tu? Nici tu. Nu te-a omorât depărtarea de mine, nici dorul, nici plânsul.

... poate că nu știu să merg
în urma pașilor tăi
dar aud
de dor
cum crapă obrazul lunii
și scârțâie pe dos
nisipul din clepsidră

să mă lași tu
să fiu ...

atâta mirare
că mă reflect
singur
în oglinda vieții! ...

... timpul n-a mai avut răbdare să mă vadă cum râd
și-afară se usucă gândul împăcării noastre...