De la capăt

Am spus-o și o repet: nu mă încântă deloc schimbarea asta. De la început mi-am dorit un blog liber, fără restricții, și uite, chiar am făcut asta (doar) timp de 3 ani. În ultima vreme am reușit, nu știu cum naiba, să pierd controlul, sau doar să descopăr că persoane care nu mă sunau să mă întrebe de sănătate mai des de o dată, două ori pe lună (ori nici măcar atât), își hrăneau curiozitatea și viermii din textele mele. Pentru mine blogul nu era un loc de joacă în care prieteni și necunoscuți să ne întâlnim să ne dăm în leagăne, era un loc în afara vieții mele reale, unul doar al meu, oaza mea, cabana mea de la munte în care respiram ce aer voiam cu cine voiam, podul care mă aducea pe mine la mine. Acum, a venit apa și l-a luat... Sper ca în viitor să gasesc o soluție pentru ca fluturii mei să zboare din nou liber. Până atunci, rămânem prizonieri aici:)

Unele dintre voi știți ce nor negru și hidos a adus restricționarea asta pe capul nostru, nu mai explic încă o dată. Vreau doar să se știe că eu îmi asum fiecare text în parte, asta cu riscul de fi greșit înțeleasă, judecată și acuzată. A, și vă mulțumesc!

Despre o persoană pe care m-am încăpățânat s-o numesc prietenă

O cunosc din clasa a noua. Am fost colege de bancă. Era lângă mine la teze și chiar și în catalog eram aproape de ea. Era lângă mine când chiuleam, când fumam primele țigări. Era lângă mine când îl cunoșteam pe cel care avea să fie prima mea dragoste. Eram împreună la zile de naștere, concerte, revelioane. Au trecut muuulți ani de-atunci. Dintre noi două, doar eu m-am încăpățânat să o văd mai prietenă decât e. Dacă aș vrea, aș înțelege că prietenia noastră a fost o prietenie "la bine". În toate celelalte momente ea a lipsit. Ba mai mult, nu s-a ferit să-mi arate că oamenii tânjesc după ceea ce au alții și că asta îi roade până la os. Nu s-a ferit să se ducă în casa prietenului meu și să facă acolo lucruri pe care doar imaginate și dor. Nu s-a ferit să se insinueze în viața mea după absențe de luni de zile, plânsă și părăsită, cu sentimentul că i se cuvine toată atenția. Nu s-a ferit să îmi scoată ochii pentru ceea ce am, pentru poveștile de dragoste pe care le trăiam, pentru prietenii pe care mi-i făceam, pentru cadourile și atențiile primite, pentru faptul că eram populară sau, pur și simplu, pentru că nu eram ca ea. Aseară, după un alt episod care începe cu "nu s-a ferit..." am înțeles că n-am nevoie de "scorpioni" în viața mea. Ea rămâne să înțeleagă ce vrea pentru că eu, pentru prima oară, nu mai simt nevoia să stau să explic, să aduc dovezi, să mă enervez, să acuz.

Cum spuneam , people are people, not friends! De ce dracu' nu-mi intră asta-n cap?

Hello, says the beast

Vă salut de la lățimea celor 69 de kg  depozitate artistic pe mine (de-a lungul și de-a latul meu, ca să fim exacți). Nu le simt așa cum îmi imaginam cu groază că trebuie, câteodată mă întreb dacă nu există altcineva lipit de mine cu greutatea asta, eu în afară de burtă nu văd așa multe transformări, dar burta e, nene, una desăvârșită, cred că-i mama burților:)

Mă voi înscrie la niște cursuri de gimnastică-pilates-lamaze, ele împreună cu optimismul din ultima perioadă vor face minuni. Dar despre astea și multe altele, în episodul următor. Weekend mișto s-aveți!

Zen-zen

Sunt cam zen, așa, ce mă fac? Mi se duce dracu' renumele de bestie-însărcinată-veșnic-nemulțumită. O să-mi pierd fanii și-o să se aleagă praful de faima mea. Ntz, ntz, ntz. 

Cred că mare parte din ultima lună a fost rezonabilă. Deși au mai fost pe ici, pe colo niște zvâcniri demonice, niște contracții/dureri/usturimi dubioase însoțite de minunatele dureri de spate, care mă fac să mă întorc în pat cu viteza melcului în agonie, sunt, deși nu par, recunoscătoare că am scăpat doar cu atât, că sunt sănătoasă și că Iris belita e în formă maximă. De fapt, ca să-mi duc sinceritatea până la capăt, toată starea asta i se datorează. Dansurile ei m-au potolit pe mine. Cu cât sunt ele mai demente, cu atât crește optimismul meu. Mi-o și imaginez agățându-se de intestine ca de niște liane și învârtindu-se pe-acolo, cum să nu te distrezi?!:) Dacă la începutul lunii a cincea le simțeam ca pe niște bancuri mici de scalari fâlfâindu-și aripile prin burta mea, acum sunt de-o mie de ori mai puternice și mai complexe. Oare ce face, zăluda? Pare că se distrează. Cum să nu, doar e în primul parc de distracții. Mi-o imaginez nebună-nebună, o zvârlugă de fată, cu mult păr în cap, capricioasă și independentă. Copilul ăsta o să facă numai ce vrea el și dacă a luat ce-i mai bun de la mine și de la ta-su, o să fie perfect. Hai că m-am înecat cu zahărul ăsta, vă las!:)