Ce mai zice Iris, ce mai simte mă-sa

3 ani și 10 luni. Azi.

Mă întreb dacă ea știe ce a făcut din mine, dacă știe în ce hal mi-a modificat structura sufletului. O spuneam și când era bebeluș, o spun și acum: eu nu am făcut nimic pentru ea, dar ea pentru mine a făcut totul și încă ceva în plus. Nu știu ce-o să mă fac când o să-i rămână mici de tot brațele mele, când n-o să mai încapă, cocoloșită, caldă și perfectă în fotoliul ei, când n-o să mai stea s-o pup pe ceafă și să-i miros coama încâlcită. Probabil voi citi iar și iar tâmpeniile pe care mi le-a zis în anii în care eram totul pentru ea, ce bine că am blog un' să le-adun (știu că pe unele le știți de pe facebook, dar ele trebuie să stea și aici, împreună).

Ca să rup lanțul de zăhărele, începem cu:
Te doare spatele sau ești dobitoacă?, zise fiica către mamă clipind angelic. Și mama, profund atinsă, a izbucnit în râs cu tot cu ta-su.

Continuăm cu o întrebare care m-a lăsat perplexă: Mami, bebelușii se fac în puță? What??? Say whaaat? De unde a venit asta și decedecedeceeeeee numai eu mă aleg cu întrebările astea?! (Din fericire, am aflat și sursa. Din enciclopedia asta, de la niște pinguini.)

Primul  vrei să ne căsătorim?. De la Miruna. Replica irisului a fost: nu putem să ne căsătorim noi, tu te căsătorești singură, eu mă căsătoresc singură.

Inima mea râde pentru că merge cu tramvaiul. A mea pentru că tu. She blows my mind, mă, ma' mind și ma' heart.

Mie mi trebuie oase de oameni, adică biscuiți. 

- Tati, ai firmituri pe față.
- Nu, tati, sunt fire albe.

Și, nestemata acestei perioade. Iris bolnavă și schelălăită. Se dă jos din brațele mele și spune:
- mi rătăcesc.
- cum, fată, să te rătăcești? poate vrei să spui altceva. să te rătăcești înseamnă să te pierzi, să nu mai știi unde te afli.
- da. mi rătăcesc când mi dau jos din brațe de la tine.
E cea mai uluitoare declarație de dragoste auzită de mine vreodată. 

La mulți ani, fată, loviu nespus!

A trăi pentru a spune povești copilului

Veau să-mi citești în gură, îmi zice Iris când vrea să-i povestesc (sigur că de fiecare dată râd cretinește când o aud), să las să se deșire ghemurile unor povești la care nu m-am gândit niciodată, pe care nu le-am auzit niciodată și care sunt frumoase și pentru mine, căci atunci le aud și eu pentru prima oară și nu știu niciodată, de la început, unde ne vor duce. Bucuria ei, nerăbdarea ei, aportul ei, ochii beliți, zâmbetele sunt premii care mă bucură mai mult decât toate aprecierile adulte pe care le-am auzit vreodată.

Și-atunci, ochi în ochi, alimentată de încântarea ei, se nasc Mia Bucuria, Rozalița-caracatița roz, sirenele Sica, Mica și Pica, Steaua-fără-nume și alte personaje care n-au existat niciodată până în momentul ăla. E mișto. E unul dintre momentele mom-daughter la care țin foarte mult. Conectarea și faptul că atunci suntem doar noi, nebruiate de nimic, croind povești împreună, râzând de vreo comparație curajoasă sau de vreun personaj mai caraghios, în care nimic nu e imposibil, toate astea sper eu să devină unele dintre amintirile ei dragi din copilărie.

Eu țin povestea adunată și direcția (toate ajung să fie, într-o oarecare măsură, povești terapeutice, deși cu mai mult umor și mult mai multe detalii, Iris iubește detaliile, să fie multe, să fie dese, peste tot, mereu), ea vine, de obicei, cu numele personajelor, e foarte bună la asta, cu vreun detaliu extrem de amuzant sau cu vreo întrebare bine plasată, la fix ca să ies eu din vreo încurcătură narativă. Uneori mă întreb dacă nu cumva toate poveștile astea se petrec doar în capul ei și unde magice le transportă în creierul meu doar pentru că eu știu puțin mai multe cuvinte decât ea și le pot verbaliza mai bine. Cred că n-o să știu niciodată adevărul.

E amuzant, cum ziceam, e connecting, e un exercițiu de imaginație pentru amândouă, e distractiv, lămuritor și educativ pentru ea, o cale de manifestare a sentimentelor și emoțiilor și foarte mișto, nu știu dacă v-am spus:) Nu că vrem să ne lăudăm, dar chiar cred că poveștile noastre ar sta cu fruntea sus pe rafturile cu cărți pentru copii. Maybe one day:p

Superiubirea

Mă trezesc dimineața în zgomote ciudate: inima părea că se ține de zăbrelele sternului și că se cere afară, ba parcă o și auzeam, pițigăiată și teatrală let me out, let me out!. Mă ridic într-un final din pat, nedumerită și ciufută, cum cred că sunt în fiecare dimineață. Când ajung în bucătărie și remarc tragica absență a cafelei, mă întorc în pat bodogănind. Nu-mi face nimeni cafeaua. De-atâta timp nu-mi face nimeni cafeaua. Dar în fiecare dimineață, fără excepție, ca un retardat fixist și absolut incapabil să accepte realitatea, cum tre să fie orice optimist, mă aștept s-o găsesc pe masă, aburindă și îmbietoare, ca pe dovada absolută de dragoste.

Sunt tâmpită. Visez de 11 ani același bărbat. Aseară iar. E enervant. Oare el a avut decența de a mă fi visat măcar de câteva ori? Măcar o dată? C-aș vrea să știu, tare aș vrea să știu, nu cum m-a visat, ci cum s-a simțit la trezire: a zâmbit, a oftat, s-a scobit în nas sau nici, nici? E cel mai nașpa să fii pentru the one you love(d) nici-nici. E atâta jignire, atâta indiferență jignitoare, atâta there-is-nothing-you-can-do-deși-ai-face-totul în acest nici-nici, că-mi vine să-mi  rod unghiile proaspăt înroșite și să scuip. Îmi vine să scuip când mă gândesc că s-ar putea ca el să nu mă fi iubit.

Sub duș, deodată, îmi vine în minte numărul lui de telefon, din vremea când eram împreună. 0742. Ce-ar fi să-l sun? 86. Cum ar fi să-i scriu un mesaj? 26. Să-i zic: băăă, bă, iubitule, bă, nemernicule, m-ai iubit? De ce dracu' m-ai iubit cu termen de valabilitate? De ce dracu' nu te-oi fi iubit eu cât doi? Ba eu te-am iubit, bă. Când mă gândesc la puștoaica cu părul în nuanța roșcat-nepieptănat, îmi vine să alerg înaintea ei să o îmbrățișez. Atâta te-a iubit, cu atâta forță, încât undele iubirii de atunci, s-au propagat până aici, în viața de adult.

Ce câcat iubirea asta! Ce forme de agregare și câtă putere are în ea (ca la furnici, de-și pot căra de nu știu câte ori greutatea lor în spate, așa și iubirea, ajunge să cântărească greutatea iubitului de nu știu câte ori, unde nuștiucâte  înseamnă fix nu știu câte, nici eu, dar nici alții). Mă rog. Nu știu dacă l-am iubit. Dar când să mă gândesc la el e ca o beție.

Ies din casă. La 2 străzi distanță am un atelier unde mă cos și mă înțep și mă leg și mă colorez și mă lipesc, iar oamenii, din când în când, mă plătesc pentru asta. Uneori mă simt ca o impostoare că pun prețuri ridicole, de la gratis în sus, pe terapiile mele. Pentru că eu vin în atelierul ăsta să-mi leg descusutele, să-mi lipesc dezlipitele, să-mi colorez fadele, iar oamenii vin și plătesc un preț pe obiectul terapiei mele. Strange world!

__________________

(should) be continued 

Doru', ce nume simplu!

Uneori mi se pare că noi de acum nici măcar nu suntem continuarea lui noi din liceu. Că eu dinainte-de-copil trăiam pe Venus și eu-cu-copil trăiesc pe Jupiter. Planete diferite. Mereu altele. De fapt, asta facem de-a lungul vieții, ne plimbăm prin galaxie, azi pe-o planetă, mâine pe alta, reguli noi, oameni noi, tunsori noi.

Cică nu trebuie să-ți alegi o perioadă preferată din viața ta, că toate au bunele lor și că să trăiești în trecut chiar nu e o opțiune, dar eu, dintre toate planetele pe care am fost până acum, cea a adolescenței e cea mai easy amintibilă. Nu-mi amintesc din era 20+, de exemplu, decât că pe la finalul ei m-am măritat și-am primit un copil cadou, în rest, nada, dar dacă mă forțez puțin îmi amintesc precis cu ce eram îmbrăcată în duminica când m-am îndrăgostit, acum decât vreo 16 ani.

Aș vrea să nu mai treacă timpul. Nu înainte de a-mi sigila perfect amintirile. Nu fără să mai îmbrățișez o dată persoane pe care n-o să le mai găsesc pe planeta următoare. Nu fără I will miss you, mă, dar înțeleg că-n galaxia ta planetele sunt așezate în altă ordine.

Fericirea e pentru cei fericiți. Toamna, pentru restul:p