Pentru ca mereu am fost o persoana cu picioarele (prea) bine infipte in trecut, pentru ca astazi sunt suma experientelor anterioare, pentru ca au fost perioade in care eram dependenta de anumite lucruri/stari/persoane, azi m-am gandit sa fac un efort de memorie si sa le spun pe nume dependentelor mele, la care, (mereu) fortata, am renuntat:
- papusile de la Mos Craciun, tunse an de an, in functie de tendinte si abilitatile mele de frizerita (pe care nu le am si nu le-am avut niciodata, dar ele nu stiau asta), pe care le imbracam cu bucatile de perdea taiate direct din perdelele care atarnau mandre la geamurile din sufragerie (mereu din sufragerie, ca disperarea mamei sa fie si mai mare), pe care le machiam si le operam pana cand au ajuns sa ma sperie (pe mine, creatorul lor) si au luat, rand pe rand, drumul tomberoanelor de gunoi;
- bocancii mei (primii), mereu murdari, cu pielea din varf scorojita, de care nu ma desparteam nici vara, pana cand draga mea mama (pe care am urat-o nespus pt. asta) i-a aruncat (da, i se parea rusinos sa ii tarai dupa mine, eu, domnisoara, feminina si fragila);
- vesta verde cu capse atasate manual, intr-un mod tare personal:). Stiu, toti am avut haine originale, cusute cu ate de diferite culori, eventual cu numele artistului preferat, cu capse si nasturi minutios si artistic potrivite.
- tricourile si bigmenele barbatesti, neaparat lalai, care dupa un timp, s-au reintors la posesorul de drept, tata;
- troapele (da, incaltamintea aia cu talpa groasa si inalta) care au avut aceeasi soarta ca si bocancii, tot de aceeasi mana criminala;
- tricourile cumparate de la magazinele de copii (superbe creatii:)
- fustele lungi de tiganca fugarita de acasa.
Cand au mai trecut anii si l-am cunoscut pe cel care avea sa-mi umple existenta timp de 6 ani, cu amintiri, scrisori de dragoste, minciuni, bucurii si dezamagiri, prioritatile mele au capatat noi si felurite forme: el, el si iar el. Am dezvoltat asa o pasiune pt. el si atata ce am crosetat pe marginea acestei relatii inchipuirile mele, ca la un moment dat nu am mai stiut ce e real si ce nu. Si anii treceau, paginile jurnalelor mele se umpleau vazand cu ochii (cateodata ochi indiscreti), maimutoii si biletelele de dragoste sau de cearta se inmulteau si n-a mai fost de ajuns o cutie care sa le cuprinda pe toate si a mai aparut una (credeti-ma, erau in ele si fire de iarba din nu stiu ce zi cand am fost noi nu stiu unde, flori uscate, furculite, portofele, surprize Kinder, inele, margele, bilete de transport, poze, vederi, integrame create de el, pt. mine, racita, s.a.m.d.) si inca una si chiar credeam ca n-o sa renunt niciodata la ele, dar a venit si ziua aia, in care m-am mutat de acasa, cu alt el, si toate astea au ramas in urma ... Pana in ianuarie, cand am parasit cuibul, eram tare vehementa in ceea ce privea mutarea mea- nu avea sa se intample! Nu puteam concepe sa eliberez camera mea, care era A MEA, cu patul MEU, cartile MELE, amintirile MELE, toate erau ALE MELE. E greu sa te muti de acasa, pentru mine asa a fost, nu pt. ca eram fortata, nu pt ca nu as fi vrut sa-mi impart viata cu el, nu pt ca ma speria ce avea sa urmeze, nu pt ca nu stiam sa fac mancare si ma gandeam ca o sa murim ca bietii somalezi, nu! A fost o renuntare. Venita la timpul ei, pe care mi-o doream, dar tot renuntare! Acum ... ma simt stinghera in casa in care am stat 25 de ani ... Intru, mananc si plec:) Au trecut 6 luni de atunci. 6 luni in care am fumat unde am vrut, fara sa stau cu sprayul de muste/de camera langa mine, in care am intrat in casa la ce ora am vrut (taica-miu a fost mereu un mic general care voia sa intru in casa inainte sa se intunece, inclusiv la 25 de ani), 6 luni in care ne-am plimbat si am ras, si am ras ... It was a good choice for everybody!
Cred ca ce am vrut sa zic initial, e ca nu trebuie sa ne fie frica de schimbari, ca intotdeauna ne vor ramane amintirile, ca nu-ti imparti si trecutul cu cel cu care imparti patul si ca nu toate, intr-o relatie, trebuie sa se imparta la doi, mereu trebuie sa ne ramana ceva doar pentru noi;)
- papusile de la Mos Craciun, tunse an de an, in functie de tendinte si abilitatile mele de frizerita (pe care nu le am si nu le-am avut niciodata, dar ele nu stiau asta), pe care le imbracam cu bucatile de perdea taiate direct din perdelele care atarnau mandre la geamurile din sufragerie (mereu din sufragerie, ca disperarea mamei sa fie si mai mare), pe care le machiam si le operam pana cand au ajuns sa ma sperie (pe mine, creatorul lor) si au luat, rand pe rand, drumul tomberoanelor de gunoi;
- bocancii mei (primii), mereu murdari, cu pielea din varf scorojita, de care nu ma desparteam nici vara, pana cand draga mea mama (pe care am urat-o nespus pt. asta) i-a aruncat (da, i se parea rusinos sa ii tarai dupa mine, eu, domnisoara, feminina si fragila);
- vesta verde cu capse atasate manual, intr-un mod tare personal:). Stiu, toti am avut haine originale, cusute cu ate de diferite culori, eventual cu numele artistului preferat, cu capse si nasturi minutios si artistic potrivite.
- tricourile si bigmenele barbatesti, neaparat lalai, care dupa un timp, s-au reintors la posesorul de drept, tata;
- troapele (da, incaltamintea aia cu talpa groasa si inalta) care au avut aceeasi soarta ca si bocancii, tot de aceeasi mana criminala;
- tricourile cumparate de la magazinele de copii (superbe creatii:)
- fustele lungi de tiganca fugarita de acasa.
Cand au mai trecut anii si l-am cunoscut pe cel care avea sa-mi umple existenta timp de 6 ani, cu amintiri, scrisori de dragoste, minciuni, bucurii si dezamagiri, prioritatile mele au capatat noi si felurite forme: el, el si iar el. Am dezvoltat asa o pasiune pt. el si atata ce am crosetat pe marginea acestei relatii inchipuirile mele, ca la un moment dat nu am mai stiut ce e real si ce nu. Si anii treceau, paginile jurnalelor mele se umpleau vazand cu ochii (cateodata ochi indiscreti), maimutoii si biletelele de dragoste sau de cearta se inmulteau si n-a mai fost de ajuns o cutie care sa le cuprinda pe toate si a mai aparut una (credeti-ma, erau in ele si fire de iarba din nu stiu ce zi cand am fost noi nu stiu unde, flori uscate, furculite, portofele, surprize Kinder, inele, margele, bilete de transport, poze, vederi, integrame create de el, pt. mine, racita, s.a.m.d.) si inca una si chiar credeam ca n-o sa renunt niciodata la ele, dar a venit si ziua aia, in care m-am mutat de acasa, cu alt el, si toate astea au ramas in urma ... Pana in ianuarie, cand am parasit cuibul, eram tare vehementa in ceea ce privea mutarea mea- nu avea sa se intample! Nu puteam concepe sa eliberez camera mea, care era A MEA, cu patul MEU, cartile MELE, amintirile MELE, toate erau ALE MELE. E greu sa te muti de acasa, pentru mine asa a fost, nu pt. ca eram fortata, nu pt ca nu as fi vrut sa-mi impart viata cu el, nu pt ca ma speria ce avea sa urmeze, nu pt ca nu stiam sa fac mancare si ma gandeam ca o sa murim ca bietii somalezi, nu! A fost o renuntare. Venita la timpul ei, pe care mi-o doream, dar tot renuntare! Acum ... ma simt stinghera in casa in care am stat 25 de ani ... Intru, mananc si plec:) Au trecut 6 luni de atunci. 6 luni in care am fumat unde am vrut, fara sa stau cu sprayul de muste/de camera langa mine, in care am intrat in casa la ce ora am vrut (taica-miu a fost mereu un mic general care voia sa intru in casa inainte sa se intunece, inclusiv la 25 de ani), 6 luni in care ne-am plimbat si am ras, si am ras ... It was a good choice for everybody!
Cred ca ce am vrut sa zic initial, e ca nu trebuie sa ne fie frica de schimbari, ca intotdeauna ne vor ramane amintirile, ca nu-ti imparti si trecutul cu cel cu care imparti patul si ca nu toate, intr-o relatie, trebuie sa se imparta la doi, mereu trebuie sa ne ramana ceva doar pentru noi;)
Postări
