Lupta cu sistemul. Episodul 1: gustările din grădiniță

Ce faci când nu poți fi de acord cu (hai să nu zic întregul meniu) gustările de la grădiniță?

     1. Poți să le accepți. Ca pe un lucru care nu stă în puterea ta. Ca pe unul cu care ești sincer și profund împăcată. Ca pe un lucru absolut firesc, ba chiar și necesar în viața și stomacul copilului tău.

     2. Poți să nu le accepți. Să-ți iei copilul de acolo și să cauți pentru el orizonturi mai sănătoase.

     3. Poți să încerci să schimbi situația. 

Ghiciți voi acum ce am ales eu. În ce m-am băgat, poate chiar împotriva voinței mele, dacă pot spune așa, din cauză că nu pot, deci nu pot accepta ideea ca Iris să aibă 2-3 gustări pe zi compuse din jeleuri, biscuiți și cele mai infecte ștrudele și rulade (știți chestiile alea penale care se găsesc prin gări sau pe lângă școli, într-o gheretă, înfoliate aiurea și care-ți provoacă arsuri gastrice numai cât citești lista de ingrediente?!). 

Grădinița asta este una de stat. Asta înseamnă că se plătește doar meniul, consumabilele, opționalele, diversele distracții, gen teatru. Adunați, nu-s chiar 2 lei. Nu e o grădiniță grozavă, nu îndeplinește toate condițiile, pe care eu, în naivitatea mea de mamă, le suceam în minte înainte de începerea grădiniței. Dar le bifează pe cele pe care le-am crezut esențiale. Nu am verificat eu fiecare grădiniță în parte, ca să pot fi sigură, dar din discuțiile cu alte mame, asta e mai apropiată de ceea ce mi se pare mie important (cum ar fi să nu fie o singură educatoare la 40 de copii sau să mănânce mâncare de catering).

So, meniul. Plin de amidon, făinoase, carne de pui. Nu știu după ce principii a fost conceput, iar persoana care s-a ocupat de el are în mod cert studii de nutriție fix la fel ca și bunică-mea. Nu că eu aș avea, pe bune, n-am, nu-s nici pe departe vreun specialist sau așa ceva. Ghinionul a fost să am un neuron în plus și să pricep niște chestii elementare, pe care să le respect din convingere și din dragoste pentru copil. Doar atât.

Nu mai detaliez, să spunem că prânzul e cât de cââââât decent, îți mai rămâne cina, îi dai copilului acasă ce nu primește acolo și aia e. Dar gustările, doamne, gustările!... 

În ziua în care m-am dus să o iau pe Iris și-am găsit-o bucuroasă și nerăbdătoare cu un ștrudel (dar i se spune așa doar pentru că trebuia să poarte un nume, altfel nu, n-are nici o treabă cu ideea de ștrudel, haha, cu mere) bălos, infect, oribil, imens, din fericire nedesfăcut, strâns cu drag la piept, mi-a venit să plâng. De ciudă, de silă, de nervi. Când m-am uit pe etichetă și-am văzut înșiruirea de margarine, E-uri și câcaturi, mi-a venit să vomit și mi-am dat seama că nu trebuie, la naiba, să accept așa ceva, nu trebuie! 

- Iris, nu vrei mai bine să mergem să cumpăram migdale în locul acestei gustări? Nu e bună pentru tine, mami (voce calmă, serioasă, aveam nevoie să colaboreze:p).

 - Ba da, mami, hai!

Și ăsta a fost începutul. De atunci au urmat niște discuții cu educatoarele, asistenta și administratorA. Le-am întrebat cine a conceput meniul, cum s-a stabilit că e necesar ca niște copii să mănânce atât de multe dulciuri, de așa calitate îndoielnică, de ce s-a ajuns la concluzia că fructele sunt mai scumpe decât aceste dulciuri, de ce nu se fac checuri și alte dulciuri de casă, din moment ce au bucătărie proprie și, într-un final, cum fac să schimb toate astea:p Răspunsurile au fost halucinante. Am ignorat faptul că se uitau la mine ca la o ciudată, că li se părea oarecum amuzant și ireal ce spuneam eu și-am aflat că:
- pentru 10 lei/zi nu se poate mai mult, mai bun. Știu cazuri concrete că se poate.
- meniul a fost conceput de asistentă, administratorA, directoare și un nutriționist. Nutriționistul există doar în închipuirea lor.
- bucătăreasa nu are timp să facă dulciuri.
- există o firmă care a câștigat licitația și care se ocupă cu furnizarea alimentelor. Nu i-am aflat numele, dar nici nu știu dacă contează.
- Danone (că le dă danone la gustare, din cînd în când :/) este cel mai bun iaurt de pe piață, la cel mai bun preț.
- fructele sunt mai rar întâlnite decât aceste dulciuri și chiar nu pricep de ce.
- doamnă, dar dulciurile conțin glucide, copiii au nevoie de glucide! Reacția mea a fost să râd. Un râs amar, dar râs.
- într-o zi am întrebat dacă primesc donații în alimente. N-au primit niciodată, nimeni nu a donat niciodată, dar nu vede de ce nu s-ar primi, sigur că se pot primi. 
Ok, păi vă pot aduce eu mere și nuci, de exemplu, să le mai dați copiilor și gustări din astea. 
Aaaa, ce chestie, nu m-am gândit niciodată la asta, da, ar fi foarte bun, nucile sunt bune pentru copii, bla, bla. 
Păi așa facem, vă aduc. 
Daaar, stați așa, doamnă, cine sparge nucile?, mă întreabă asistenta, că_cu ea vorbeam.

M-au ascultat. Nu m-au înțeles, dar m-au ascultat. Nu m-au trimis, cu copil cu tot, la naiba. Nu vor înțelege niciodată, pur și simplu, nu sunt înzestrate suficient ca să poată înțelege. Am priceput asta. Vor accepta schimbările dacă le vor fi impuse, no more. Urmează să ajung să vorbesc cu directoarea mare (grădinița asta fiind sora mai mică a uneia mai mari), dar până atunci, am nevoie de ajutor, dacă știți pe cineva care a schimbat ceva în vreo grădiniță, dacă cunoașteți legi, persoane sau abordări care mă pot ajuta, please let me know! Când voi ajunge în fața ei, vreau să am acte, studii, dovezi, informații, bugete și meniuri :D

Până atunci, fac și io ce mă duce capul. În zilele când are gustări poții (că i-am zis Irisului că sunt niște prostii pe care noi nu le mâncăm :D), îi las educatoarei/asistentei câte un baton Nutribon sau cutiuța cu fructe/legume/nuci/semințe. Le mănâncă separat, în cabinetul asistentei de obicei, ca să nu vadă ceilalți copii, asta e, nu am ce să fac și mă bucur că au acceptat acest compromis, pentru că, să răspund și la întrebarea asta, nu vreau să schimb grădinița, pentru că nu am cu ce s-o schimb (în plus, Iris pare ok aici).

Me, myself and I (1)

Am o babă în bloc care îmi tot aduce hainele ei vechi, de pe la 1800 or so, pe motiv că ea s-a îngrășat și nu-i mai vin, păcat de ele să nu le poarte cineva, că tare mai sunt bune, dar oribile :))

Nu întrețin și nu încurajez genul ăsta de apucături, nu sunt prietenoasa blocului sau ceva, pur și simplu, din când în când, habar n-am de ce, femeia asta ne bate încet la ușă și cu vocea ei mică, de miloagă convinsă că ne face o mare bucurie, ne pune pleașca în brațe și pleacă senină spre casa ei aflată în diagonală cu a noastră. În urma ei, eu sau beau-ul, în funcție de cine a fost ghinionistul în ziua aia, sau chiar amândoi odată, rămânem proști, cu o expresie de silă înlocuită rapid de una dementă, de râs. Și dă-i și râzi. Ahahaha, ce cojoc ți-ai tras, nebunule! Ahahaha, ce fustă ai tu, nebuno!

Într-una din zilele astea norocoase, de un sacou oribil, văd că era prinsă o broșă, I loooove broșele (nu le port niciodată, dar ce, tot true love e:p) și-atunci mi-au sclipit ochii și emisfera mea, cea responsabilă cu sehașurile, a început să pâlpâie: cine știeeeee ce-o mai avea baba asta, daaaaaaacăăă are bijuteriii vechi (aici deja au început să piuie toate alarmele, iubesc, iubesc bijuteriile vechi), dacă are pălării, bonete, fuste, poșete vechi, dar ultra-mega cool, ce mă fac, ce măăă faaac? Oh, god will help me, dacă e ceva în casa aia ce tre să ajungă la mine, va găsi sigur o cale! :D

Povestea de mai sus merge la fix ca preambul pentru ceea ce numesc eu evoluție (și dacă tre să poarte un nume, să-i zicem) vestimentară. Și în ultimul timp, deși poate nu e atât de vizibil pentru multă lume, urc niște trepte pe această scară. Iar pentru că, de fapt, toate sunt legate de toate, evoluția asta se ține de mână cu dezvoltarea personală, cu știu-cine-sunt, așa cum mă vezi, mă văd. Dar, oh, nu vrem să intrăm în păienjenișul ăsta, așa mai bine cotim elegant la dreapta. Iată la ce mă refer, pentru mine evoluție e:
- să porți fuste. chiar și tutu skirt (sigur, nu din alea de poartă toddlerițele).
- să refuzi să mai cumperi încălțăminte ieftină, de calitate îndoielnică.
- realitatea e că ai degeaba 30 de poșete, dacă sunt ieftine. se vede, you know (prin ieftine nu mă refer la faptul că sunt cumpărate dintr-un sh:p).
- ciorapii (adică șosete. se zice ciorapi și la dresuri?!:p) lungi, peste genunchi, texturați, din lână, sunt cool.
- hainele trebuie să fie mărimea ta. nu aproape, nu pe lângă, nu cât de cât (acum, na, dacă vrei cu orice preț să îmbraci cu pulover lung XL, deși tu ești M, pentru că îl simți so you, please do, mai știu eu pe cineva).
- o geacă scurtă de piele și una de blug tre să aibă toooată lumea. lucrez la asta.
- culori. let there be colours.
- rochiile reprezintă latura mea ... sensibilă. cred că am fugit atâția ani de ele, pentru că fugeam de această latură:p

Îmi plac hainele. Cre că înțeleg limbajul lor, trebuie să am doar curajul să le ascult. Mă simt vie, reală, importantă, minunată, de fiecare dată când mă las pradă unei combinații... mai puțin boring. Cred că atunci sunt eu, the real me, aia mișto:p Concluzia mea, și asta e pe făcute, nu doar pe vorbite, e că pentru fiecare lucru ieftin pe care ni-l cumpărăm (și I mean ieftin, nu care costă puțin), ne scădem din valoare (nu, nu-i nimic superficial în asta). Știu, sună nasol, dar asta e realitatea, acum ce facem, ne câcam în ea sau o luăm de braț și-i spunem mai zi?!:p Ziceam că pe făcute. Da, păi, am aruncat/donat încălțăminte, haine și poșete care nu se regăseau pe lista cu permise, așa cum simt/știu acum. Chiar dacă nu erau purtate (sau poate cu atât mai mult), chiar dacă arătau bine (dacă nu-mi mai aminteam anul când le-am purtat ultima oară, însemna că trebuia să ne despărțim) și voi continua să fac asta până când voi avea o garderobă curată, nu ticsită, cu haine din povești diferite, care nu se înghit unele pe altele. În modă (și accept faptul că, în ceea ce mă privește, poate fi mult spus modă) funcționez după instincte, ele sunt bune, io stric tot:p

Asta e prima postare din cele câte vor urma unde eu, EU, sunt luată în vizor, analizată, curățată, cârpită, aerisită, I need that! Hai că într-o zi, când voi ajunge acolo unde acum doar cu mintea hălăduiesc, o să vă arăt și vouă imagini doveditoare!

2y11m: încă puțin și schimbă prefixul:p

Și-apoi o să facă 3 ani și la fel de bine ar putea să se mărite imediat după, că eu tot năucă m-aș uita la ea. Când s-au întâmplat toate astea? Când?

E un copil sensibil pe o parte, curios pe cealaltă, e amuzantă, îi spun tot felul de tâmpenii și ea știe că glumesc, dar verifică totuși- ai gumit, mami?.
E atât de frumoasă când râde, sunetul râsului ei e de departe muzica mea preferată.
E încăpățânată și îndărătnică (și mie-mi tot vine să arunc vina în cârca grădiniței pentru atâția nu-uri și nuveau-uri care-au năvălit peste noi), când nu vrea ceva, nu vrea și punct, nu există cale de sucire, negociere, nimic (așa se face că într-o seară am plecat la cumpărături cu ea în pantaloni de pijama). Totul obții de la ea dacă ești calm, cald, coerent, dacă ți-ai pierdut un pic cumpătul (tot din cauza ei:p), adio! La fel, prea multă băgare în seamă o inhibă și enervează, de asta nu suportă să fie luată în brațe și pupată așa, forțat (numa' educatoarea nu vrea să priceapă asta și se tot bagă în sufletul ei).
Nu mai vrea să îmbrace altceva decât colanți și dresuri (blugii și orice alți pantaloni sunt so no, no, no), vrea să le facă pe toate singură și e foarte mândră că poate.
Vorbesc cu ea ca și cu un adult. Sigur, am diminutivat și eu pe ici, pe colo, am alintat-o în feluri imposibil de redat și m-am prostit în încercările de-a o face să râdă, dar, în rest, explicații sincere, serioase, chiar și cu cuvinte (dacă altfel nu se putea) de care nu mai auzise, n-am putut, n-am avut chef și răbdare să inventez rahaturi, iar când n-am știut să răspund (cum face ariciul, de exemplu) i-am spus că nu știu și că oricum nu le știu pe toate, să se obișnuiască cu ideea:p).

S-a tăiat la un deget (din vina mea, if you must know), ocazie s-o aud spunând că o doare sângele:p

Ești cea mai gozavă, mami, și cea mai sănătoasă!, mă lingușește ea într-o zi.

- De unde ai venit tu așa drăguță și amuzantă și minunată?, o jumuleam și-o întrebam io retoric într-o seară.
- din fage'ie (sufragerie), mami :D

- Cine-i iubirea lu' mami?
- Eu cu tine.

Nu știu un' se duce timpul ăsta, de ce se grăbește așa, mi-am dorit, nomal, s-o văd mare, dar nu știam că asta vine cu prețul uitării unor momente de bebelușie care făceau sensul vieții mele la vremea aia. Mă uit la poze de-atunci și mă doare dorul de Iris bebeluș (mai mult ca sigur că asta e capcana în care cad mamele care au un copil măricel de-ajung să mai facă unul :D).

Rețetă

Se ia o zi din calendar. 

Una la nimereală. 

Să fie gen ziua de 22 octombrie. 

Se adaugă 35 de ani de când s-a născut omul care ți-a dat titlul de soție, dar mai ales de mamă. 

Se dirijează căldura din ținuturi mai calde spre orașul vostru. 

Se duce copilul la grădiniță și se uită repede că iar a fost o dimineață în care a plâns strângându-te de mână să nu pleci. 

Se colorează frunzele în culori imposibil de redat cu acuarela sau canon-ul. 

Se ia drumul pieței și se cumpără verde, roșu, galben, gri. 

Se râde la soare cu deștele încleștate pe sacoșe. 

Se gătește agitat, dar cu bucurie, cina pentru prieteni. 

Te miri de plin și de cald. 

Dacă n-ar trebui să unesc culorile cumpărate astfel încât să rezulte un humus fenomenal, salată de vinete (cu maaaayoo), pește și salate și dressinguri și încă-nu-știu-ce-dulce, știu eu un copac din parcul mare de lângă noi căruia au început să-i cadă frunzele, de azi, una câte una, sub el aș sta și m-aș uita în sus și în mine, ca proasta:p