O să avem un băiețel

 Răspunsul la întrebarea șiiiii, când îi faci un frățiooor?, varianta lungă. Varianta scurtă e not in this life:p

- O să aveți un băiețeeel!

- No, noooo way, poate dacă îmi pierd cumva mințile și las asta să se întâmple, altfel, no, no, no!

- Nțț, o să aveți un băiețel, ascultați aicea ce vă spun io, n-am greșit niciodată, îmi zise o femeie din parc cu verigheta(-i) atârnându-mi bălăngănitor deasupra palmei.

Poate dacă s-ar putea să faci copii fără să fii însărcinată. Poate dacă aș câștiga la loto sume inimaginabile. Poate dacă viața mea ar ajunge cumva să depindă de asta. Altfel, mno.
Problema e că un grăunte mini-mini-minuscul de îndoială, un grăunte cu dinți rânjiți pe care îl surprind câteodată frecându-și palmele de nerăbdare și încântare există (cum cred eu că există în orice femeie-actualmentedeja-mamă), iar el se hrănește cu fiecare dar cum să nu mai faci unul?, de ce să nu aibă și Iris un frățior?, cum să nu fie măcar (unde măcar-ul ăsta sună ca și cum și-ar pune ei uterul, vaginul, nervii, banii și tot la bătaie) 2 pe lume?, copiii cresc oricum, e mai bine să mai aibă un frate sau o soră, fă-l acum, cât se mai poate, o să regreți dacă nu, și ce dacă-i greu, trece!, și alte încurajări pe care îmi imaginam că le pot primi, cel mult, de la oameni apropiați mie. Ei bine, nu, bunica Alesiei din parc n-are nici o problemă în a-mi aminti aproape zilnic că timpul-trece-i-am-făcut-frățiorul?. Oi fi io aguridă, dar parcă nici nu aș zice cu voce tare unei femei de 67 de ani, care apropo, e mai vioaie și mai jucăușă decât mine, da' fă-l tu și lasă-mă-n pace pe mine!

N-aș crede că numai pe mine mă deranjează apucăturile astea și toate referirile la viața sexuală (că na, întâi a fost sexul și-apoi copilu'), dar am remarcat că parcul e oricum un stat libertin, cu convingeri ferme, dar proaste, în care cetățenii lui își permit orice și unde eu sunt, da, da, ce onoare!, un paria.

Being a mom

Being a mom: you are never (100%) right, you are never (100%) wrong, you are never alone.

Înseamnă să nu știi ce urmează, să nu fii pregătită pentru ce urmează. Înseamnă să nu găsești timpul de care ai nevoie ca să termini o frază mai complexă (dar din experiență spun, dacă e o idee bună, o să se întoarcă la tine, ca un frisbee). Înseamnă să treci cu soțul tău printr-o furtună puternică, care taie căile de comunicații, care reduce vizibilitatea la zero, care-ți azvârle gunoaie-n ochi, care te face să mergi încet, temător sau chiar să stai pe loc, ghemuit, așteptând un soare care refuză să apară, pentru că probabil are alte străzi de luminat (nu-i nimic, stăm toate la rândul ăsta, la un moment dat o să ajungem și noi în față). Înseamnă să trăiești cu frica în gât, zi și noapte, mereu, pentru tot restul vieții tale. Înseamnă să te lași urcată (cu forța) în sita altora, așa cum îi vei urca și tu în sită pe prietenii tăi, unii vor rămâne, alții se vor duce, let it be. Înseamnă să-ți vină să fugi, să te urci în mașină, să dai drumul la muzica aia care-ți amintește cine erai, să-ți lași lacrimile să curgă-n codițe-mpletite și să te tot duci (e o încercare zadarnică, copilul a fost și a rămas în tine). Înseamnă să accepți că ești in a point of no return, nu poți să nu mai fii mamă ori de câte ori e greu, n-ai chef sau ți-e rău, nu poți (că n-ai cui, dacă nu de altceva:p) să spui na-ți copilul, dă-mi viața mea înapoi!. Înseamnă să devii puternică pentru copilul tău, dar fragilă ca și femeie. Înseamnă să fii supusă greșelilor. Înseamnă renunțare la sine, cel puțin până la descoperirea adevăratului tău eu. E cea mai grea lecție de decoperire a sinelui. Dar și dacă ajungi absolvent...

Step one: Perfecțiunea

Îndepărtează-te de ideea că ai un copil perfect. Nu-l ai, nimeni nu-l are. Copilul e un homo sapiens sapiens absolut normal (thank God pentru asta), fragil, puternic, supus greșelilor, cu frici, angoase, talente, emoții, gânduri, păreri, sentimente, preferințe, toane, la fel ca noi toți. It is wrong să vezi în el perfecțiune și încă nu-mi dau seama dacă pentru el e mai nasol sau pentru tine, mamo!

Step two: Controlul

Acceptă că nu deții controlul asupra lui, că nu-ți aparține. Nu ești la cârma unui vas pe care tu, doar tu, poți să-l îndrepți spre orizonturi luminoase, din 2-15-ț mișcări precise și dacă vasul încă nu vorbește, nu-ți imagina că nu gândește sau că nu simte (hai că m-am spart cu atâtea figuri de stil:p). Dependența copilului față de tine părinte, nu înseamnă că tu deții controlul în ceea ce-l privește, asta nu e decât (încă) o iluzie (dăunătoare).

Step three: Echilibrul

Responsabilitatea față de copil vine întâi din dragoste, apoi din echilibru (și fără ăla personal nu se poate, falsezi puternic pe note joase, tot mai joase), nu din actul fals de proprietate. Dacă tu ești un om echilibrat, un om care acceptă ideea că poate deține cel mult controlul asupra propriei persoane, un om fără furtuni existențiale, fără furii și răni vechi nevindecate, un om cald, luminos, genul de om pe care ți-ar plăcea să-l întâlnești și de care să te legi cu ața prieteniei, ia-mă și pe... mine... în barca asta:p

Mama, această ființă minunată, paradoxală, isterică, contradictorie, vag senilă și parțial instabilă psihic, mama, animal blând (până la proba contrarie:D) care își trage puterile din căldura puiului și care se hrănește cu hohotele lui gâlgâite și mângâierile lui mici și țigări, mama, femeie nepieptănată dar care se simte regină cînd merge cu copilul de mână, mama, ființă mutantă cu două inimi, mama, femeie nebună care-și invită soțul la picnic nocturn pe covor, mama, amestec de suflet pisat și nervi ciuruiți, mama, trestie plângătoare și drama queen, mama, pernă și antibiotic, mama, ființă cameleonică capabilă de orice.

2y8m: tu eți bucățica mea

Mi-e cam greu, tot mai greu, nu mai stă s-o prind în cuvinte, dar nu mă las, nu renunț la postările astea:p

Luna asta, într-o zi în care mi s-a arătat în toată ciufoțenia ei, am realizat treaba aia cu controlul: că ori îl ai până nu-l mai ai, ori îl ai atât cât îți permit ei sau că, pur și simplu, de fapt, nu deții nici un control, nici asupra ta (deși asta chiar ar fi minunat), nici asupra celorlalți și, șoc și groază, nici măcar asupra propriilor copii. Eh, ce-o să facem acum? O să ne dăm cu curu' de pământ? O să ne. O să ni se zburlească și genele-n cap de frică? O să. Apoi, mai deștepte fiind, o să acceptăm asta și viața o să aibă un motiv mai puțin să râdă de noi:p
Am tuns-o. Pleata bebelușească, coama ei sălbatică, încurcată, adunătoare de scame în zulufi, aia care i se înfășura în jurul gâtului când dormea, care i se lipea de ceafă și care întinsă cu forța îi ajungea  mai jos de jumătatea spatelui, care stătea prea des prinsă din cauza căldurii, nu mai e. Acum e mai uniform, un fel de bob, creație personală (vag nereușită, dar ce bine că onduleurile acoperă greșelile mele:p). Am crezut că nu, dar am suferit un pic, așa să știți:p Și-am crezut că n-o să-i păstrez codița, dar n-am putut, mă, s-o arunc, don't judge me:p

Mă enervează ce se întâmplă în parc, cum a cedat până la urmă și-a început să imite comportamente agresive, nu mai dă mereu jucării, le strânge pe toate lângă ea și spune a mea, a mea. Mă rog, trebuia să ajungem și aici.

Și mă mai enervează teribil relația ei cu pâinea, ce apucături, ce disperare în a fura încă o felie, cum se năpustește asupra ei și bagă tot în gură numai să nu i-o iau:( Probabil am făcut eu ceva greșit, dar încă nu m-am prins ce și cum.

Îi place să se spele pe mâini, dar mai mult și mai mult îi place să frece bateria și chiuveta, m-am scos:))

Vorbește cu jucăriile, le întreabă pe păpuși dacă le e foame, cântă, dansează, se învârte, are curiozități de tot felul, înțelege și participă la glume de oameni mari, are câteva prietene, întreabă de ele, le caută prin parc, dar de jucat nu prea se joacă cine știe ce cu ele, eventual, doar cu una.

Într-o zi când n-a vrut să doarmă la prânz am fost nevoită să apelez la un monstru malefic- gheara gâdilicioasă. Atâta s-a mai distrat și-atâta-a mai râs! Chiar că te-mbeți cu sunetele astea:p 

Apoi mi-a spus o poveste: a fost odată o funică cam câboasă și un caboi cae săea în pat când deodată a apăut un caboi mai uât cae avea un cad. Dacă aveți nevoie de traducere, să-mi spuneți :D

Mă alintă: maaaaami, giugiuica meeeea, bucățica meeeea. Apoi, în altă seară: tu eți o fată bună, mami, eu țunt o fată gutoasă.

Ne uităm pe o carte, la o barză:

- ce-i asta, fată?

- o pasăe. mai bondă. 

 Joc. Ne băgăm în pat, la somn, noapte, liniște și deodată mă întorc spre ea:

- maaami? (voce gravă, serioasă)

- daaa

- aaaaam uitat să-ți zic ceva (aaaaleeei!)

- țe?

- te iubesc, mami!

- haaaaa, iubeeeeți (și râde ca un șoarece trecut prin vie)

- iubețc, da, n-ai tu idee cât :p

Nu vom ști niciodată

Nu vom ști niciodată cum ar fi fost dacă. Indiferent ce urmează după dacă. Și-atunci, dacă suntem toți de acord cu asta, de ce ne pierdem vremea imaginându-ne neavutul, dorindu-ne imposibilul, absurdul?

De ce naiba mă ustură inima. De ce am vârtejuri în stomac. De ce simt că amețesc când închid ochii. De ce aș alerga spre tine în picioarele goale. De ce nu mă gândesc la tine cum mă gândesc la proful de muzică din generală, de exemplu. De ce cântărești în continuare așa mult. De ce-mi aduc aminte cum mă priveai când eram în rochie. De ce te văd zâmbind când închid ochii și-mi vine să mă-ntind să-ți sărut colțul gurii. De ce văd poze cu noi peste tot.

De ce viața pe care mi-am imaginat-o nu e aceeasi cu cea în care deschid ochii în fiecare dimineață. De ce stau pe loc. De ce n-am mândria unei cariere de succes. De ce nu mă mișc. De ce sunt aici. De ce (las să) îmi țiuie urechile de plictiseală.

Uneori mă mut cu gîndul într-o viață pe care parcă o văd curgând aievea, paralel cu asta și piesele sunt atât de bine puse la punct de ajung să mă întreb care-i reala. Nu suntem doar cine suntem când nimeni nu ne privește, suntem cine suntem în funcție de persoana de care ne e dor.

Prinsă între o lume pierdută și una imaginată. Nici nu mergi mai departe, nici nu rămâi.
Dacă trăiești din amintiri, dacă te hrănești cu ele, atenție că nici nu te saturi, nici n-ai în vedere peisaje care (încă) contează. Amintirile-otravă sunt amintirile pe care le lustruiești, le parfumezi, le cârpești pe ici, pe colo, dar ele nu mai au decât un cadru real, mijlocul, miezul reprezintă plăsmuirea nevoilor tale nesatisfăcute, a dorului și-a imposibilității de-a merge înainte cu bucuria și curiozitatea călătorului, nicidecum realitatea așa cum era ea (cine naiba să mai știe cum era?!).

O zi (resimțită ca o săptămână) la mare

Da, noi suntem din ăia ciudați, care preferă să se ducă la mare dimineața și să se întoarcă seara, decât să nu meargă deloc. Știu, rațional privind, ar putea să pară că nu se merită, că eforturile sunt prea mari pentru satisfacții așa mici, adică așa scurte, că oboseala e prea mare, mai ales dacă mergi cu copilul, că aia, că ailaltă.

Da. Dar totuși nu. Nu și când iubești marea cu toți ficații și simți că te usuci naibii dacă nu ajungi mai repede la ea. Sigur că mă știți deja, bine'nțeles că dragostea veche și definitivă pentru mare nu m-a împiedicat aseară, la întoarcere, să exclam cu mâna-n șalele dureroase: i'm too old for this shit!:p

Dar să vedem, aliniate frumos, bunele și nasoalele:

- am văzut mareeeeeeea!

- eram new entry pe plaja din Năvodari, nu mai fusesem niciodată, mi-a plăcut. Plaja mare, lată, nisip fin, dar scoicos, scoici sparte, înțepătoare, dar și întregi, frumoase.

- apa caldă, curată (no alge, adică), dar în care mișunau peștișori (aproape de mal), meduze mici, mari și gângănii.

- umbrele din stuf și sezlonguri din lemn.

- 15 lei sezlongul, 6 lei berea pe plajă (ori e enorm, ori tre să ies eu mai des în lume:p), o singură terasă (în zona în care am poposit noi).

- în a doua tură de scăldat m-a pișcat o gânganie DE OCHI și, relaxată cum mă știți, am crezut că o să și mor de la asta:p Senzație foarte nașpa, usturătoare, a trecut la un moment dat cu comprese cu apă foarte rece.

- copil încântat de piscină, nu și de mare. E al treilea an când refuză să intre în ea. Mai bine, nu mă supăr:p

-s-a jucat în nisip și-n piscină, a mâncat ok (chestii luate de-acasă în lada frigorifică, de frica enterocolitelor mai mult), și-n general a fost ok cu toate, dar n-a vrut să doarmă la prânz pe șezlong (nu că m-aș fi așteptat la asta, dar mi-ar fi prins bine măcar o juma de oră de respiro).

- am cam fost un fel de titirez turbat, învârtindu-mă aiurea în jurul ei. plm, apa nu-i sterilă, bate vântu', îi intră în ochi, în urechi, dacă răcește, dacă îi e frig, dacă face insolație, dacă nu bea suficientă apă, dacă, dacă. shame on me, aveam pretenții:D

- deși trezită de la 5.30 a adormit abia în mașină, când am plecat, ocazia perfectă să mă holbez la ea (așa senină, moale și nisipoasă), în așa hal c-a început instant să-mi curgă miere prin vene.
- la 21.10 eram deja în pat, îmbăiate și rupte-n gură. nu știu care-a adormit prima:D

Azi, ca să nu zac liniștită, domnu' beau avea di tăti: dureri de cap, greață, vomă, frisoane. Ori e de la bere după bere ori e insolație ori un virus scârbos pe care nu-l vreau, nu-l vreau în casa mea, ducă-se, ducă-se, fără oprire pe la Iris, da, da, da?

Mai vrem? Culmea, da.

 *mai multe poze aici .

Despre etichetarea copiilor

Eram în parc, pluteam în propria-mi letargie, Iris dădea în leagăn niște pietricele. Lângă ea, la celălalt leagăn, o mamă se lansează în ceea ce m-a făcut să mi-o imaginez învârtită de ciuf și aruncată în balega cabalină de la intrarea din parc. 

- Da' ce drăguță eee (insert zâmbet mieros scârbos), da-i cam îndesățică, așa... 

(Aaaaa, fir-ai a dracu' de pocitanie, mă-ta-i îndesățică!)

În loc de suita asta de cuvinte+cele pe care nu le pot scrie aici, dar voi puteți să vi le imaginați, îngaim îhî, sigur, îți dai seama că eu nu o văd cu ochii tăi, sperând că asta o va face să-și vadă de ale ei și că nu sunt dispusă să mă conversez cu ea despre cât de îndesățică e sau nu fică-mea sau cât de urât e sau nu fi-su. Ei bine, nu, pentru că imediat aud iar

- Daaa, drăguță tare, da' cam îndesățică, ca și cum eu îi dădusem dreptate.

(Aaaa, marș, fă, mă-ta-i îndesățică, n-aaaauzi?!)

De ce nu e bine să-ți etichetezi copilul?

Până să o am pe Iris, n-am avut noțiunile astea în cap, așa că nu știam că o să ajung s-o etichetez și că, fie și pozitiv, asta îi poate dăuna. Apoi am citit și s-a făcut lumină. Pentru că explică foarte clar, redau mai jos ce zice Monica Reu, trainer specializat în comunicarea nonviolentă:

"Acesta este, din punctul meu de vedere, cel mai mare neajuns al etichetelor: suntem foarte dornici să facem pe plac celor din jurul nostru și ne dorim foarte mult aprobarea lor. Această atitudine are mare legătură cu educația primită – o educație care nu este bazată pe valoarea venită din interiorul nostru, ci raportată mereu la exterior. De mici copii căutăm aprobarea părinților, acel “bravo”. Nu contează dacă mi-a făcut sau nu plăcere să fac un lucru, dar atâta timp cât primesc acest bravo din exterior înseamnă că totul este în ordine. În momentul în care am primit eticheta de “ești un copil cuminte” mă bucur atât de mult de lauda primită, încât “încremenesc” în poziția respectivă, mintea se setează pe eticheta primită și toată creativitatea mea se irosește pentru că sunt atât de avid de aprobarea celor din jur încât nu mai îndrăznesc să fac niciun pas. Etichetele pozitive pot avea efecte la fel de negative, pentru că nici o etichetă – pozitivă sau negativă - nu este adevărată. Întodeauna, o etichetă vorbește nu despre cel care o primește, ci despre ce simte și ce experimentează persoana care pune eticheta. De exemplu, atunci când îi spun copilului care a luat 10 la matematică “esti cel mai deștept din clasă”, îi transmit de fapt ceea ce simt eu în acel moment - “mă simt foarte mândru/ă pentru că ai luat 10 la matematică”. Așadar, vorbesc despre mine punând o etichetă asupra copilului. S-ar putea ca în altă zi, copilul să ia 8 la matematică, iar eu n-aș vrea să considere, în baza etichetei pe care i-am pus-o, că este ceva în neregulă cu această notă, cu el sau că nota spune ceva despre el.

Copiilor care li se spune în mod constant că sunt proști, răi, prost educați, vor ajunge, într-o bună zi, să confirme toate aceste lucruri. Copiii încearcă să confirme ceea ce noi le spunem și vor deveni ceea ce primesc din exterior.

Aș vrea ca părinții să-și dea seama că toți copiii sunt fragili și își asumă absolut tot ce le spunem. Așadar, dacă vrem un mod mult mai sănătos de a-i spune copilului că ceva din ce a făcut ne-a mulțumit, ne putem limita la a-i vorbi despre noi și despre experiența noastră atunci când vedem ceva făcut de el. Asta înseamnă să evităm să emitem mesaje de genul “ești cel mai frumos, cel mai destept” sau “ești un prost, un leneș” și să alegem să spunem, în schimb, în momentul când vedem ceva și ne face plăcere: “când văd curățenie la tine în cameră, mă simt bucuroasă, relaxată, liniștită, pentru că nevoia mea de armonie și de ordine este împlinită în acest moment”.

Etichetarea e considerată formă de abuz emoțional și poate avea umări nedorite asupra personalității și dezvoltării copiilor. Deci nu, nu, nu, nu facem asta :D Știu, să nu-i spui copilului tău că e cel mai frumos din toate lumile și galaxiile, poa să fie foarte dificil, dar schimbă formularea și-o să poți să-i transmiți același lucru fără să-l încarci cu o etichetă :D Citiți și AICI.

De ce nu e bine să etichetezi alți copii?

N-ai dreptul ăsta. Nu e voie. Pur și simplu, nimic pe lumea asta, nu-ți dă acest drept. Așa cum nu e voie să tragi de păr alt copil sau să-l împingi 2 metri mai încolo ca să aibă copilul tău loc, așa nu e voie să spui despre alt copil că e gras, prost, rău, obraznic, urât, etc. Mi se pare simplu. În plus, dacă ești foarte norocos, poți să trezești monstrul dintr-o mamă nedormită sau stresată și să-ți iei un leagăn în dinți:p Nu mai bine îți vezi tu de treaba ta și de copilul tău? Ba da, mai bine.

Îmi plac femeile, într-o zi o să fiu și eu una

Femeile se pot reinventa la 40 de ani și-atunci fac totul să strălucească în jurul lor. Căci pentru femei nu e niciodată prea târziu. Femeile își păstrează umorul și cînd își pierd mașina într-un accident și când mai au bani doar de pâine. Căci pentru femei nimic nu e prea puțin. Femeile nu cunosc noțiunea de imposibil când e vorba de copiii lor. Căci pentru femei copiii sunt totul. Femeile își dau ojele, blugii, rochiile, mărgelele și ugg-ii altor femei. Căci pentru femei lucrurile nu sunt mai importante ca oamenii. Femeile pot râde și plânge în aceeași scenetă. Căci femeilor nu le e nimic indiferent. Femeile se joacă, dansează, inventează. Căci femeile nu îmbătrânesc niciodată. Femeile pot și când nu mai pot. Căci pentru femei nu există nu pot. Femeile sunt uimitoare și în treburile cele mai mărunte. Căci femeile nu știu să nu pună suflet. Femeile gândesc și simt pe note înalte. Căci pentru femei, unde nu e intensitate, nu e nimic.

Nu-mi mai încap în minte, e un tărăboi în camera de sub părul meu de nu mai știu de mine. Ce faci când (teoretic) crezi că ai putea face totul, dar (practic) ți-e clar că nu știi să faci nimic? Când ești mândră că ai în viața ta femei cu wou în frunte, dar simți că nu le dai nimic înapoi, că tu te îmbunătățești, te umfli și te dezvolți, dar schimbările astea sunt atât de mici (deși importante) atât de la rădăcină, că nimeni nu vede, nimeni nu simte, nimeni nu crede, și tu te simți tot singură și nesigură și fricoasă și-aștepți să te ia pe sus vântul de la miazăpoate și să te așeze într-o poziție favorabilă, demnă de tine. Nu mai orbecăi! Nu mai cerși! Nu mai aștepta para mălăiață! Stop chasing (too much) butterflies! Just pick one și du-te cu el! Nu mai face juma de drum cu unul, câțiva pași cu altul, doar ca să te-ntorci la cel dintâi, ca să visezi la un al treilea, în timp ce te mai lamentezi puțin, după care să-ți alegi la nervi unul nou și colorat, dar despre care nici nu știi nimic și, culmea, mai și fuge de tine.

Să presupunem că tu ești aici, în punctul ăsta, dar îți dorești să fii acolo, în punctul ăla. Ce poți face? Care e distanța cea mai scurtă dintre 2 puncte? Vizualizează mental linia (ta) dreaptă și mergi pe ea până la capăt. Poate finalul n-o să fie ce ai sperat (în parte și pentru că dorințele își schimbă forma pe măsură ce lucrăm la materializarea lor), dar tot îți rămâne experiența călătoriei. Și uneori, fix despre asta e vorba.

Dacă vârsta, starea civilă și reproductivă (:p) mă trimit din start în loja femeilor, eu simt că n-am ajuns încă acolo. Dar și când o să se-ntâmple asta...