Oaia neagră a Europei

Scris la nervi de 13!

Şi peste o sută de ani tot oaia neagră a Europei vom fi.

Pentru că vrem. Pentru că putem. Pentru că ne conduc nişte costume scumpe, fără conştiinţă şi răspundere. Pentru că lăsăm să ne împută viaţa ba o savarină, ba o senzuală, ba o brăileancă. Pentru că aplaudăm apariţia lor la televizor. Pentru că s-a creat o interdependenţă între rahaţii cu ochi din politică şi vor continua să se susţină şi să se apere cu strigături. Pentru că acceptăm să se joace un teatru ieftin cu actori proşti care nu are un final. Pentru că tăcerea nu schimbă niciodată nimic. Pentru că nici resemnarea nu e o soluţie. Pentru că ne place spectacolul de baltă. Pentru că nu tindem, nu spre mai mult, nu spre mai bine, ci spre normal. Pentru că am visat să ajungem oameni mari şi undeva pe parcurs am uitat că ne doream să schimbăm ceva în bine. Pentru că ne e o foame continuă, cotropitoare şi nu ne mai ajung nici banii, nici terenurile, nici puterea. Pentru că ne amuză cum banii din vistieria statului devin invizibili şi neurmăribili. Pentru că ne e greaţă. Pentru că îi punem la zid pe cei care se pun de-a curmezişul nedreptăţii.

- Ce-ţi doreşti, Nicuşor, să te faci când o să fii mare?
- Neamţ.

Mi-e milă de copiii ăştia mici care nu au, ca noi, nostalgia unor vremuri mai grele, încorsetate şi în care nu se mai cultivă spiritul ăla de cutezător, de visător prin excelenţă, de iubitor de patrie şi neam, şi care vor căuta pe alte meleaguri ce le lipseşte aici. N-o să vrea nici unul să schimbe nimic, pentru că o să le fie silă, o să se gândească la România ca la o rudă hidoasă, retardată şi involuată. Nu ştiu dacă mă fac înţeleasă. Mi-e silă mie de mine că am ajuns să-mi fie scârbă de ce se întâmplă în jurul meu, că nu aud şi nu văd în afară de crime, nedreptăţi şi exemple de fufe analfabete care fac carieră, nimic!!! Văd şi ştiu că justiţia e luată la mişto, în derâdere şi parcă am senzaţia că suntem ca într-o oală sub presiune care va da pe-afară. Sau poate mi se pare. Poate vorbeşte din mine mila şi m-am săturat să zic Dumnezeu să-i ierte! unor oameni care au murit nevinovaţi. Poate mi-e frică. Fierb în mine nişte nervi şi nişte regrete că nu am urmat o cale care mi-ar fi permis să schimb ceva.

- Nimeni nu e mai presus de lege*.
- Da, în afară de cei care sunt mai presus de lege.

Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative. Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu*.

Ce bine sună! Şi ce încrezătoare mă simt în viitor!
__________________
Constituţia României

Există viaţă după nuntă?

Tind să cred că nu mai apuc ziua aia. Că cele 5 fire de păr alb de acum se vor transforma în 5 milioane de fire de păr alb până atunci. Momentul în care toate astea se vor fi sfârşit pare cu atât mai îndepărtat cu cât timpul rămas e din ce în ce mai scurt. Aşadar sunt la o distanţă de 17 săptămâni de un deznodământ grandios sau un eşec cutremurător. La stadiul în care ne aflăm azi balanţa pare să se încline sfidătoare spre cea de-a doua posibilitate. Nu-i bai! Îs pregătită sufleteşte pentru orice şi parcă, am şi obosit să mai lupt, să mă cert, să impun şi să caut specialul în orice şi să-l aduc pe tot la nunta mea. Eu cred că m-am săturat de oameni proşti şi, mai ales, de faptul că lor le place să fie nişte oameni proşti.
Mă tot gândesc la teoria aia conform căreia nunta nu o faci pentru tine, ci pentru invitaţi. Şi-mi vine să vomit! Mi-e greaţă! Păi dacă totul se reduce la asta de ce-ar mai fi obligatorie prezenţa noastră?! Îmi urăsc invitaţii. Ăia care nu au nici o treabă cu mine, care ştiu doar cum mă cheamă şi că atunci când eram mică ziceam la mămăligă gâţă şi vai, ce mă mai distrez când mi se aminteşte asta an de an, de parcă ăsta e unicul şi cel mai important lucru care s-ar putea zice vreodată despre mine. Toate neamurile astea pe care nu le văd prea des pentru că nu vreau să le văd mai des vor fi cei cu care îmi voi împărţi amintirile de la nuntă, cu care voi dansa şi la care voi zâmbi des şi fals cu un rictus de hienă care-aşa a-ngheţat. Tot ei vor fi cei care vor solicita manele bietului DJ, şi spun biet pentru că va trebuie să le reziste eroic că altfel nu-şi mai primeşte nici un ban de la mine. S-ar putea totuşi să i se pară mai avantajos să încheie un pact cu diavolul şi să fie, astfel, mult mai câştigat şi-atunci ce mă fac?!
Nimic nu pare să meargă cum trebuie. Fotografii cu care am vorbit sunt nişte cretini care cred despre ei că ştiu să-şi facă treaba, dar în realitate sunt nişte cocliţi care nu au o minimă pregătire în sensul ăsta, ei fiind de meserie, ori poliţişti, ori muncitori în Combinat. Greit!
Doamna Beau are o fixaţie pentru o manea numită vreau să plâng de fericire sau ceva de genul. Eu aş putea s-o fac să plângă dacă e şi vrea ea neapărat, da' nu ştiu dacă chiar de fericire:) Cum spuneam, mi-e greaţă şi m-a uns la suflet când ne-a sugerat ca pe timpul derulării unei manele sau două sau trei, noi, adică mirii să stăm la baie sau în pădure sau undeva şi să lăsăm lumea să se distreze că doar ei îţi dau bani! M-am scăpat pe mine de fericire la faza asta! Nu ştie ea şi nu ştiu nici eu cum să-i spun că efectiv mă piş pe ei de bani şi că pentru mine, altele sunt importante. Şi-aşa, prea normală nu mă consideră...
Cu maică-mea e amuzant în acelaşi stil. Ea trimite circulare de la mii de kilometri foarte precise şi imperative. Şi cumpără ca o descreierată nu-ştiu-ce-set-de-perle, nu-ştiu-ce-dresuri şi tot felul de accesorii. Puţin mai lipsea să îmi cumpere şi rochia. Şi lui costumul. Două zile m-am chinuit să o potolesc. Sper că am reuşit. Chiriloiu' spumegă şi fumegă că nu ne cununăm în Biserică (fiind post şansele sunt mici şi noi am zis că dacă nu se poate, asta e, facem după, când o fi, om vedea). El nu şi nu!, că e păcat, că unde mai e farmecul, alea-alea.
Sunt multe şi e greu şi abia aştept să se termine pentru că ştiu eu că după nuntă există nu numai viaţă, ci şi luna de miere îndelung visată şi aşteptată:) Dac-ar fi după mine i-aş lăsa pe ei să se chefuiască cum vor şi noi am tuli-o pe meleaguri mai calde şi mai frumoase;)

Un ghem, două ghemuri

Mintea mea e o clocitoare din aia electrică din care, evident, nu ies pui gălbui, ci idei. Nu zic acum că toate sunt bune şi, chiar, câteodată, nici nu contează dacă şi cât sunt. Nici nu zic că le pun în secunda doi pe toate în practică. De fapt, frumuseţea lor constă în faptul că rămân idei şi mi-ar plăcea să-mi controlez entuziasmul şi să nu le mai împart cu dărnicie în stânga şi-n dreapta. Dar atunci, neştiindu-le decât eu, unde mai e farmecul? Important e să se învârtă rotiţele, să nu le laşi să ruginească.
Mă uimesc oamenii şi diferenţele care se cască între mine şi ei. Cunosc oameni care se simt singuri cu ei înşişi, care se înspăimântă de propria oglindire, care nu se pot bucura sincer şi spontan pentru alte persoane cărora li se întâmplă ceva bun şi frumos, care te sug de energie şi optimism, care fac greşeli după greşeli şi nu înţeleg cum de le merge aşa rău, care vor să se sinucidă doar pentru a fi în centrul atenţiei încă o dată, care nu-şi dau seama că sunt limitaţi şi se miră când cineva le atrage atenţia asupra obtuzităţii lor, care au bani dar preferă să tremure de frig în casă doar ca să facă economie. Vreau să le spun că m-am săturat de ei! M-am săturat să mă mai mir, m-am săturat să mai explic, m-am săturat să mai dau sfaturi, să consolez şi să mă mir iar şi iar! Ştiţi ce e ciudat? Mie mi-e bine!

Ruginiu

Tu nu ştii că am uitat drumul spre tine
şi că sunt ani de când rătăcesc
în urma paşilor tăi.

(pe rând, unul câte unul, au ruginit
lanţurile care te ţineau lângă mine
şi ţi-a îmbătrânit umbra pe umerii mei.
când n-am ştiut să te mai strig,
ţi-ai luat parfumul şi v-aţi mutat împreună
în altă inimă)

E-o cale lungă fără capăt
uitarea dintre noi!

Leapşa lui de leapşă!:)

A trecut ceva timp de când am primit-o, ştiam de ea, apoi am uitat, acum mă achit de datoria asta, înainte să mă tragă Sorin de urechi:)

Sunt... cu gândul la luna de miere.
Aş vrea... să pot alege schimbările care să se producă.
Păstrez... amintirile unei femei care visa să urce in top of the world.
Mi-aş fi dorit... să citesc mai mult, să călătoresc mai mult, să fac mai mult(e).
Nu îmi place... frigul. Din casă, de-afară, din oameni.
Mă tem... că voi muri fără să aflu că putea fi şi altfel.
Aud... clopoţeii de nuntă.
Îmi pare rău că... oamenii mor.
Îmi plac... ideile.
Nu sunt... la altitudinea la care mă visam.
Dansez... ca o tâmpită. Mereu râd când dansez.
Cânt... ca o cizmă, dar ce bucuroasă sunt când o fac:D
Niciodată... nu mai spun niciodată!
Rar... plâng.
Plâng când privesc... (în sensul că mă afectează) bătrâneţea, sărăcia, bolile, jigodismul.
Nu îmi place de mine pentru că... sunt (prea) genială:)
Sunt confuză... când mă gândesc la ce mi-ar plăcea să fac. Pentru că-mi plac atâtea!
Am nevoie... mereu de prieteni. Good ones.
Ar trebui... să las teoria şi să trec la fapte.

Dacă se simte cineva tentat de leapşa asta, a lui e! :) O dau gratis!

Antrenament pentru saltul pe capră:)

Post nerecomandat băieţilor!

Pentru mine e sfârşitul lumii când sunt bolnavă şi grijile cresc cu atât mai mult cu cât mi se pare că ceea ce am eu nu a mai avut nimeni niciodată şi că nici un doctor de pe faţa pământului nu ar putea să mă trateze corepunzător. La asta adăugaţi şi o părere cam proastă despre medici şi o superioritate din partea mea şi gata, apocalipsa se şi instalează ca la mă-sa acasă. Eu sunt un pacient scârbos, enervant, stresant, neascultător, care vrea să ştie tot. Adică tot ce îţi trece ţie prin cap ca şi doctor în timp ce mă consulţi, tot ce ai învăţat în facultate, tot ce vezi, tot ce crezi, tot ce bănuieşti, tot ce gândeşti, tot-tot-tot. Dacă mă tratezi cu superficialitate, dacă râzi zeflemitor, dacă o faci pe grozavul, pe inabordabilul sau pe atotştiutorul, dacă nu explici sau te exprimi analfabetic, pentru mine eşti prost şi aşa te voi şi recomanda altora. Pentru că da, eu nu tac! Ştiu că sunt o primitivă şi că mă manifest ca atare când vine vorba de ginecologi şi ale lor mese-capre, dar nu cred că sunt singura tâmpită care vrea ca într-un astfel de cabinet să se simtă cât de cât confortabil şi care are pretenţia ca atunci când te schimbi să o faci în spatele unui paravan unde să găseşti un halat din hârtie-plastic-ceva în care să te înfăşori înainte de saltul pe capră. Şi nici nu mi se pare o exagerare să vorbeşti cu mine, nu să dai din cap ca un surdo-mut-special. Şi dacă n-ai umple cabinetul ăla de atâtea asistente sau prietene care să se holbeze-n curu' meu, ar ajuta mult! Mă rog, până nu găsesc un ginecolog care să îndeplinească minimele mele condiţii sau până nu-mi adun ovarele de pe jos, eu nu mă duc nicăieri:) Cu asta, îmi recunosc primitivismul, oroarea şi inconştienţa, ca să nu mai aibă nimeni nici un dubiu;;)

Fabulouse like me, fabulouse like you!

Numită atât de frumos în funcţia de fabuloasă şi de Barbie şi de Alina şi de Tomata, am înţeles şi mă supun regulilor, ceea ce înseamnă că trebuie să numesc nişte feminine care îmi plac mie, ceea ce am vrut eu să fac mai demult, dar se pare că gusturile mele nu rămân niciodată aceleaşi măcar pentru vreo lună şi asta a întârziat apariţia acestei liste. Ete că acum nu mai am ce face:) Precizarea nr. 1: este de la sine-înţeles că cele care m-au minţit atât de frumos, se bucură sincer de reciprocitate şi, în general, le consider interesante şi mişto pe toate cele care sălăşluiesc sub marea categorie din marele blogroll, numită FETILI;)

Precizarea nr. 2: Hon v-ar plăcea la nebunie, dacă ar avea timp şi chef să scrie mai mult, Cora şi Lola sunt născute în aceeaşi zi ca şi mine, ceea ce le face şi mai speciale:) Alice nu a ştiut niciodată că îmi încurca ideile în cap cu textele ei atât de bine închegate şi ma surprinde şi acum, pentru că, de fapt, habar n-am cine e cu adevărat, ceea ce e tare;) Pe Alina Zaharia o consider specială, fabuloasă sau cum mai vreţi voi pentru că, pe lângă faptul că scrie într-un fel anume (că tot am ocazia vreau să-i urez să scrie mai mult, mai des, mai personal; că aşa vreau eu:), mai şi cântă, ceea ce o face să crească în ochii mei afoni:). Liana, Kidha şi Vyanna mă enervează că sunt atât de tinere şi le doresc să nu uite că ăsta e cel mai mare avantaj al lor şi că pot ajunge oriunde (vorbea baba satului sau mama-omida din mine:)

Acum că am terminat cu precizările, să continuăm:
- Innuenda, pentru că e extrem de talentată şi de caldă.

- Bad Pitzi, pentru că are umor, mult umor şi sper să-mi lase nişte indicii când (dacă) s-o hotărî să devină o anonimă, ca să n-o pierd;)
- Miky, pentru că mă face să râd, pentru că e însărcinată şi nu se plânge de toate transformările, cum ar face disperata din mine:)
Acum, la final, încă o precizare: eu le apreciez pe toate pe care le am în lista de bloguri, pentru că nici una nu seamănă cu alta, pentru că, fiind şi eu un amestec ciudat de nevoi şi dorinţe şi amintiri, fiecare în parte mă surprinde într-un fel, îmi aminteşte de ceva sau, pur şi simplu, mă bucură cu nişte texte pe care aş fi vrut să le scriu eu, cu nişte poveşti pe care aş fi vrut să le trăiesc eu, cu nişte gânduri pe care ar fi trebuit să le am eu;) So, fetelor, ştiţi ce aveţi de făcut, trebuie să publicaţi şi voi fabuloasele pe care le citiţi, împreună cu imaginea de mai sus;)
PS: Ce distractiv ar fi să scriem despre ce nu ne place la blogurile pe care le citim cu regularitate, nu?:))

Gânduri pentru un iris

Mi s-au îmbolnăvit amintirile, iubirile, trecutele.
Astăzi şi mâine şi până s-o face bine, ascult Iris pe repeat.

Jurnalul unui stomac prost-educat

Prima săptămână a fost cum a fost, dominată pe alocuri de o încredere de-a dreptul prostească. Mă obişnuisem cu ideea. Mi se părea o mare provocare, o joacă distractivă cu mine însămi. Mi-am zis că dacă altele pot, eu de ce nu?! Plus că nu-mi impusesem cine ştie ce limite imposibile, mi se părea chiar că sunt generoasă cu mine şi că, cumva, trişez, aşa de uşor mi se părea. Eram eu şi cu micul meu secret, pe care n-am prea vrut să-l împărtăşesc ca să nu se rupă vraja. Am zis că şocul o să fie şi mai mare şi mai tare când s-o vedea! Şi ce bucurie să mă încânte mai mult decât asta?! Am crezut că prima săptămână e cea mai grea, că dup-aia totul o să vină de la sine lin şi natural şi că o să dispară senzaţia asta nesimţită şi de neam-prost de foame permanentă, că n-o să mă mai simt sfâşâiată în şapte zări şi că voi învăţa să îmi educ stomacul în aşa fel încât să mă lase noaptea să dorm.
Eh, din săptămâna asta, a doua, lucrurile au luat-o razna. De tot. Nu numai că mă lupt cu mine şi cu scârba asta de foame mai ceva ca spartanii, dar ce pooooofte am, ce bine sună toate închipuirile mele culinare, cum le-aş mai combina eu şi le-aş mai aranja şi le-aş mai mânca!... Ce bine mi-ar mai sta cu castroane uriaşe de cartofi prăjiţi, copţi şi ţărăneşti, cu mici, aripioare crocante şi fripturi de porc aburinde, cu vanilla cake din ăla şi prăjituri din alea şi sosuri şi paste de toate naţiile!...
Planul dietetic era simplu: fără haleală după orele 17-18, fără pâine (eventual dacă trebuie şi trebuie, o felie de pâine neagră sau de secară sau cu seminţe) şi fără dulciuri, de care, de altfel, mă pot cel mai uşor lipsi, rar am pofte zaharoase. În rest, orice, dar în cantităţi moderate. Eh, ştiţi voi cam cât de greu se lasă cantităţile astea... moderate? Şi cum rămân până la culcare 6-7-8 ore luuuuuungi ca o zi de post negru, în care trebuie să rezist nu numai ghionturilor din partea unui stomac-porc spart, ci şi poftelor beau-ului, care, nu numai că mănâncă ceva buuuuun la ora la care eu nu pot hali decât apă, dar nici măcar nu are atâta bun-simţ să stea în bucătărie, ci vine, spăşit şi inocent ca o călugăriţă, fix în fundul patului, la nasul meu, sub ochii mei hămesiţi.
O, fuck it! Începutul săptămânii ăsteia a fost din start dezastruos.
Luni, beau a fost trăsnit în moalele capului de o poftă aprigă de biscuiţi cu cremă. Pentru că nu prea înţelege el de ce dracu' mă chinui eu atâta, evident că mi i-a fluturat pe la nas, până am luat şi eu unul; mă foarte mir că am rămas la unul.
Marţi nu mai ştiu ce mâncasem la ultima masă, cert e că pe la 21 behăiam de foame din toate încheieturile, dacă puteam să adorm m-aş fi culcat, da' cum să dormi dacă salivezi de poftă/ de foame, aşa că am comis-o iar şi am mâncat un morcov, bun, dulce şi zemos:)
Miercuri a fost o zi imposibilă. La 3 ore de când mă trezisem halisem deja un măr, un castronel de ciorbă de pui, că na! mânca beau-ul, un ou prăjit cu vreo 3 felii de salam (de care, că tot veni vorba, nu mă pot lipsi neam!) şi vreo 2 bucăţele de telemea de vacă însoţite de salată de roşii cu ceapă verde şi cu vreo jumate felie pâine neagră. Ok, mi-am zis că dacă tot am comis-o ca o animală, măcar cu-atâta să rămân. Îhî, sigurrrr, şi marmota se câca pe ea de râs văzându-mă, pentru că după încă vreo 3 ore, în jur de ora 16, nu-mi mai găseam locul şi liniştea şi-aş fi căzut în depresie precis dacă nu mâncam ceva, aşa că mi-am fiert 2 cartofi, am ras un morcov, am pus şi o bucăţică din faimoasa telemea, 9 măsline şi ... dă-i şi bagă!:) N-am putut să mănânc nici jumate din toate astea, pentru că simţeam că pocnesc. Wou, mă gândeam, this is a first, stomacul meu a început şi el să priceapă nişte chestii, să nu mai fie prostul clasei, spartul, nesătulul. Dacă o ţii tot aşa, în weekend te răsfăţ!, i-am aruncat eu o speranţă din mers şi l-am simţit încordându-se de mândrie:)

Incredibila călătorie a unei lacrimi

Era o lacrimă arogantă. Toate celelalte lacrimi o bârfeau şi ea ştia asta. De când se născuse, ştia că este specială, deşi nici ciudată nu ar fi un cuvânt nepotrivit pentru descrierea ei. Lacrimile mai mici şi-ar fi dorit să fie ca ea, pe ascuns, dacă nu ar fi fost mamele-lacrimi care să le interzică avântul. Făcea notă discordantă cu tot Ţinutul Lacrimilor. Ea era cochetă, dureros de sinceră, suplă şi jucăuşă. Niciodată nu ştiai când are de gând să-şi facă apariţia. Abandonată de mică de părinţii ei care şi-au dorit mereu un lacrim puternic şi impunător, a trebuit să se descurce de una singură, să se pregătească pentru lupta cu opinia publică, să îşi vindece sufletul de ranchiună şi să se păstreze curată şi vie. Totul până la ultima călătorie. Toate lacrimile trăiesc până la ultima călătorie. Ea vroia să facă din asta o aventură, o poezie. Ştia că totul o să fie perfect pentru că se antrenase ca nimeni alta. Pentru că Lacrimel, responsabilul cu distribuirea sarcinilor şi traseelor fiecărei lacrimi, dezvoltase o mare pasiune pentru ea, nu i-a fost deloc greu să obţină un traseu special. Era încrezătoare, vibra şi cânta de bucurie imaginându-şi spectacolul pe care o să-l ofere întregului ţinut. Ştia că va rămâne în Istoria lacrimilor, că se va învăţa despre ea la şcoală, că va fi cea mai mare deschizătoare de drumuri. Cum i se umfla sufletul de încântare! Şi ce tremur plăcut îi zguduia trupul, ca şi cum un curent, când cald, când rece i-ar fi răscolit toate visele şi toate amintirile! Ea ştia că va ajunge să fie o principală şi pentru îndrăzneala de a crede asta, era mereu batjocorită de celelalte pentru că, se ştia, doar aleşii pot fi principali, nu se mai pomenise ca o lacrimă să fie principală. În fiecare zi exersa. Avusese iniţial probleme cu saltul, mereu se poticnea sau se împiedica, dar, în timp, execuţia sa a devenit perfectă, fără cusur. Ţi-era mai mare dragul s-o priveşti interpretând rolul vieţii ei.
Când a venit ziua cea mare, ziua ei, tot ţinutul forfotea de nerăbdare, de curiozitate şi dintr-un soi de invidie-răutate toţi sperau să o vadă eşuând, mai ales mai-marii ţinutului care nu doreau să se creeze, prin curajul ei, un precedent. Emoţionată şi sublimă prin ţinuta ei demnă, mândră ca o ducesă la cel mai fastuos bal din toate timpurile, cu un zâmbet ştrengar şi cumva de o superioritate neîntâlnită, privea în jurul ei, deasupra tuturor, încercând să înrămeze momentul ăsta, care era doar al ei, pentru eternitate.
Cu sufletul plin şi cald, se desprinse de celelalte, fix în momentul în care s-a dat startul, executând un salt impecabil, dumnezeiesc, parcă plutea, parcă dansa, descriind în aer un zbor incredibil, de o graţie nemaiîntâlnită. Cu asta, incredibila ei călătorie se sfârşi, lăsând în urmă un întreg ţinut de lacrimi mut de uimire, îngenungheat şi supus. Reuşise să-şi depăşească condiţia şi să devină o principală. Nu, prima principală. De atunci, datorită ei, nimic n-a mai fost la fel şi fiecare călătorie, a fiecărei lacrimi, era specială ca şi naşterea lor!

În dulcele stil chirilic

Dezleagă-mi tăcerea şi las-o să fugă,
dacă vom fi vreodată culori, eu o să fiu verde
şi tu n-o să fii!

Trăiesc într-o valiză.
În fiecare dimineaţă pipăi cu nasul aerul exterior ei.
În fiecare dimineaţă mă aştept ca aerul exterior ei să fie un pic umed, un pic sărat.

Nu e.

Mai fumez o ţigară până să mă hotărăsc să încetez să spun prostii. Si, în fond, de ce să mint, mie îmi place să spun prostii. De exemplu, alaltaseară am visat un film de groază. Unul cu un fir epic extrem de bine pus la punct, cu un criminal în serie care căsăpea ce apuca, nu mai ştiu de ce. Ar fi trebuit să reţin, pentru că, vezi, eu eram un fel de povestitor şi-l însoţeam pe nemernicul ăsta peste tot, vedeam ce face dar nu puteam interveni, eram aşa, ca un gând, ca o părere. Nu ştiu, totuşi cu ce am greşit pentru că, la un moment dat, am devenit şi eu o ţintă. Criminalul a dat să o împuşte şi pe sor-mea, da' ea s-a ferit ca un ninja şi doar s-a prefăcut că-i moartă. Eu ştiam pentru că-i pipăiam pulsul. Era urât, cu un soi de chică blondă şi nişte ochi bulbucaţi albaştri. Am ieşit afară, ceea ce înseamnă că înainte eram înăuntru, văd, unde bunică-mea animase tot satul, oraşul, ce era ăla, ca într-o răscoală. Şi l-au tăbărât cu bâte şi lopeţi pe criminal. Şi bunică-mea îi încuraja cu lozinci dintre cele mai elaborate, gen nu vă lăsaţi intimidaţi, el e unul singur, noi împreună suntem o forţă, trebuie să restabilim ordinea, atacaţi! Şi dacă asta nu vi se pare amuzant, e pentru că nu o cunoaşteţi pe bunică-mea. Oricum, a dracu' vis, că m-am trezit ca să termin cu el şi am deschis ochii, cu frică, ca o proastă. Şi m-am gândit eu că se duce visul, că aşa e normal şi aşa trebuia, toată lumea ştie că dacă te trezeşti, visul se destramă. Şi, ciuciu! Visul a luat-o de unde a rămas, avea el un scenariu întreg de dus pân' la capăt şi nu s-a lăsat. Bine că în final murea criminalul, nu eu.

Buletin de Galaţi

M-am hotărât să vă prezint oraşul meu. Everybody, this is Galaţi! Galaţi, this is everybody!

Nu mă omor după el, nu mi se pare cel mai frumos oraş din ţară, e poluat ca dracu', nu se investeşte în el aşa cum ar merita, s-au început construcţii care par că nu se mai finalizează vreodată, ceea ce strică aspectul general, nu e foarte curat, un anumit procent din populaţie ar trebui reeducat, reintegrat, remodelat, nu avem nici un mall (doar ăla care se construieşte şi unul care a decedat), nu mai avem cinematografe (din atâtea câte erau au rămas doar amintirile), de vreo 2 ani au apărut ca ciupercile după ploaie cazinouri şi bănci atât de apropiate una de alta de parcă se ţin de mână să nu se piardă, îl populează oameni şi foarte bogaţi, sunt licee bune şi foarte bune sau şcoli profesionale, avem o grădină botanică superbăăă, o universitate particulară pe numele ei Danubius, şi multe altele pe care le vom descoperi împreună pentru că aşa vreau eu:) În ciuda neajunsurilor lui, rămâne totuşi oraşul în care mi-am petrecut cei mai frumoşi ani!

Astăzi vă arăt: Grădina Publică, Muzeul de Artă, Facultatea de Drept, Catedrala, case-monument istoric, Teatrul Dramatic, Prefectura, un monument al eroilor, Universitatea Dunărea de Jos, strada Domnească, parcul Eminescu, şi nişte busturi că am eu fixaţia asta: Alexandru Ioan Cuza, Anghel Saligny, Lascăr Catargiu, Spiridon Vrânceanu, George Enescu, Ion Luca Caragiale şi cel al lui Mihai Eminescu.

Ambasadoarea, cea mai iubită dintre mizerabili (2)

Nu sclipesc de frumuseţe şi nici nu-mi ies bucăţi de inteligenţă pe gură de câte ori o deschid, dar nu exagerez cu nimic când spun că sunt specială! Că fiecare în parte e aşa, nu mulţi o ştiu. Nu mulţi o cred. Nu mulţi cultivă în ei copaci bondoci pe care urcă sus, sus, sus. Nu mulţi au scări în suflet, de care alţii se agaţă să nu cadă. Eu, în schimb, m-am antrenat să fiu specială. Acum, orice aş face, rămân aşa:D

Din categoria băieţilor care mi-au cerut prietenia (ce expresie de rahat!) de-a lungul vieţii mele tumultoase, tre' să pomenesc de un Daniel, care în clasa a şasea (şi ţineţi cont că fetele din clasa a şasea de pe vremea mea erau complet diferite de fetele de clasa a şasea din ziua de azi) mi-a trimis un bilet pe care scrie (da, îl am şi acum) Aş vrea să-ţi spun că îmi place mult de tine, da' nu-ţi spun, că tu eşti prea bulangioaică. Scârbă de mică, aşadar:D

Nu ştiu ce era cu mine, ce naţii de feromoni mutanţi secretam, da' se făcea că atrăgeam toţi analfabeţii din oraş şi mă trezeam cu scrisorele/bileţele de la toţi terminaţii, ceea ce nu era rău de tot, pentru că o făceam pe profesoara, le corectam declaraţiile cu pix cu pastă roşie. Sau, dacă eram într-o formă de zile mari, îi făceam de tot râsu' privindu-i în ochi.

Se mai nimerea să primesc flori. Bad idea! Bad-bad! Eu nu suport, nu-mi place să primesc flori de când mă ştiu! Mai ales pe stradă fiind. Aşa că ori mă jucam cu ele până le rupeam ori mă făceam că le scap ori îi băteam cu ele în cap sau le aruncam direct. Pentru că le ziceam dinainte, da' probabil că ei considerau că aplic un soi de psihologie inversă şi că, de fapt, îmi doream cu ardoare să primesc flori!

Am mai spus pe ici, pe colo, cum aveam eu o aptitudine specială de a mă împrieteni cu oameni de toate vârstele şi categoriile sociale. Aşa că, în căutare de sponsori pentru un Bal al Mărţişorului, m-am împrietenit cu redactorul-şef de la un ziar (nu spui care;), cu răspândire naţională, care, în momentul în care mi-a spus că vrea să ne întâlnim la un suc singuri, m-am înfiinţat în barul respectiv cu două dintre prietenele mele şi cu un amic:D Cre' că i-a plăcut la nebunie, da' a tăcut chitic:)) Era un om tâmpit, am râs şi m-am distrat în perioada aia de-am înnebunit.

Aveam o problemă de adaptare şi nu eram în stare, cu toate asigurările lui (oricare ar fi fost el) şi cu toate împingerile de la spate ale prietenelor mele, să mă duc singură la o întâlnire. Eu aveam nevoie, şi dacă mă gândesc bine şi în ziua de azi cam la fel e, de plase de siguranţă. Cu cât mai multe cu atât mai bine.

A fi sau a nu fi best friend

Îs curioasă dacă prietenii mei vor mai fi la fel, adică nu dacă ei vor fi la fel, dacă eu îi voi privi la fel, când, de fapt, niciodată nu privim o persoană la fel şi nici împrejurările nu rămân la fel şi drumurile sunt altele şi interacţiunile diferă. Poate ne învăţăm să catalogăm drept best friend o persoană care încetează să mai fie. Încetează sau nu? Dacă primeşti titlul ăsta, rămâne al tău toată viaţa? Să zicem că dacă faci vreo nefăcută, nu rămâne. Dar dacă investeşti în prietenia asta, dacă te duci mereu în piaţa accesoriilor pentru prietenii şi alegi cu grijă cele mai proaspete ierburi care împiedică răcirea relaţiei, dacă ţi-e dor mereu şi nu uiţi să suni, dacă nu te imaginezi mergând prin viaţă fără ei şi, totuşi, cu toate astea şi încă multe altele, continui să te plasezi, cu tot cu nevoile tale nesatisfăcute, undeva la mijlocul distanţei dintre tine şi ei, şi simţi că nu ajunge să deţii marele titlu de best friend când nu mai beţi cafeaua împreună, nu vă îmbătaţi râzând în acelaşi club, nu vă ţineţi de mână în drum spre vreun cabinet medical, nu mergeţi la cumpărături împreună, nu mâncaţi nici măcar în fiecare duminică împreună şi urechile care ai vrea să-ţi asculte toate prostiile, ascultă prostiile altora, pentru că urechile tale cele mai bune s-au mutat în alt oraş, ce faci?!
Cred că prieteniile au la bază toate lucrurile mărunte pe care le facem din nevoie, instinct şi gând. Ţi-aş da titlul ăsta înapoi dacă ne-am putea întoarce la ceea ce a determinat să ne catalogăm aşa. Ştii, îţi faci o idee despre ceva dintr-o nevoie absolut naturală şi constaţi că nu e nimeni nici la dreapta, nici la stânga ta. Şi începi să spui, să ceri, să impui, să cerţi, să (te) superi. Şi e păcat că faci asta şi-ţi pare rău că ai spus, ai cerut, ai impus, ai certat şi (te-)ai supărat. Pentru că dacă toate astea nu au venit firesc, de la sine, de la tine, n-or să vină nici cerute. Dar frustrarea ta creşte şi-ţi vine să-ţi bagi picioarele, dar n-o faci pentru că înţelegi şi ştii că dincolo de tine există şi viaţă şi muncă şi distracţie şi substituţi.

Şi timpul trece, sapă. În rest, nimic.

Mă declar nesatisfăcută:)

Drumul spre Bucureşti a fost o adevărată aventură din cauza unui fenomen meteorologic mai mult decât scârbos, un soi de ploaie-ninsoare foarte deasă, şi pentru că nu eram singuri pe şosele, toată apa de pe roţile maşinilor mult mai înalte decât o Micra sărea fix pe parbrizul nostru, ceea ce făcea ca timp de câteva secunde să nu mai vezi nici un rahat în faţă. Am sperat ca până ajungem la destinaţie să se mai potolească ca să ne putem plimba în voie prin centrul vechi, la pas. Am sperat degeaba şi aparatul meu foto a rămas nesatisfăcut.
Am fost în Băneasa Mall (iar) şi nu cred că-mi mai trebuie să-mi târâi picioarele aşa des pe-acolo, mai ales că am fost atât de idioată încât nu mi-am cumpărat poşeta care îmi plăcuse, pentru că aveam impresia că nu îmi place atât de mult, dar, culmea!, chiar îmi plăcea. Am mâncat chifteluţe suedeze în Ikea, sosul era un pic cam dubios pentru gusturile mele, mai ales culoarea lui. Seara am fost în El grande Comandante (iar) îmbrăcată de parcă eram dată de pomană:) Ăsta ar fi şi el încă un motiv pentru care îmi place Bucureştiul; ca şi la mare, te poţi îmbrăca oricât de ciudat vrei, fără să te arate cineva cu deştul:) Am băut o bere care m-a ameţit înainte să-mi dau seama, când dădeam semne că mă înviorez am dat fuga la bar de unde m-am întors cu un gin tonic şi o măslină (bună tare măslina asta!), muzica totuşi era mai puţin bună ca altădată, poate şi de asta nu am stat decât până la 2. Somnul de vineri noapte nu a fost chiar ca în sânul lui Adam, ceea ce m-a făcut să fiu cam ciufută la trezire. Asta şi încă altele. Sâmbătă am luat micul-dejun în City Grill, dacă nu mi se părea că nu-mi mai ajunge mâncarea, nu mai comandam cartofi ţărani, cum i-a numit ospătăriţa aia cu faţă de pichi. Apoi am pierdut vremea pe la târg, unde am obosit mai ceva ca dupa 3000 de metri garduri. Drumul spre casă a fost luuuuuuung, mai ales din cauză că şoferiţa este proaspăt lăsată de fumat şi nu prea ne-a lăsat să fumăm, ceea ce, evident, îmi provoca un chef de fumat de parcă atunci descoperisem plăcerea asta.
Plimbarea asta nu a fost deloc aşa cum aş fi vrut eu, dar nu-i nimic, de asta repetă oamenii experienţele, ca până la urmă să iasă cum vor ei:) Nu m-am întâlnit cu Cora, nu am băut ceai în Cărtureşti, nu m-am plimbat pe Lipscani, nu m-am îmbătat cum trebuia, nu mi-am cumpărat nici o carte, nici o poşetă şi nici nu m-am lămurit în privinţa rochiei. Un pic cam de rahat;;)

Her name is Dress. THE DRESS.

Şi ea nu există. Ea se încăpăţânează să nu existe. Să nu se lase găsită, probată, cumpărată.

Am fost la Expo Ideal Mariaj, Romexpo, Bucureşti, România, Europa de Est. Am fost cu speranţe şi cu pretenţii. Am plecat de acolo cu un portbagaj plin de cărţi de vizită, pliante, calendare, cataloage şi alt gen de fiţuici, obosită, cu dureri de ochi de la atâta aglomeraţie şi cu dureri de picioare de la atâtea slalomuri. Era un fel de slalom printre cretini:) Am făcut n+1 poze, am văzut mirese-fotomodele cu păr la subraţ şi am descoperit că şi piţipoancele se mărită şi că reprezintă un target sigur şi aparte, din moment ce le erau dedicate atâtea standuri. Am văzut fete, viitoare mirese care nu au simţul măsurii şi al ridicolului, care văd oglindindu-se eronat imaginea unei fete slabe, când ele sunt caltaboaşe. Am văzut viitori miri rotindu-şi ochii în cap din cauza preţurilor şi am auzit şi o discuţie (Ea: Nu ştiu dacă mă avantajează stilul ăsta de rochie. El: Pe mine sigur nu mă avantajează preţul). Am văzut rochii foarte scumpe sau mai accesibile, scurte sau până'n călcâie, înfoiate sau mai simple, albe, crem, verzi, mov sau roşii, cu zorzoane, împletituri, înflorituri, înfofoliri, cu pietricele-pietricioase-sclipitoare, mărgele, mărgeluţe, din materiale superbe la atingere sau din perdea, sclipicioase sau banale, foarte fine sau foarte greu de îmbrăcat şi purtat. Nici una nu era A MEA! Am văzut şi rochii de seară neinteresante sau chiar cu efect de vino'ncoa, costume, fracuri şi smokinguri, diferite culori şi combinaţii pentru amenajări/decorări săli, porumbei albi cu coada neagră, limuzină de epocă, trăsuri sau limuzină-tanc, buchete de flori superbe în culori îndrăzneţe, pantofi oribili şi sandale de peizancă sau, dimpotrivă, superb făcute. M-am convins că românii ştiu să pută a transpiraţie când te aştepţi mai puţin şi nu, nu-i o scuză că înăuntru era foarte cald. Am văzut 3 minute dintr-o prezentare de rochii de seară prea scumpe şi prea naspa şi o fotomodeală căreia îi tremura guşa când mergea şi părea că calcă'n străchini (emoţii, dom'le). Ca sa conchid, 10 lei, cât costa intrarea, e prea mult pentru ce te aştepta înăuntru:) Părerea mea, of course.

Poze în susţinerea celor spuse:)

şi
to be continued;)