O, ce veste minunată!

S-a produs inevitabilul! M-am străduit cât am putut să amân momentul, am încercat să găsesc soluţii să nu se întâmple, să se păstreze distanţa, una mare, care să-mi asigure mie liniştea şi veselia. Nu s-a mai putut! Soacra mare s-a întâlnit cu soacra mică! Un moment de o fineţe deosebită, în care eu eram fix ca musca-n lapte şi fix în plus şi fix degeaba.

Ca să nu fiu acuzată că nu ţin cont (chiar) de părerea nimănui (şi mai ales a lor) am decis să îmi caut de treabă şi să o tulesc de-acasă în preaminunatul moment, delicios ca o mâncare stricată. Cred că vă daţi seama că nu am avut nici o şansă. Şi ce mi-a fost dat să aud întrece lejer orice coşmar al meu, trecut sau viitor şi mi-au dovedit că imaginaţia mea nu era chiar aşa departe de adevăr, motiv pentru care am decis că oricând se poate mai rău.

Soacra mare: Am văzut că acum la nunţi se ascultă o melodie. O cântă guţă şi e aşa frumoasă şi aşa bine ce se potriveşte momentului şi să fi văzut ce frumos dansau şi tinerii şi bătrânii pe melodia asta. O nebunie.
Eu, decenta, rabdatoarea şi speciala: Nouă nu ne plac manelele, aşa că n-o să fie!
Soacra mare: Ei, nu vorbi prostii, cum să nu fie?! Nu ţi-am zis că e aşa frumoasă melodia?
Eu, cu o mână bine înfiptă-n păr, gata să mi-l smulg de nervi, înţelegând că răbdarea mea tocmai mă părăseşte: Nu le suport, să nu aud, n-are rost să mai discutăm.
Soacra mare: Degeaba zici tu, că nunta asta nu o faci numai pentru tine, că sunt oameni care ascultă şi tre' să fie şi manele, măcar una-două.
Eu, clocotind din toate încheieturile, turbată de nervi că nu înţelege ceva elementar: La nunta MEA, n-or să fie!!!

Mulţumită că într-un final i-am închis gura, deşi figura ei acră mă făcea să cred că discuţia asta nu e definitiv închisă, urmează să descopăr că, de fapt, nu e nunta mea, cum am crezut iniţial, nu e momentul meu, nu pot să renunţ la tradiţii, nu pot să fac cum vreau pentru că tre' să ţin cont şi de invitaţi.
Eu, pornită să înşir toată lista mea de Aşa nu!, calmă şi zâmbitoare, cu vocea un pic scăzută ca să par o inocentă, adaug: Ştiu că se mai poartă să se danseze nu-ştiu-pentru-ce găina (jur că înaripata asta o să-mi creeze numai coşmaruri coşmăroase!) Noi (hotărâtă să îl bag la ananghie şi pe beau-ul meu) nu vrem asta. Nu ne place.
Soacra mare: Văleu, mamă, da' cum să nu faceţi asta, că or să râdă toţi de voi.
Eu, turbată, bubuind de nervi că nu suport să nu fiu înţeleasă din prima şi să trebuiască să dau informaţii suplimentare pentru o chestie care mi se pare dezgustătoare şi de câcat: Eu nu înţeleg tradiţia asta, mi se pare un moment rustic scârbos, aşa că trecem peste!
Soacra mică, bestia, în care aveam o bază şi la care mă uitam rugător: Nu poţi să renunţi la obiceiul ăsta, ne faci de ruşine, o să zică lumea că te-ai zgârcit să cumperi o găină sau ca n-ai mai avut bani pentru una.

Eu, cu un picior în blugi şi cu o mână pe clanţa uşii, gata să părăsesc frontul în viteza luminii, spun că ori se face cum vreau eu, ori deloc. Simplu. Cu nasul pe sus şi cu nările fluturând obraznic, trântind poetic uşa ies, lăsând în urma mea doua perechi de ochi care clipeau nervos:) Hî, hî!

Acum, privind în urmă, stau aşa şi mă întreb: Oare căt de mult şi definitiv mă iubeşte pe mine soacra?:)) Tind să cred că puţin, spre deloc, da' na!, s-ar putea să mă înşel!:)