Cum să convieţuieşti cu mai multe femei

Nu ştiu dacă există o dominantă sau dacă fiecare îşi exercită puterile când îi vine rândul. Cert este că nu-mi sunt străine, le cunosc, le ştiu apucăturile. Unii le numesc personalităţi multiple, alţii prieteni imaginari. Eu le zic vietăţi. Vietăţile mele. Din capu' meu adică, dacă nu v-aţi prins.

Cel mai tare mă induce în eroare una dintre ele, Mater Contradictio. Aia care se contrazice şi cu ea însăşi. Vorbeşte mult şi-i cam crede pe toţi tâmpiţi. Cred că e cea care îmi dă cea mai mare bătaie de cap. Adică, de fiecare dată când mă pasionează un subiect mă aprind şi în clipele alea ştiu sigur că l-aş convinge până şi pe dracu' că e un îngeraş bălăior. Am argumente, nerv, pasiune, exemple, tot tacâmul. Eh, în clipa în care am devenit sigură pe mine că aşa e şi altfel nu, fix în secunda aia, îmi vin în minte zeci şi sute de alte argumente, evident contrarii primei teorii. Am faţa şi reversul. Cred că asta m-ar fi ajutat foarte mult în cariera pe care n-am vrut s-o urmez.

Una care e cam cretină-aşa e Măria Sa, Încăpăţânăciunea. Nu prea-mi place de ea, ba chiar mă cam enervează. Au fost totuşi şi cazuri când m-a salvat, deşi mai multe cele în care se încăpăţâna fix de-aiurea să facă ceva, să rămână într-o situaţie, parcă fix de-a dracu', de tâmpită. Ştie când are dreptate şi nu se culcă până nu convinge:)

Câteodată preferata mea, Madame Sadica, e dişteaptă, tăioasă, intuitivă sau pragmatică, rece ca un gheţar, e aia care nu ţi-ar tăcea nici s-o tai, dacă greşeşti te trânteşte, nu te umflă-n cur şi nu te lasă să persişti în prostie, deşi nu are nici o intenţie (totalmente) rea. Are teste în cap, le ştie pe toate, le-a văzut pe toate. Chiar dacă, poate, nu în viaţa asta. Ea oricum e atât de specială că a reuşit să păstreze amintirile tuturor celorlalte vieţi. Prietenele mele, reale, nu o suportă:)

Una mai cu bot-aşa e Mofturoasa casei. O supărăcioasă şi o fiţoasă. Ei nu-i place, dragă, să o bulgăreşti că zăpada e rece şi udă şi ea are probleme cu spatele, nu ştii?!, ea n-are chef să bea pentru că nu-i place beuturica, e ba amară, ba acră, şi strică cheful tuturor pentru că na!, rămâne în altă dimensiune, e ţâfnoasă, nu-i place orice mâncare, bufneşte când ceva nu merge după cum ar vrea ea şi de cele mai multe ori, până nu-şi face numărul nu scapi de ea, ba câteodată pleacă-vine-pleacă-vine. Le vrea pe toate şi le vrea acum! Se plictiseşte repede şi face orice ca să ştie toată lumea asta.

Mai e una, Boemia Închipuită, care crede despre ea că emană talente prin toţi porii. Îmi place de ea, e în lumea ei, se exteriorizează destul de rar, dar mereu mă uimeşte. Nu ştiu cum reuşeşte dar captează unde, le culege şi le face buchete, se îmbracă ca o ţigancă sau ca o turbată, simte hainele, cărţile, oamenii şi melodiile, la ea, de fapt, totul e pe simţit. Ce nu simte, nu există. Are permis pentru alte dimensiuni, neaccesibile altora, şi nu e un partener bun de viaţă.

Soră vitregă cu Boemia e Zurli deprimata. Dacă nu are motive serioase să fie deprimată, cu siguranţă e capabilă să le inventeze. Le fabrică, coase şi înnoadă ca nimeni alta. Sunt zile când o deprimă că bate vântul şi zile când e deprimată tocmai pentru că nu bate vântul. Din fericire e de-ajuns un gest, un telefon, un film, o melodie, ca să o faci să dispară. Din nefericire, tot un gest, un telefon, un film sau o melodie o fac să se întoarcă.

Cea mai cuminte dintre ele e Bubulina-Gospodina. Nu prea are ea loc de celelalte să se manifeste, dar şi când o face, toată lumea-i mulţumită. Nu se teme de polonic, nu o sperie nici cuţitele şi tot ce a făcut pentru prima oară i-a ieşit de te lingeai pe degete. Are curaj să încerce şi se gudură când e lăudată. Crede că toate femeile ştiu să gătească şi cele care zic că nu, se prefac.

Femme fatale e numai una. Şi e o rara avis. Se caţără pe tocuri, doar prin casă de cele mai multe ori şi se admiră în oglindă. Ea e aia care remarcă dacă i-au mai crescut sânii şi spune asta tuturor ca pe-o chestie exterioară ei. Îi plac rochiile, culorile şi desenele pe pielea transpirată. E cochetă, parfumată şi face băieţii să întoarcă capul după ea. Sau poate doar i se pare:)

Sporadic, pe ici-pe colo, întâlnim: Privighetoarea isterică care nu ştie să vorbească, ci doar să ţipe, Casnica moglie, Trubadura dezaxată, Amica cerşetoare, Carierista ratată, Turbata hăhăită, care râde când nimeni altcineva n-o face, când nu trebuie sau când şi-aduce-aminte.

_____

Nu e uşor să trăieşti cu ele. Nici pentru mine, nici pentru beau. De asta, pentru restul de viaţă ce ne-a mai rămas de trăit, aşteptăm flori, omagii, medalii. Să ni se ridice statui şi să vină lumea să ni se închine nouă. Uitaţi de ceilalţi zei, noi suntem noua-mişcare:))

Rece, rece, rece

- Eu te-am ales să-mi fii iubit. Nu prieten. Nu mă jigni spunându-mi că vrei să rămânem prieteni. Dacă timpul, viaţa, soarta şi ce-o mai fi superior deasupra noastră vor hotărî că putem fi, vreodată, pe altă planetă, let it be, dar acum bagă-ţi în cur dorinţa asta. Cu prietenie ţi-o spun.

Nu ştiu dacă poţi să te simţi altfel decât jignit când auzi propunerea asta. Să iubeşti pe cineva cu toţi ficaţii, să te doară despărţirea de el ca şi cum ţi-ar ghilotina totodată şi corpul şi sufletul, să plesneşti, să te descompui de dorul lui, un dor ca o foame să te roadă de dinăuntru spre margini şi el, preaiubitul, cel care ţi-a construit poteci şi autostrăzi spre sufletul lui şi-acum că le cunosti pe toate, când ai învăţat cu ce viteză să aluneci spre el şi de care dintre semne trebuie să ţii cont, acum să le vezi pe toate cum dispar, se surpă, una câte una, şi nu mai există nici un drum spre inima lui pentru că el, azi, îţi spune că ar vrea să rămâneţi prieteni. Prieteni!

- Şi să facem ce, dragul meu prieten, noi doi împreună? Să jucăm macaua la ceas de seară? Să bem câte 5 beri şi să gârâim care mai de care mai cu foc? Să vorbim despre pizde şi cum să faci să te bagi în seamă cu ele? Să ne ducem gunoiul dimineaţa la aceeaşi oră? Să ne facem unul altuia supe când suntem răciţi? Să ne împrumutăm prezervative şi bani? Să ne povestim episoade amoroase? Să ne vopsim părul la acelaşi coafor? Sau poate să ne futem ocazional, că doar prietenii la nevoie se cunosc, nu? Noi, mă? Aşa am ajuns?

Lasă, nu răspunde.

Toţi ochii pă mine

Ieri.

Mă plimbam şi eu ca tot omu' preafericit neposesor de loc de muncă cu rolele pe faleză, când mi-a ieşit în cale o herghelie întreagă de ochi. Ochi magici:)

Deşi neamatoare de Cola, la setea pe care o aveam, prezenţa lor în calea mea mi s-a părut divină;)

Hai să-ţi scriu eu ce nu ţi-a scris nimeni niciodată

- Singurătatea nu e un handicap!,

tună o voce gravă de deasupra tuturor.

- Dar pentru că tot timpul ne dorim fix bucăţica aia pe care n-o avem, deşi în rest nu ne lipseşte nimic, eu am fost trimisă aici, din Înalta galaxie a fluturilor, să vă dau un şut în cur şi să vă şterg balele de la gură, de pofticioşi nesătui ce sunteţi!

(continuă un glas care-aş fi putut să jur că e al meu)

- Da, adevărul e că am o carieră, sunt apreciată, mi se vorbeşte cu dumneavoastră, dar seara când ajung acasă şi n-are cine să mă fută, parcă nu mai am nimic şi totul începe să se surpe în jurul meu.

(vorbeşte singură o voce cu picioare nervoase)

- Da, dar şi să ai pe cap unu' care te-a luat drept aparat cu o singură funcţie şi aia reproductivă, nu-i chiar flatant; nu-i bai, copiii sunt viaţa mea, dar pentru că am doar una, aş mai face şi altceva cu ea.

(adaugă de undeva de jos o voce slabă)

- Da, eu am bani care-mi permit să nu muncesc niciodată, să nu mă căsătoresc niciodată ca să am şi eu casa mea, mă duc când vreau la shopping şi niciodată nu mă interesează câţi bani mai am în portofel, pentru că sigur mai am şi dacă în el nu, sigur am pe card, şi dacă i-am futut şi pe-ăştia, are taică-miu, nu arăt ca dracu', nu sunt chiar proasta proastelor, cu toate astea, sunt singură, frustrată, handicapată socialmente.

(se alintă o voce blondă din ultimul rând)

- Da, ce să zic, eu sunt măritată din dragoste, dragoste care nu ştiu dacă a dispărut când am început să tragem apa la acelaşi veceu sau când ne-am apucat să ne spălăm chiloţii împreună, nu-mi doresc copiii pe care el îi visează noaptea, şi sunt zile când îmi vine să fug pe geam convinsă fiind că undeva mă aşteaptă caldă o altă viaţă, adevărata mea viaţă.

(adaugă un pic la mişto vocea spartă din ultimul rând)

- Da, hai nu vă mai câcaţi pe voi, în primul rând aveţi încă posibilitatea să le aveţi pe toate sau să încercaţi să le adunaţi pe toate, pentru că sunteţi sănătoase şi asta e condiţia primordială iar în absenţa ei, nici visele nu se mai pot visa, darămite înfăptui.

(zice cu superioritate o voce care nu mai are nimic de pierdut. sau de dorit)

- Mă, eu le am pe toate, dar nemulţumirea mea e că nu mai am ce să-mi doresc, aşa că aş vrea să nu mai am nimic.

(conchide vocea care a bifat am pe tot chestionarul vieţii)

_________________

E normal să ne dorim ce nu avem, dar sunteţi conştienţi că multe din dorinţele noastre se nasc din comparaţia cu ceilalţi? Sunteţi conştienţi de faptul că dacă v-aţi trezi printr-o minune în viaţa invidiată şi dorită a altcuiva, aţi fi în continuare nemulţumiţi? Sunteţi conştienţi că pentru puţinul pe care consideraţi că-l aveţi, pentru nimicul ăsta, cineva tot vă invidiază? Sunteţi conştienţi că cineva tot şi-ar da toţi banii din conturi ca să aibă umerii pe care adormiţi voi seara? Sunteţi conştienţi că cineva îşi doreşte singurătatea pe care o huliţi voi ca pe o eliberare?

Singurătatea nu e un handicap. Nu-ţi ştirbeşte din frumuseţe, nici nu-ţi fură din neuroni. Absenţa unei relaţii îţi dă o libertate de care trebuie să profiţi, să te cultivi, să fii tu cu tine, aici sau acolo, necondiţionat. Momentele astea de singurătate chiar pot fi nişte momente deosebit de frumoase. A nu se înţelege că relaţiile încorsetează, împiedică, condiţionează. Sau nu toate. Sau n-ar trebui. Dar poţi să te plimbi şi fără să te ţină cineva de mână. Că doar eşti mare, ce dracu'! Repetă după mine: I'm a big, big girl in a big, big world. Aşa. Acum râzi şi mulţumeşte-mi că exist!

Şi uitam ce e mai important. Trebuie să ne obişnuim cu singurătatea. În fond, doar de asta putem fi siguri că ne aparţine, că e a noastră, că nu dispare. În moarte ca şi în viaţă ne ducem singuri. Amin!

Cum ar fi să fim transparenţi?

Toată ziua, seara, dimneaţa. Să ne devină visele publice, străvezii.

Cum ar fi ca soţul tău să vadă filmul visului tău, ăla în care te-ai futut toată noaptea cu vreun fost prieten? Te-ar mai pupa dimineaţa uşor să nu te trezească şi te-ar mai înveli de la mijloc în sus?
Cum ar fi să ne vizionăm, noi şi toţi ceilalţi, visele în cinematografe, să ne vedem urmăriţi, omorâţi, fugăriţi, să vedem cum ni se fură pozele de la nuntă sau ciupercile din cămară, să îl vedem pe Cabral descheiat la prohab, foşti şi foste plângând, implorând, şi toate visele alea pe care uneori nici nu poţi să le povesteţi de complexe şi ciudate ce sunt, ci doar le vezi derulându-se în flash-uri prin faţa ochilor?!

Şi toate gândurile impure, laşe, pofticioase, egoiste, belicoase, ignobile şi fruste, lubrice, răzbunătoare sau doar rizibile, cum ar fi să fie transparente? Am mai avea prieteni, iubiţi, locuri de muncă?...

De asta nici sinceritatea nu se oferă în doză completă. Toate se trec, sau ar trebui să se treacă, prin filtrul bunului-simţ şi al nerănirii în mod gratuit pe ceilalţi.

Je veux

Vreau. Mă mănâncă tălpile. Bine, asta n-ar trebui să mă mire, pentru că mi se-ntâmplă regulat. Colajul reprezintă doar o feliuţă din Franţa, eu vreau să o gust pe toată. Şi nu, n-aş începe cu Paris. Mai degrabă cu Marseille, Montpellier, Loire, Avignon, Lyon, Martinique şi ... de fapt, n-aş vrea decât să fiu. Să exist pentru câteva zile pe străzile Franţei, să respir aerul de-acolo. Pozele astea mi-au dat o stare.

Poze făcute în: Arles, Saint Remy de Provence, Les Baux de Provence, La Camargue, Avignon, Nimes, Aigues-Mortes.

Balans

Am descoperit că nu mori oricâte lovituri de oricâte feluri ai încasa de la oricâţi străini, da' că te doare de moarte un telefon neprimit de la un prieten. Am descoperit că deşi suntem toţi oameni mari nevoia de gesturi mici nu dispare. Am descoperit că uneori prietenii se duc sau îi trimiţi la 2000 de leghe afective distanţă şi că drumul înapoi nu se face cu dinţii strânşi şi nas pe sus. Am descoperit că poţi avea regrete atât de adânc înfipte în tine, atât de fierbinţi şi că niciodată nu le mai poţi satisface, umple sau şterge. Am descoperit că faptul de a nu şti ce vrem în momente în care ar trebui să ştim clar ce vrem ne duce fix în extrema cealaltă, de a nu mai şti vreodată ce ne dorim, ci de a avea, pentru viitor, doar răspunsuri la dorinţele iniţiale, care, da, sunt sau doar par a fi ale noastre.

Un pisic venit din Iad

Mie chiar nu-mi plac mâţele, corect, da' ăsta chiar e urât cu spume şi-ţi cam ridică păru' pe şira spinării dacă-l vezi live, în toată splendoarea lui.

Recunoaşteţi, că nu vă zic!

În schimb, când s-o face mare, poa' să se facă alpinist lejer; având şi-atâtea vieţi şi cu o probă dată-n faţa ochilor mei, eu îl recomand ca fiind apt.

Din jurnalul unei fumătoare abstinente. The end.

Ziua a 3 a:
Pare cea mai grea. Sau aşa tre' să fie, din ce în ce mai greu.
Azi nu înţeleg de ce mă supun chinului, de ce mă lupt, de ce nu cedez dracu'. Nici unul dintre avantajele lăsării de fumat nu-mi trece prin cap, parcă nu le-aş fi ştiut niciodată, parcă nici n-ar exista. În schimb, tot bifez descoperirea unui nou dezavantaj. Deşi eu şi tot restul lumii am crezut că beau-ului o să-i fie foarte greu, spre imposibil chiar, să renunţe la ţigări, iată că el n-are nici o problemă şi nu disperă ca mine. Recunosc, sunt o turbată. Îmi dau seama că mă gândesc prea mult la ţigări, dar mi-e poftă şi-mi tremură plămânii de plăcere numai cât mă gândesc cum i-ar învălui fumul. So sick.

Ziua a 4 a:
Aseară a venit naşul pe-aici şi l-am adulmecat, simţeam o nevoie stringentă şi voiam cu dis-pe-ra-re să simt miros de ţigară. A dracu', mirosea a Lenor. Mi-a lăsat o ţigară şi sunt fericită că o ştiu acolo, pentru mine. Azi însă, am o stare de rău când mă gândesc la ţigări, la fumat. Încep să mă simt specială că am reuşit aşa o performanţă. Cu siguranţă ieri a fost momentul critic. Odată depăşit, mi-am găsit liniştea.
Seara: Beau-ul voia să-mi fumeze ţigara. Sau să o fumăm împreună. Culmea, eram tentată ca naiba. Iar mă întreb de ce mă chinui că oricum n-o să rezist fără ele...

Ziua a 5 a:

Aş vrea să întâlnesc o persoană care să mă înveţe să fumez 3 ţigări pe zi. Pentru că mi-e clar, o viaţă definitiv fără ţigări nu poate fi a mea.
Seara, fix când s-au împlinit 5 zile de abstinenţă tabagică, la oră, minut şi secundă, am aprins ţigara de la naşu'. Eu m-am ales doar cu 3 fumuri. Şi nu, nu mi-a fost rău, nu am simţit nevoia să o fumez şi pe următoarea. Doar m-am liniştit, mi-am eliberat mintea de apăsătoarea dorinţă de a fuma.

________

Acum, fără să mă intereseze cât credeţi voi sau voi sau voi că vom reuşi sau nu, avem un plan care a venit atât de natural după astea 5 zile, că mă-ntreb cât de cretină pot să fiu de nu m-am prins până acum că, de fapt, asta e soluţia şi asta e varianta care ni se potriveşte. Pentru că ştiu că oamenii au talente nebănuite de a batjocori şi zădărnici eforturile celor care încearcă să-şi învingă viciile şi dependenţele, voi înceta să mai vorbesc despre asta.

Ca să conchidem, asta am înţeles eu din experienţa stop-fumat:
- ca şi fumător de cel puţin 10 ani de zile, cum e cazul meu, teoria m-am lăsat de fumat de-fi-ni-tiv e nu numai demoralizatoare ca naiba, dar, din start, sortită eşecului. Părerea mea e că odată fumător, mereu fumător, în sensul că îţi păstrezi titulatura asta (doar pentru confortul psihic şi poate temporar), fără obiectul viciului. Dacă încerci şi cauţi să te obişnuieşti cu ideea că n-o să mai fumezi niciodată, intri într-o stare de semi-depresie, apatie şi pofta de a fuma n-o să dispară niciodată. Şi asta pentru că psihicul nu face faţă diferenţei. Sper că-s clară...
- dacă există un imbold din categoria probleme de sănătate sau sarcină, de exemplu, şansele de reuşită cresc considerabil. În absenţa lor, fără un stimul mai serios... cam greu. Pentru mine, cel puţin.
- nu toată lumea poate să se lase de fumat, aşa, pur şi simplu, zic că e ultima ţigară şi gata, nu mai fumează în veci. Tocmai de asta s-au inventat programale anti-fumat, în care eu cred, de asta există Nicorette, plasturi and others.
- sfaturile în general nu ajută, dar cât de bine e să te sprijine cineva, mai ales un ex-fumător, pentru că înţelege mult mai bine prin ce treci şi nu o să i se pară că ai luat-o rara dacă îi spui că ţi-ai fuma şi părul din cap de poftă.
- cum ziceam, fără cretinii care-ţi vor spune că n-o să reuşeşti, care râd de ideea ta, care îţi dau expres fum în nas, care te îndeamnă să fumezi, care te ameninţă că nu mai trec pe la tine dacă nu îi laşi să fumeze în casa ta, care râd de tine că vrei să le reduci şi-ţi spun dacă nu reuşeşti ţi-am zis eu cu aerul ăla de superioritate complet scârbos, nu se poate!!! Fiţi atenţi, unii dintre ei sunt mai aproape decât par!:))

Vă urez succes, dacă aveţi vreun gând de-a vă lăsa dracu' de ţigările astea (bune)!;)

Din jurnalul unei fumătoare abstinente

Ziua a 2 a:

Am senzaţia că am pierdut ceva important din viaţa mea. Într-un mod ciudat, nu mă mai simt liberă să fac ceea ce vreau, când vreau.

Nu mai beau cafea pentru că nu mai fumez. Nu mă mai întâlnesc cu prieteni fumători pentru că nu mai fumez. Nu mai citesc pentru că fumam când citeam. Nu mai ies în oraş şi nu ştiu cum naiba să fac cu tot timpul ăsta pe care-l am acum pe cap. Nici la telefon n-aş mai vorbi pentru că eu fumam când vorbeam la telefon. Mă uit seara la beau şi el la mine şi parcă nu ştim ce să facem cu noi. Parcă aşteptăm să treacă timpul ca să ajungem undeva. Unde? Habar n-am. Dar parcă stă să vină ceva şi noi aşteptăm. Da, aşteptăm să vină ziua când vom fi iar liberi să fumăm. Am, peste toate astea, pornirea de a mânca compulsiv; deh!, tre să facă ceva şi gura mea dacă nici o ţigară nu-i mai atinge buzele:)
Timpul pentru noi se măsura în ţigări: după baie o ţigară, înainte de culcare o ţigară, după masă o ţigară, ţigara de după, ţigara de plictiseală, ţigara telefonică, ţigara boemă, ţigara cititoare, ţigara nervoasă, ţigara cu planuri, ţigara care ţinea companie ţigărilor prietenilor veniţi în vizită, ţigara când găteam, ţigara când mă uitam pe geam; viaţa mea era plină de ţigări. De ce mi s-o fi năzărit să renunţ la ele nu-mi amintesc. Cred că era vorba de nişte bani, de sănătate parcă da' nu mi-e clar nimic acum...

Vreau să fumez! Dar pentru că nu sunt în stare să mă opresc la numărul de ţigări pe care le fumez cu plăcere (pentru că-s haplea) va trebui să îndur. Sau să nu îndur? Să mă las iar cucerită de fum, să-l las să se aşeze pe toate hainele mele, să se cuibărească în poşetele mele şi pe dinţii mei?

Da, îs dependentă, îs în sevraj şi-aş fuma o ţigară şi cu ochii.

Una nouă şi dureroasă

Am nevoie de blândeţe şi de metode care să mă ajute să uit. Eliberaţi cimitirul pentru neuronii mei care funcţionau pe bază de nicotină. M-am lăsat de fumat! Şi vreau să fumez. Today, tomorrow, always. Sper totuşi că n-am s-o fac. Hiiieeeelp!

Fluturi mai mari sau mai mici

Lumea asta e toată o mare grădină. Prin ea zboară fluturi mai mici sau mai mari, mai coloraţi sau mai şterşi, cu capul mare sau doar cu ochii larg căscaţi, fluturi-copii sau fluturi-adulţi, fluturi talentaţi sau spectatori, pragmatici, simpli, solitari sau familişti. Eu îi adun pe toţi aici, voi alegeţi şi dacă şi cât şi care dintre ei vă plac;)

Dacă eu îi învăţ să zboare,
- e cineva care iubeşte copiii atât de mult pe cât mi-e mie frică de naşteri şi reiese asta din fiecare pagină a blogului ei numit simplu fluturi;
- apoi am găsit la el acasă un fluture care activează din 2005; îmi place stilul lui de a scrie despre nimic şi despre tot, cu genul ăla de umor în exprimare care zice (stilul) că nu e o acritură de om; sau mi se pare:)
-fuge după fluturi o puştoaică de la mine din ogradă ca să zic aşa, căreia aş vrea să-i spun că aceIaşi întrebare nu e o formulare demnă de o fată de 18 ani şi sunt sigură că a fost doar o scăpare;) E poate nedrept că specific tocmai asta din tot blogul ei, de asta o să adaug că îi admir dăruirea, intenţiile şi pasiunea pentru franceză şi cred că o să devină un adult frumos;
- nu ştiu dacă sunt chiar genul meu fluturii exotici, dar nici nu trebuie, că nu pentru mine s-au inventat:)
- fluturi de decembrie? de ce nu? mai ales când crezi că cele mai simple lucruri sunt minuni.
- sertarul cu fluturi. îmi plac posturile scurte dar bogate, cu substanţă.
- cuvinte şi fluturi. altfel de fluturi. pentru altfel de oameni.
- un fluture prin lume, feminin, student, nervos, neastâmpărat şi cu drag de mare.
- eh, în dimineaţa unui fluture nu m-am trezit niciodată. Mai ales că dimineaţa asta e a unui zmeu clandestin de fapt. Bă, să ştiţi şi voi, zmeismele sunt mişto, dar puţine! Nu?:)
- aripi de fluture. cu fotografii în spinare.

Cam asta e. Dac-or mai fi, i-om mai găsi:) Păreri şi comentarii- binevenite.

Ambasadoarea vorbeşte prostii

Niciodată nu am fost în stare să scriu despre el. Să vorbesc da!, dar nu să scriu. Nu puteam să îmi iau sentimentele şi să le transpun, să le scot din mine şi să le croşetez în văzul lumii, să le etalez şi să-mi privesc cu mândrie relaţia. Nu, luată la puricat, nu avea substanţă. Cum să o fi scos la lumină, în public, şi toţi ochii să vadă cât e de transparentă, de goală pe dinăuntru?

Vine o vreme a îndoielilor, a certitudinilor răsturnate. O vreme a calculelor prost făcute.

Mă tot întreb ce-i face pe oameni să aleagă să fie împreună şi, mai ales, ce-i face să decidă să continue să rămână împreună. De ce unii pot şi alţii se împotmolesc. De ce unii aleg să se zbată şi alţii să renunţe.

Nu am o reţetă. Nu am scheme care urmate ar schimba frumos viaţa oricărei persoane care ar decide să le urmeze. Dar sunt convinsă că uneori oamenii se despart pentru că nu mai au răbdare. Ştiu ce se poate înţelege din asta, ştiu că mulţi consideră că dacă ceva scârţâie o să tot scârţâie şi mai încolo, că dacă ceva nu merge de la început (sau nu merge cum am vrea) nici n-o să meargă vreodată. Eu spun că uneori lucrurile se aşează în timp, pe etape. Şi asta nu depinde doar de celălalt, ci în special de noi. Pentru că fiind doi, sunt ritmuri diferite şi unul poate să fie în altă etapă a vieţii lui şi trebuie, dacă ţi se pare că merită, să-l aştepţi să ajungă lângă tine. Pentru că, în relaţii, unul e uşa iar celălalt cheia.

Sau poate doar mie mi se întâmplă să cred asta.

_______________
photo credit Daiana:)

Şi amintirile au suflet

Altfel nici o vibraţie nu s-ar strecura între tine şi ele.

Dacă o să le arunc-dau foc-rup-distrug o să mă bântuie aşa cum fac fantomele oamenilor care i-au făcut pe îngeri să plouă lacrimi în ziua înmormântării lor. N-aş scăpa de apăsarea lor, doar le-aş însuti puterile.

A venit toamna. Pentru că mă doare-n piept. Pentru că toamna nu e a mea, ci a trecutului, a amintirilor, a danului care parcă în fiecare toamnă mai moare o dată, a prietenilor care-mi scriau pe bileţele-şerveţele-pachete de ţigări că mă iubesc, dar m-au uitat, a durerilor, a răscolirilor, a pozelor care au învăţat să vorbească, dar nu să mângâie, a venit toamna pentru că s-au trezit din somnul lor regretele. A venit toamna cu dorul ei, cu fâstâcelile ei de doamnă trecută de prima tinereţe şi timpul parcă-i iar o sârmă pe care merg nebunii care nu ştiu să moară.

De ce nu se iartă oamenii care nu-ţi vin la nuntă?

Te simţi jignit. Asta în primul rând. Apoi, consideri că momentul nunţii tale e aşa de special şi de important şi de frumos şi de wou că nici nu-ţi trece prin cap că cineva ar putea să-l desconsidere, ar putea să uite motivele care te-au făcut pe tine să vrei să-l faci pe el părtaş la aşa moment deosebit.
La nunta mea au lipsit 2 foşti colegi de facultate. Evident, nu depindea de prezenţa lor reuşita acelei zile, nu erau pioni importanţi, nu mi-au stricat ziua cu absenţa lor, nici nu m-am gândit la ei în ziua aia, dar după, când toate au început să se aşeze şi noi să ne liniştim am realizat că mă simt jignită că au avut altceva de făcut în ziua aia, jignită că au anulat nişte ani şi nişte momente în care eu am ştiut şi am putut să le fiu alături, jignită de atitudinea lor de dinaintea nunţii. Şi da, pentru mine au încetat să mai existe! Nu fără regrete, nu fără gust amar.

E mişto aşa, într-un fel chiar amuzant. Odată cu nunta, nici nu vă imaginaţi cam câte plăci tectonice se aşează singure în poziţia în care trebuie să fie.