V de la verighetă

Dacă voi ați uitat cum am făcut eu de m-am întors din luna de miere fără verighetă, vă asigur că eu am jelit-o atât de tare încât în sfârșit, sâmbătă, pe nepregătite, draga de ea, reîncarnată într-una mai frumoasă, mai lucioasă, mai ochioasă, a găsit drumul spre casă și de-atunci tronează pe degetul ei, al meu, al nostru, al tuturor. De bucuria mea nici nu mai pomenesc, vă spun doar că mă trezesc din somn cu gândul de-a mă holba la ea și  ... ce frumos e s-o știu acolo!:)

PS: Beau-ul speră să nu fac un obicei din asta, să nu ajungem la ceva de genul o verighetă pe an. O, dar de ce?:)

Sangre caliente:)

Am fost ieri la o clinică privată în vederea recoltării de sânge. Clinică privată, după cum ziceam, adică particulară, deci neaparținătoare de stat, deeeeeeci colectoare de bani personali. Precizez asta pentru că unii dintre voi ar putea în mod greșit să creadă că doar prin spitale, la analize gratuite, se mai întâmplă să dai peste scârbe de oameni. Deci nu. Așa. Și ajung la prima oră a dimineții, cu beau-ul din dotare, după un episod intim deosebit, cu mine chinuindu-mă să nu vomit ca proasta-n gară aroma lăsată de pasta de dinți în gură. Am reușit, am învins, mulțumesc, sunt o xenă! Când intrăm îmi dau seama că muuulți oameni mă așteptau deja aliniați la coadă să mă felicite! A, nu, mi s-a părut. Nu-mi dădeam seama dacă trebuie să mă aliniez în spatele lor sau dacă trebuie să profit de starea-mi de graviditate, afișul de pe care citeam femeile însărcinate au prioritate! mi se părea îmbietor, recunosc, coada era mare, mi-era foame și sete și greață în același timp, poate așa mă iertați că am îndrăznit să mă înființez la ghișeu, întind formularul individei din spatele lui, ea completează că nu-s fumătoare și că nu am gemeni, îmi ia banii și mă trimite la altă coadă. În trecerea mea pe lângă coada pe care am îndrăznit să o ignor îi auzeam vag vociferând pe indivizii care păreau a fi oameni. La un moment dat îl aud pe beau că precizează unei babe odioase că sunt însărcinată și de aia am intrat în față, da, și pentru că am dreptul ăsta. Scârba și ura cu care vorbea nenorocita aia de babă m-au făcut să văd negru în fața ochilor, iar când am auzit comentând cu balele alea la gură ei, na, dacă-i gravidă unde-i e burta?, ca și cum m-aș fi folosit de o astfel de scuză, ca să îi înșel pe toți participanții la coadă și doar ea, vigilenta, s-a prins de tărășenia mea, n-am mai putut să mă abțin și i-am spus eșșșști o nesimțită!!!  

Ce s-a mai întâmplat în urma mea, nu mai știu și nici nu-mi pasă, la următoarea coadă, vădit mai mică, m-am așezat și eu, prietenia arătată de colegii mei de coadă m-a calmat definitiv, rugându-mă, pe rând, ba să nu vomit, ba să vomit pe toți oamenii de-acolo, poate-așa s-or sătura să fie niște animale odioase!

99,9% bullshit

Nu știu ce-am făcut să merităm asta, dar am fost invadați. Sigur nu e doar o strategie de marketing și sigur nu după primul deștept s-au luat și umătorii, nuuu, i-a lovit inspirația pe toți, pe rând, fără să știe unul de altul, ce coincidență fericită! Iată-ne în anul de grație 2010, un an deosebit de prosper, un an al inovațiilor care liniștesc pretențiile oricărei casnice. Sigur, se poate și mai bine, se putea să fie chiar perfect, chiar de tot perfect, dar cum să nu te mulțumești cu nesperatul procent de 99,9%? Diferența e infimă. De fapt, eu cred că diferența de 0,1 e un exces de inteligență din partea creatorilor, ei au creat un produs perfect, sigur că da, dar în marea lor modestie și bună-cuviință, au lăsat să se creadă că e loc de mai bine, n-au putut îndura ca oamenii să-i divinizeze pentru așa grozave realizări. Noi, muritorii de rând, suntem extaziați! Avem dintr-un foc, ca niște premii care ne-așteaptă doar pe noi, pentru buna noastră purtare și pentru cât am îndurat în anterioara eră plină de întuneric, mizerie și duhori, o listă întreagă de bunătățuri (părea mai lungă în mintea mea):

- odorizant wc care omoară 99,9% dintre microbi

- spray cameră care omoară definitiv 99,9% acarieni și alte lighioane domestice

- detergent de rufe care curăță 99,9% dintre pete.

Ce nebunie! Cât noroc pe capul nostru că s-au inventat aceste produse! Eu nici n-am nevoie de lupa magică să cercetez milimetru cu milimetru să văd câți acarieni dintr-o sută mai suflă după ce-am trecut eu prin zonă, cu fantasticul spray de cameră. Sunt pe deplin convinsă de puterile acestor produse magice!

NOT!

A cam trecut un an de când ploua cu soare la nunta noastră...

Mă gîndesc că a cam trecut un an de zile de când un "Da" oficial m-a teleportat în cealaltă parte a lumii. E o altă parte a lumii cea în care am ajuns ținută de mână și de inimă și-mi pare rău că m-am străduit pentru ziua aia să-mi iau rolul în serios, să mă raportez la ceilalți, să mă văd cu ochii lor și să mă port așa încât ei să creadă că sunt importanți pentru mine și că în absența lor n-aș mai fi putut să râd cu toți dinții și cu toate celulele ființei mele.
Dacă m-ar întreba cineva care ar fi acel singur și cel mai important motiv care m-ar face să mă mai mărit o dată și înc-o dată și-apoi iar și iar, acela ar fi de fiecare dată legat de ce am simțit în ziua și seara nunții, de cum l-am văzut pe el, imagine care mă însoțește mereu de atunci și care-mi umple sufletul de baloane colorate, vată de zahăr și artificii. Nu am avut nunta în aer liber cum a fost stabilit, tortul a fost un rahat etajat, rochia acum o găsesc a fi oribilă și-atunci era extrem de lipicioasă, lungă și țepoasă, am uitat de artificiile pentru tort, pe melodia de la primul dans n-am făcut decât să mă atârn de gâtul lui cu gura întinsă la maxim ca un elastic, într-un râs pe care nu l-am mai cunoscut de-atunci, să-l sărut și să mă las sărutată în fața tuturor ochilor cu nerușinare, machiajul și coafura au fost extrem de neconforme cu mine, brățărica de care eram atât de mândră s-a dezmembrat bobiță cu bobiță, buchetul s-a ofilit înainte să ajung la starea civilă, pozele fotografilor, deși cam scumpe, nu ne-au prea reprezentat, muzica a lăsat tare de dorit...

... dar ochii lui, sclipicioși și jucăuși, capul lui înfășurat tot într-un zâmbet like no other, m-au făcut să alerg pe toate cărările și prin toate cotloanele sufletului meu, să mă mir, să râd, să plâng, să țip, să tremur și să-mi dau seama că aceste clipe rămân mereu ale mele, nu ale invitaților, nu ale părinților sau prietenilor noștri, nici ale lui, doar ale mele, ele sunt pentru mine icoana relației noastre. Deși mi-e dor de ea și mă doare absența ei de pe degetul meu cum te doare piciorul care a fost amputat, nu am nevoie de o verighetă să-mi întărească convingerile și nici nu simt nevoia să mă arăt lumii ca fiind măritată... altceva mă face să tânjesc după ea, un sentiment ciudat de apartenență, de lipire, mă simt mutată în sufletul lui și vreau să se vadă că am cheia lui pe deget...

Pentru că avem o convenție tacită, ziua de 27 iunie trebuie să ne prindă într-un loc frumos, de unde să ne întoarcem cu o poză care să stea în albumul destinat doar amintirilor din această zi. Pentru că mă tem de apucăturile mele de însărcinată și pentru că n-am primit nici un indiciu până acum că m-aș putea simți la un moment dat mai bine (vreo câteva zile), o să rămânem în țară, caut o destinație în care să ne sărbătorim. Da, pe noi ne sărbătorim. Sugestii?