Noi plecăm

Mâine dimineață (la prima oră, cum n-am reușit azi). S-ar putea să ne vedeți prin împrejurimile Brașovului sau bântuind prin Sighișoara. La fel de bine am putea fi văzuți ținându-ne de mână să nu ne ia vântul din 2 Mai. Nu e imposibil nici să poposim în cele mai neașteptate orașe/sate. Pentru că de fapt habar n-am unde plecăm. Dar am zis că dacă dăm de ploaie cotim la dreapta și ne rugăm să nu ne ia urma. Și gata. Am bagaje de făcut. Treabă complicată, luând în considerare că nu știm nici unde plecăm, nici cât stăm.
Si iu leităr, aligheităr!

Nume de băieți

Albin, Aldebaran, Anghelus, Apostol, Arghir, Barney, Bartolomeu, Benedict, Bjorg, Brad, Chiriac, Chirita, Clementin, Diehard, Fabritziu, Fritz, Gogu, Gratian, Gruia, Haralambie, Hugo, Ingmar, Inolau, Iorgovan, Kasimir, Konrad, Lazarus, Macarie, Nazarius, Nedelea, Norbert, Otmar, Otto, Pamfil, Petroniu, Sandrin, Sever, Silvester, Sigfried, Stelea, Tomistocle, Udo, Udrea, Ulrich, Utku, Voichita, Voinea.

Nu mai căutați voi pe net, vă ofer eu lista cu cele mai mișto nume pentru băieți. Când o s-o găsesc:))
Deocamdată am dat doar de asta de mai sus și tre să recunosc că Diehard mă tentează teribil. Nici pe Voichiță sau pe Fritz nu le-aș abandona complet, na, cum aș putea?! Deși nu ne-a zis nimeni că vom avea un floricioi și-o să mai dureze vreo 3 săptămâni până vom ști sigur ce sex are puiul-de-florea, ne prostim și noi ca tot omu' posesor de burți, în căutare de (pre)nume perfecte, mai ales că, dacă pentru fete pare și chiar este  mult mai simplu, pe lista numelor pentru băieți (din creierul meu, evident) n-am trecut nici un nume, nimic, nada, zero. Ziceți și voi!

Extrase din cărți (3)

Adevărul e că suferința din pricina unei femei de inteligență superioară, delicată, sensibilă, oricât de capricioasă, e ca o boală lungă, cu remisiuni trecătoare, cu anumite voluptăți în suferință, cu o adâncire în sine și cu o iluminare a lumii exterioare nebănuite până atunci. Acele boli despre care un scriitor spunea că dezvoltă inteligența. Dar dacă suferința din pricina unei femei "bine" seamănă cu tuberculoza, suferința din pricina unei femei vulgare are ceva din usturimea și exasperarea unei furunculoze, a unei boli rușinoase. E insuportabilă...

... numai femeile vulgare provoacă "drame din amor", sinucideri sau crime.

<<Patul lui Procust, Camil Petrescu>>

 Dumnezeul meu personal nu e nici creștin, nici păgân. E, pur și simplu, Dumnezeu, adică falimentul rațiunii mele. Punctul dincolo de care logica nu-mi mai e utilă. Bâjbâi printr-o întunecime în care simt nevoia să mă rog, nemaiputând să mă bizui pe nimic. Nu știu dacă "Dumnezeul meu personal "există, dar știu că negându-l, aș fi ca o busolă stricată. Îmi e frică nu de Dumnezeu. Îmi e frică de absența lui Dumnezeu.

<<Convorbiri cu Octavian Paler, Daniel Cristea-Enache>>

Se lichefie din nou toată, în valuri puternice, de parcă, țâșnire după țășnire, își pierdea soliditatea și conștiința și devenea un flux lichid topit. Și în timp ce conștiința i se volatiliza, îl privi în față și nu văzu decât amețitoarea concentrare a ochilor lui.
O posedă printre copacii deși, și țipetele ei de pasiune scurte, aproape scâncite, total inconștiente, răsunară în hățiș, umplând sufletul lui de extazul triumfului. 

<<Amantul doamnei Chatterley, D.H. Lawrence>>

Ceva mai târziu în acea seară, de la casa avocatului McKellar, s-a întors un mamifer de provincie, incitat la maximum, din genul Homo sapiens, pe scurt, acel vertebrat trist și cu toate acestea cu sânge cald, Robert Shannon. 

<<Anii tinereții, A.J. Cronin>>

Nu recomand Amantul doamnei Chatterley. E slăbuță.

Later edit: Deși n-am mai citit până acum o carte cu și despre vampiri, vârcolaci și teriantropi, Mai rău decât moartea, Charlaine Harris mi-a plăcut.

Amintiri din alt secol

Sunt dimineți când mă trezesc undeva prin secolul al XVIII-lea. Pe fereastra închisă pătrunde zgomotul unei căruțe trasă de cai bine potcoviți. N-am reușit până acum să mă ridic vreodată din pat ca să văd cum arată vizitiul, câți cai trag la căruță, dacă sunt albi, negri, maronii sau doar slabi.

De fapt, în ziua în care voi face asta, eu voi fi fiica aristocrată a unui mare scriitor, de după perdeluța ferestrei mele voi urmări dansul frunzelor trezite de copitele cailor caleștii care m-așteaptă în stradă. Voi rupe o mușcată, roșie ca amintirea unui sărut, și voi coborî cu ea în mână. În fața caleștii mă va aștepta un tânăr care mă iubește de dinainte să învețe să scrie. Mă va plimba prin centrul orașului, vom aspira pe nas mirosul îmbătător de flori de tei (flori de tei, flori de tei, flori de tei...) și el nu va ști niciodată că ziua aia va fi singura în care ar putea să mă ia de mână nehotărât, apoi să mă urce în brațe și în viteză pe treptele singurului hotel din oraș, acolo să mă privească cu ochii goliți și de trecut și de viitor, să nu-mi spună nimic-nimic și cu mâinile un pic reci să-mi golească umerii de catifeaua negru-violet a rochiei pe care apoi, ca-ntr-un vis, să culce, pe ei și pe sâni, săruturi care-mi vor imprima în piele amintirea lui și care vor aluneca rotunjindu-se,  înmulțindu-se și rostogolindu-se ca un bulgăre de ceară fierbinte. Vom face dragoste așa cum numai atunci când nu știi că vei face dragoste poți să faci, iar cearșafurile creponate sub greutatea corpurilor noastre, pernele aruncate pe podea, draperia groasă de brocart vișiniu trezită din singurătatea zilelor în care n-a intrat nimeni în această cameră, etajul 1, a treia pe stânga, vor rămâne singurii martori ai unei iubiri consumată toată într-o zi. O iubire pe care n-o voi întinde ca pe-o gumă de-a lungul și de-a latul vieții mele, pe care-o voi lăsa liberă, curată, o iubire care peste ani și ani o să se transforme într-o amintire despre care n-o să mai știu sigur dacă e chiar a mea sau dacă a fost un vis.

Fără grade de comparații în iubire

Mi se pare un non-sens să folosești grade de comparație în iubire. Și nu e corect să spunem îmi iubesc mai mult fratele decât sora, mai puțin prietena decât verișoara, mai mult iubitul decât părăsitul, mai puțin cățelul decât copilul, mai mult mama decât tatăl, mai mult copilul decât soțul sau îmi iubesc la fel copiii ori pe toți iubiții mei i-am iubit la fel.

Ani la rând m-a ars gândul că maică-mea o iubea pe sor-mea mai mult decât pe mine, de ce dacă eu eram mezina nu mă iubea pe mine mai mult?! Deși ne cumpăra același număr de haine și ne tundea pe amândouă la fel de urât, mulți ani am crezut că eu sunt cea iubită mai puțin. M-a săpat gândul ăsta. Un șanț pe care nu-l vedeam niciodată umplut se căscase între noi, eu știam că e acolo, rece și gol, oare ea nu-și dădea seama, de ce nu-și dădea seama, de ce lua totul ca pe o glumă când îi aduceam atâtea dovezi?! Era posibil să nu-i pese? În adolescență citeam mult mai mult decât comunicam cu membrii familiei. Din când în când ne mai nimeream la aceeași masă, cel mai des în weekend, eu acră cum am fost (aproape) întotdeauna în relațiile cu ei. Într-una din zilele adolescenței mele, probabil pentru că nu primisem ceva ce cerusem, i-am pus în cutia poștală niște rânduri, din care nu-mi amintesc decât nu-i drept să fii pentru una mumă, pentru alta ciumă! Nu vreau să știu nici acum cam ce-a putut să simtă când a citit cuvintele astea, supărarea din ziua aia spunea oricum totul. Nu mi-a ajuns. Mă simțeam nedreptățită și-aș fi făcut totul să recunoască asta, m-aș fi potolit și eu. De ce nu recunoștea? N-a recunoscut niciodată... cât am chinuit-o eu și tot n-a făcut-o... 

Abia în anul când i-am anunțat pe ai mei că mă mut cu Clisti, adică acum aproape 2 ani jumate, șanțul a început să se umple... Comportamentul ei, numărul apelurilor zilnice și al invitațiilor la masă măcar la fiecare prânz și la fiecare cină au adus cu ele și amintiri din vremuri trecute, limpezindu-le, și mi-am dat seama (chiar dacă și acum, din când în când, mai am scăpări) că pe mine, ca și pe sor-mea, m-a iubit și mă iubește cel mai mult. Doar că altfel. Potrivit cu mine.

Deși nu (mai) am păduchi, mă scarpin în cap când...

... îi văd la tivi pe mai marii si mai tarii noștri conducători/parlamentari/deținători de funcții înalte vorbind și gesticulând ca niște neanderthalieni și n-am să înțeleg pân-am să mor cum a devenit posibil ca unu' ca Becali și una ca Eba să ne reprezinte în Parlamentul European, cum și de ce e posibil ca unu' care are atâtea capete de acuzare în procese de-ar speria pe cel mai fioros balaur imaginat vreodată să fie lăsat să zburde și să fie judecat în libertate, alături de alți inocenți din ăștia acuzați (doar) de crimă organizată cu o așa lipsă de importanță și de greutate de parc-ar fi the same cu furtul unei acadele din mâna unui copil.

... intru în contact, mai mult sau mai puțin direct, cu învățători (grație nepoților) și cu profesori care îs mai prost pregătiți ca un copil de clasa a doua. Mi-e rușine-rușine-rușine că de la ei vor învăța și copiii noștri și pe unii ca ei îi vor avea ca prim secund model în viață. Ce s-a întâmplat cu învățătorii și profesorii pe care i-am avut noi (sper să nu mă întind prea tare cu ideea asta și să consider aiurea că toți am avut măcar o învățătoare sau o profesoară de română care să ne facă să vrem să ajungem la maturitate măcar jumate din ce reprezintă ele, ca și pregătire, bun-simț)? 

Și da, mă, eu aș pune ca și condiție eliminatorie cunoașterea limbii române (scris și vorbit) pentru toți cei care vor să acceadă la funcții/posturi care implică contactul cu mai mult de 3 persoane pe zi, care se vor a fi niște modele pentru ceilalți sau care reprezintă în orice fel interesele unei mase.

... nepotul meu de clasa a patra îmi pune sub nas o problemă de matematică care mă face, shame on me!, să mă îndoiesc că aș fi trecut și eu vreodată prin școala primară. Ce naiba-s așa complicate și cum să-i explic lui  cum am făcut de am ajuns la rezultatul ăla (dacă am reușit și m-am prins într-un final) când metodele (mele) folosite îi sunt (încă) complet străine?

... am vise care-mi transmit informații pe care nu le-am știut niciodată. Ultimul din această categorie e cel pe care l-am avut când am început să citesc Convorbirile cu Octavian Paler. Nu citisem nici 20 de pagini când am visat într-o seară că îmi explica ce mare prostie a făcut că și-a luat în rate pe 30 de ani o mașină, Opel parcă, și că acum, când nu mai are mult de trăit, se gândește că fiului său n-o să-i convină să-i rămână în cârcă o așa rată. Mi s-a părut ciudat, n-am știut niciodată nici un fel de detalii despre viața personală a lui Octavian Paler. 

Cred că mă cam opresc, dacă aș mai continua mi-aș face șanțuri în cap de atâta scărpinat. 

Mulțumim celei dătătoare de leapșă, nu mai făcusem una de (prea) mult timp și le invit pe Ionouka, Liana și Barbie să se scarpine și ele, că doar toți ne tragem din maimuțe, în cazul ăsta, niște maimuțe speciale, se-nțelege:)

Femeie sau mamă?

Am urât persoanele care mi-au zis că viața mea nu va mai fi ca înainte, deal with that! Cu sau fără detalii, fraza asta îmi suna a blestem, a nenorocirea nenorocirilor. Viața mea nu va mai fi ca înainte? Adică corpul meu nu va mai fi ca înainte, eu nu voi mai fi ca inainte, relația noastră nu va mai fi ca înainte, nimic nu va mai fi ca înainte? Da. Toate astea și oricât în plus.
O caracteristică personală, care abia acum îmi e clară de tot și pe care o recunosc și mi-o asum e că am o teamă instinctivă de ... definitiv. Schimbările definitive, deciziile definitive, pierderile definitive, tot ce se dovedește a fi definitiv în viața unui om, toate astea mă sperie ca nimic altceva. Ce urmează să înțeleg de acum încolo e că multe (dacă nu chiar toate) dintre schimbările definitive din viața mea, venite nu în urma deciziilor mele (pe care nu am fost în stare să le iau), s-au dovedit a fi nu doar bune, ci esențiale pentru mine.

Ce nu știu femeile (sau nu cred că li se poate întâmpla și lor) e că sarcina te poate anula ca femeie. Știu femei care s-au lăsat anulate, pierdute și care nici măcar nu au sentimentul că au fost și altfel înainte de a avea un copil. Știu și persoane care consideră că te-ai urcat pe cele mai înalte culmi ale egoismului dacă ai îndrăzneala și necuviința de a-ți păsa de cum arăți și dacă manifești vreun interes pentru cum arată corpul tău, de parcă asta ar fi cumva în defavoarea bebeloiului, de parcă iubindu-te și pe tine, l-ai iubi pe el mai puțin. Nu găsesc nimic mai aberant decât dăruirea asta stupidă a femeilor, renunțarea de bună-voie la ele, complacerea, atitudinea de martire, de mame-eroine care au renunțat la tot pentru a da naștere unui copil.
Din păcate, o realitate care se cere acceptată (chiar înainte de sarcină și chiar de femeile care fac orice ca să nu înregistreze prea multe efecte ale sarcinii) e că într-adevăr nu mai ești niciodată la fel. Psihic și fizic ești modificată definitiv. Nu spun asta cu titlu de tragedie, dar neacceptarea la timp a acestor transformări îți poate aduce o depresie pe care nu o meriți și de care nu ai nevoie. Că e vorba de vergeturi, pete, kilograme în plus și multe alte accesorii ale sarcinii sau ale nașterii, trebuie să fii pregătită să le cunoști intim. Îmi pare rău că nu se pune accent pe asta, că nici un doctor n-o să tresară la auzul acestor probleme, că poate nici alte mame n-or să te înțeleagă și că toți, în cor, vor gândi despre tine uite-o și pe-asta, de ce-o mai fi făcut copilul dacă nu-i pasă decât de ea?!

Eu n-o să mă las intimidată și nici în vreun fel atinsă de concepțiile astea. Nici nu consider că mă iubesc pe mine mai mult dacă nu-mi doresc (și fac ceva în sensul ăsta) să ajung să arăt ca un rest de femeie, cu pielea crăpată prin toate colțurile și cu atâtea kilograme în plus de ar face și un sumo-ist invidios. Sigur că-ți iubești mai mult copilul și că ai renunța, dac-ar fi cazul, la absolut orice pentru sănătatea lui, dar respectul față de tine e altceva, respectul ăsta dovedește în final că-l respecți și pe el ca om și pe cel care-ți este soț, dar, mai ales, pe tine, ca femeie, pentru că întâi ai fost femeie, abia apoi mamă, îți ești datoare să te păstrezi.

Și-așa unele lupte sunt identice cu luptele cu morile de vânt, măcar ce stă în puterea noastră să păstrăm, să facem întocmai!

V de la verighetă

Dacă voi ați uitat cum am făcut eu de m-am întors din luna de miere fără verighetă, vă asigur că eu am jelit-o atât de tare încât în sfârșit, sâmbătă, pe nepregătite, draga de ea, reîncarnată într-una mai frumoasă, mai lucioasă, mai ochioasă, a găsit drumul spre casă și de-atunci tronează pe degetul ei, al meu, al nostru, al tuturor. De bucuria mea nici nu mai pomenesc, vă spun doar că mă trezesc din somn cu gândul de-a mă holba la ea și  ... ce frumos e s-o știu acolo!:)

PS: Beau-ul speră să nu fac un obicei din asta, să nu ajungem la ceva de genul o verighetă pe an. O, dar de ce?:)

Sangre caliente:)

Am fost ieri la o clinică privată în vederea recoltării de sânge. Clinică privată, după cum ziceam, adică particulară, deci neaparținătoare de stat, deeeeeeci colectoare de bani personali. Precizez asta pentru că unii dintre voi ar putea în mod greșit să creadă că doar prin spitale, la analize gratuite, se mai întâmplă să dai peste scârbe de oameni. Deci nu. Așa. Și ajung la prima oră a dimineții, cu beau-ul din dotare, după un episod intim deosebit, cu mine chinuindu-mă să nu vomit ca proasta-n gară aroma lăsată de pasta de dinți în gură. Am reușit, am învins, mulțumesc, sunt o xenă! Când intrăm îmi dau seama că muuulți oameni mă așteptau deja aliniați la coadă să mă felicite! A, nu, mi s-a părut. Nu-mi dădeam seama dacă trebuie să mă aliniez în spatele lor sau dacă trebuie să profit de starea-mi de graviditate, afișul de pe care citeam femeile însărcinate au prioritate! mi se părea îmbietor, recunosc, coada era mare, mi-era foame și sete și greață în același timp, poate așa mă iertați că am îndrăznit să mă înființez la ghișeu, întind formularul individei din spatele lui, ea completează că nu-s fumătoare și că nu am gemeni, îmi ia banii și mă trimite la altă coadă. În trecerea mea pe lângă coada pe care am îndrăznit să o ignor îi auzeam vag vociferând pe indivizii care păreau a fi oameni. La un moment dat îl aud pe beau că precizează unei babe odioase că sunt însărcinată și de aia am intrat în față, da, și pentru că am dreptul ăsta. Scârba și ura cu care vorbea nenorocita aia de babă m-au făcut să văd negru în fața ochilor, iar când am auzit comentând cu balele alea la gură ei, na, dacă-i gravidă unde-i e burta?, ca și cum m-aș fi folosit de o astfel de scuză, ca să îi înșel pe toți participanții la coadă și doar ea, vigilenta, s-a prins de tărășenia mea, n-am mai putut să mă abțin și i-am spus eșșșști o nesimțită!!!  

Ce s-a mai întâmplat în urma mea, nu mai știu și nici nu-mi pasă, la următoarea coadă, vădit mai mică, m-am așezat și eu, prietenia arătată de colegii mei de coadă m-a calmat definitiv, rugându-mă, pe rând, ba să nu vomit, ba să vomit pe toți oamenii de-acolo, poate-așa s-or sătura să fie niște animale odioase!

99,9% bullshit

Nu știu ce-am făcut să merităm asta, dar am fost invadați. Sigur nu e doar o strategie de marketing și sigur nu după primul deștept s-au luat și umătorii, nuuu, i-a lovit inspirația pe toți, pe rând, fără să știe unul de altul, ce coincidență fericită! Iată-ne în anul de grație 2010, un an deosebit de prosper, un an al inovațiilor care liniștesc pretențiile oricărei casnice. Sigur, se poate și mai bine, se putea să fie chiar perfect, chiar de tot perfect, dar cum să nu te mulțumești cu nesperatul procent de 99,9%? Diferența e infimă. De fapt, eu cred că diferența de 0,1 e un exces de inteligență din partea creatorilor, ei au creat un produs perfect, sigur că da, dar în marea lor modestie și bună-cuviință, au lăsat să se creadă că e loc de mai bine, n-au putut îndura ca oamenii să-i divinizeze pentru așa grozave realizări. Noi, muritorii de rând, suntem extaziați! Avem dintr-un foc, ca niște premii care ne-așteaptă doar pe noi, pentru buna noastră purtare și pentru cât am îndurat în anterioara eră plină de întuneric, mizerie și duhori, o listă întreagă de bunătățuri (părea mai lungă în mintea mea):

- odorizant wc care omoară 99,9% dintre microbi

- spray cameră care omoară definitiv 99,9% acarieni și alte lighioane domestice

- detergent de rufe care curăță 99,9% dintre pete.

Ce nebunie! Cât noroc pe capul nostru că s-au inventat aceste produse! Eu nici n-am nevoie de lupa magică să cercetez milimetru cu milimetru să văd câți acarieni dintr-o sută mai suflă după ce-am trecut eu prin zonă, cu fantasticul spray de cameră. Sunt pe deplin convinsă de puterile acestor produse magice!

NOT!

A cam trecut un an de când ploua cu soare la nunta noastră...

Mă gîndesc că a cam trecut un an de zile de când un "Da" oficial m-a teleportat în cealaltă parte a lumii. E o altă parte a lumii cea în care am ajuns ținută de mână și de inimă și-mi pare rău că m-am străduit pentru ziua aia să-mi iau rolul în serios, să mă raportez la ceilalți, să mă văd cu ochii lor și să mă port așa încât ei să creadă că sunt importanți pentru mine și că în absența lor n-aș mai fi putut să râd cu toți dinții și cu toate celulele ființei mele.
Dacă m-ar întreba cineva care ar fi acel singur și cel mai important motiv care m-ar face să mă mai mărit o dată și înc-o dată și-apoi iar și iar, acela ar fi de fiecare dată legat de ce am simțit în ziua și seara nunții, de cum l-am văzut pe el, imagine care mă însoțește mereu de atunci și care-mi umple sufletul de baloane colorate, vată de zahăr și artificii. Nu am avut nunta în aer liber cum a fost stabilit, tortul a fost un rahat etajat, rochia acum o găsesc a fi oribilă și-atunci era extrem de lipicioasă, lungă și țepoasă, am uitat de artificiile pentru tort, pe melodia de la primul dans n-am făcut decât să mă atârn de gâtul lui cu gura întinsă la maxim ca un elastic, într-un râs pe care nu l-am mai cunoscut de-atunci, să-l sărut și să mă las sărutată în fața tuturor ochilor cu nerușinare, machiajul și coafura au fost extrem de neconforme cu mine, brățărica de care eram atât de mândră s-a dezmembrat bobiță cu bobiță, buchetul s-a ofilit înainte să ajung la starea civilă, pozele fotografilor, deși cam scumpe, nu ne-au prea reprezentat, muzica a lăsat tare de dorit...

... dar ochii lui, sclipicioși și jucăuși, capul lui înfășurat tot într-un zâmbet like no other, m-au făcut să alerg pe toate cărările și prin toate cotloanele sufletului meu, să mă mir, să râd, să plâng, să țip, să tremur și să-mi dau seama că aceste clipe rămân mereu ale mele, nu ale invitaților, nu ale părinților sau prietenilor noștri, nici ale lui, doar ale mele, ele sunt pentru mine icoana relației noastre. Deși mi-e dor de ea și mă doare absența ei de pe degetul meu cum te doare piciorul care a fost amputat, nu am nevoie de o verighetă să-mi întărească convingerile și nici nu simt nevoia să mă arăt lumii ca fiind măritată... altceva mă face să tânjesc după ea, un sentiment ciudat de apartenență, de lipire, mă simt mutată în sufletul lui și vreau să se vadă că am cheia lui pe deget...

Pentru că avem o convenție tacită, ziua de 27 iunie trebuie să ne prindă într-un loc frumos, de unde să ne întoarcem cu o poză care să stea în albumul destinat doar amintirilor din această zi. Pentru că mă tem de apucăturile mele de însărcinată și pentru că n-am primit nici un indiciu până acum că m-aș putea simți la un moment dat mai bine (vreo câteva zile), o să rămânem în țară, caut o destinație în care să ne sărbătorim. Da, pe noi ne sărbătorim. Sugestii?