Vino, intră si rămâi!

"Sunt lucruri care am dori să nu se întâmple, dar pe care trebuie să le acceptăm,
lucruri pe care nu le ştim, dar pe care trebuie să le învăţăm
şi oameni fără de care nu putem trăi, dar pe care trebuie să îi lăsăm să plece."

Îmi dau seama că sunt zile când nici nu observ cine e lângă mine, mă obişnuiesc atât de tare cu prezenţa lor şi cu faptul că îi simt ca făcând parte din spaţiul meu personal, că nici nu mă mai obosesc să mă gândesc la ei. Când sunt cu neuronii conectaţi doar la ceea ce mă priveste pe mine şi la evenimente care, dacă nu sunt în strânsă legătură cu nevoile mele, trec pe lângă mine ca trenul prin gări. Cănd merg doar cu mine-n gând şi mă întreb, sporadic şi în viteză ce-or mai face vechi prieteni sau doar cunoştinţe ori rude pe care le întâlneam în fiecare vară când eram copil.

Uneori ne dăm seama prea târziu că oamenii din viaţa noastră au fiecare rolul lor, ca într-un puzzle care nu are sens dacă îi lipseşte o piesă, chiar una singură.

Oameni cărora eu nu le spun că îmi sunt dragi, gândind că tre' să ştie asta, că se subînţelege. Sunt oameni pe care m-am obişnuit să îi văd acolo, să îi ştiu acolo şi nu realizez că va veni o zi, una singură, când ei vor înceta să mai fie şi mă vor lăsa pe mine cu păreri de rău că nu le-am spus, eu, aia care nu spune niciodată ce simte, cât de importanţi şi indispensabili îmi sunt.

Şi mai sunt oamenii care ne iubesc no mather what.

Şi eu uit să le spun că îmi colorează viaţa sau că sunt adânc înfipţi în pereţii sufletului meu, că lor le datorez ceea ce sunt astăzi, ca şi ei, fiecare în parte, au avut aportul lor şi-au fost pentru mine, pe rând, prieteni care au împărţit cu mine experienţe născătoare de amintiri definitorii, colegi care m-au preţuit şi care vedeau sclipiri în mine când eu mă vedeam banală, oameni care mi-au spus că sunt specială şi care au crezut în mine, atunci când eu n-o mai făceam. Mă protejez aiurea cu o grijă aberantă pentru propria-mi persoană şi îmi spun că cine are ochi o să vadă că nu sunt imună, că mă gândesc la ei.

Mă sensibilizează bătrânii. De fiecare dată când văd vreunul pe stradă mă întreb cum era când avea 20, 30, 40 de ani, ce viaţă a dus, dacă are cine să îl pupe şi dacă tremură cineva de grija lui. Bătrâneţea e tristă. Bătrâneţea e sora rea a maturităţii. Şi nu te duce decât într-o singură direcţie...

Acesta e şi un post pentru profa din liceu care m-a trimis forţat la olimpiada de psihologie pentru că a crezut în potenţa mea intelectuală când eu credeam că nu am nimic de demonstrat şi pentru profii din facultate care au scos din mine răspunsuri şi teorii şi întrebări. Pentru mămaia mea pentru care mi-aş dori să pot încheia un contract cu Moartea, cu singura obligaţie de a o trece cu vederea pe ea, măcar vreo 20 de ani. Pentru el, care a găsit în mine ceva atât de bun şi de frumos, că nu încetează să mă vadă deosebită nici când urlu ca descreierata că nu-mi găsesc nu-ştiu-ce şi sigur e el de vină şi care nu aude cuvinte frumoase din gura mea decât când sunt bolnavă şi mă aiuresc pastilele şi care are parte de gesturi tandre doar prin somn, când nu ştiu ce mi se întâmplă şi-l pup şi îl îmbrăţişez şi îl învelesc drăgăstos (eu, egoista, evident, nu sunt conştientă de gesturile astea şi mă fac să mă simt descoperită). Pentru cea care mi-a spus că vom fi-ntotdeauna surori şi aşa a rămas! Pentru ei toti, cu care mă port cel mai urât posibil, deşi am locuit până nu demult în aceeaşi casă:D

Şi pentru toţi cei care au scrijelit în mine emoţii, care au construit în mine planuri şi care au desenat în mine vise!

________

Şi Sting.