Homo sapiens anxiosus. Antologie de texte anxioase*

Că-ți pleacă mințile cu tot cu chei și-auzi vântul rece și isteric al fricii lovindu-se de pereții craniului, nu poți să intri să dai drumul la centrală, nu poți să oprești nici zgomotele, ci doar să aștepți să-și facă numărul- e încă un act dintr-o piesă de teatru la care nu ții minte să-ți fi luat bilet. Sing for me, girl. Cry for me, girl. Urlă, bușește și înjură. Dă-te peste cap, fă ca toți dracii. Poate într-o zi o să aplaud, I sure know how creative you can be, dar acum încă deliberez dacă mi-e frică de tine, de ce poți face tu din frică sau mi-e frică că nu se poate fără frică, frică de prezența ei neostoită, în tot ce înseamnă natură umană.

Că nu știi ce să faci cu atâta moarte. Că după atâtea morți, încă te întrebi unde se duc toți oamenii ăștia care mor, că de deceuri te-ai lepădat de mult. Uneori îți trece razant prin minte un aberant are you ok, mă?, unde acest you nu mai are nici chip, nici căsuță de primit mesaje.  Poți să trăiești cu gândul că nu îi vei mai vedea niciodată? Căci nu îi vom mai vedea niciodată, cel puțin nu așa cum înțelegem acum expresia. Ești pregătit? Să fii singur? Să fii nimic?

Că ți-e mai groază de ce ar putea păți your loved ones, decât your precious self și ce chinuitor e! Ce întinderi nesfârșite, întunecate, aspre, denivelate, uscate, vântoase, mlăștinoase de frică!

Sigur că tu poți să crezi că ești ok, că ție nu ți se poate întâmpla, că genetic ești incompatibil cu oricare dintre aceste psi goodies, că ești prea badass pentru așa ceva, că nu ai timp să fii anxios, depresiv și smiorcăit, că mă-ta nu te-a crescut așa, că acu îi zice depresie, da' înainte era doar lene, că, că, că. It's ok, you're not there yet. Dar nu mai presupune că ceilalți îs niște păpuși stricate, de fapt, if you wanna go there, toți suntem, toți venim cu defecte din fabricație, ce-ar fi să nu ne mai miștocărim aiurea? Ce-ar fi să nu mai arunci aiurea vorbe? Ce-ar fi să nu mai bagatelizăm? Ce-ar fi, așa șmecher cum ești, să te apuci să-ți desfunzi veceul emoțional și să grow a little?

Toate creșterile dor. Iar mușchiul ăsta psihic (sau cum să-i zicem?) cel mai tare dintre toate. Capacitatea de a trece prin viață chill, fără frici acaparatoare, e ceva ce unii nu vor experimenta niciodată. (I salute you, băbălăii mei!)

Doare că simți că tre să te ascunzi. Să pari n o r m a l. Să pară că ești ok, că nu ai nevoie de nimeni. Doare că simți că nimic nu te poate ajuta. Doare să fii catalogat anxios, adică un pierde-vreme care nu pricepe nenorocirile lumii. Aia e, că anxiosul nu doar le pricepe pe toate, el le trăiește pe toate. E ca și cum i-ai lipi unui hamster picioarele și el s-ar învârti continuu în roata lui. So much fun.

Înțeleg. Persoanele anxioase pot fi dificile, obositoare, enervante (în încăpățânarea lor). Că ți se pare că nu vor să iasă din gaura aia neagră. Că nu ascultă ce spui, că nu aplică ce spui. Că te afectează și ti-e milă și te simți neputincios. Că nu știi ce să spui, că tot ce spui e degeaba. It's ok. Slabe șanse să poți spune unei persoane anxioase ceva la care ea singură să nu se fi gândit deja, dar în mersul ăsta chinuitor pe firul subțire dintre rațional și emotional, saltimbancul ăsta anxios, curajos și temător face deja tot ce poate. Într-o zi o să poată mai mult. Acum e doar mers pe sârmă.

Acolo unde înflorește liliacul

   Familia Bujor avea numai fete. Vorba vine, fete. Șase femei de vârste diferite locuiau împreună în casa de pe strada Porumbari. Era singura casă până-n susul dealului, unde strada se bifurca aproape în silă, împărțind aiurea case pe o parte și pe alta.

Noaptea intra pe poartă, se întindea pe tufele de frăguțe de lângă gard, apoi se târa  pe aleea îngustă, se urca-n liliacul din fața casei și-n dreptul ușii se oprea o clipă sau două, poate ca să-și facă curaj să intre.

Nu puteai ști niciodată dacă e cineva acasă. În cele mai multe dintre seri, nici măcar madam Vica nu era. Bine, pe madam Vica nu o găseai tu, când voiai tu, nu, te găsea ea, când voia ea. Dar dacă era marți, și era!, atunci gemenele Paula și Petra erau la etaj, trântind pe rând ușile dulapurilor, zbierând una la alta că n-au cu ce să se îmbrace și asta numai din cauza ta, ba a ta, ba nu, a ta, ba taci dracu', tu ești dracu'. Era o adevărată plăcere să le asculți, dacă erai un psihiatru care nu se mai sătura de studii de caz pentru cartea pe care n-o mai publica în veci. Gemenele nu erau întotdeauna nasoale, dar concurau încă de la naștere pentru titlul de Cea mai plângăreață arătare din Scobeștii de Sus. Marțea se întâlneau cu alte optsprezeciste ca să decidă în ce bar merg vineri și, practic, să facă o etalare de uite-ce-am-eu-bine-că-tu-nu. Erau, comparativ cu celelalte, oarecum bogate. 

*

   Madam Vica era sora bunicii mele. Frumoasa, intuitiva, șmechera mea bunică. Am iubit-o mereu cum iubesc copiii mici când habar n-au ce-i aia iubire. Te-ai fi așteptat ca iubirea asta să ajungă, în timp, la un soi de maturitate și să învețe minime noțiuni de temperare și manifestare. Dar nu. De fiecare dată când mă întorceam acasă, mă întorceam pentru ea și nerăbdarea creștea așa tare în alea câteva ore de bâțâit picioare în tren, că mă apuca sughițul. Ca și cum dorul meu de ea evada din inimă și încerca să iasă afară să-și urle nerăbdarea. Eram, desigur, un coșmar pentru oricine avea ghinionul să stea lângă mine.

Când aveam vreo 6 ani îmi plăcea să mă ascund în dulapul ei cu haine. Fâșâitul poalelor rochiilor ei. Mirosul ăla de lavandă, ceară de mobilă și stropi de ploaie. Uneori mă lua și somnul acolo și mă trezeam cu fața ei rotundă aplecată spre mine, râzând și ciufulindu-mă- pisică pisicită, iar mi-ai boțit mătăsurile?, ce pedeapsă să-ți dăm noi ție?, și eu simțeam că aș putea să mă piș pe mine de râs, de fericire, cine știe ce era aia de simțeam eu?!. 

Pedeapsa era groaznică. De Protecția copilului, nu altceva. Limonadă cu mentă proaspătă și zmeură zdrobită, frigănele stropite cu miere, moi și dulci, ca un nor dintr-o țară îndepărtată a dulciurilor, care sigur că exista și m-aștepta pe mine să mă încoroneze regină.

Nu mai știam pe nimeni care să aibă o bunică ca a mea. Eram nesuferita de pe strada Porumbari care se lăuda prostește cu bunica ei, dar pentru mine era așa ... ca și cum... dacă ea era așa grozavă, poate că eram și eu? Măcar un pic? Spuneți-mi, mă vedeți? Sunt grozavă? Cred că eram grozav de plictisitoare, asta da.

Când aveam 13 ani bunica n-a zâmbit o zi întreagă. Mă uitam pe furiș la ea, cum stă la masa din bucătărie cu capul sprijinit în palma dreaptă, privind în gol sau în ea, complet absorbită și nedumerită. Aerul din jurul ei părea că circulă pe vârfuri, lingurile din sertar se strângeau una în alta si eu simțeam că genunchii mei devin răcitura ei din ajunul Crăciunului. 

N-am vorbit niciodată despre ziua aia, dar eu am știut că aia a fost ziua când Dumnezeu s-a hotărât să nu mă mai iubească. 2 ani mai târziu bunica mea perfectă s-a dus să-l întrebe what the fuck, dude. Sau poate eu eram asta.

*

   Părinții mei au murit într-un accident de mașină înainte ca eu să învăț să spun ma-ma. Tatăl meu era băiatul din flori al bunicii mele, așa că părea cumva logic ca și eu să am nume de floare. Problema era că, de fapt, aveam două. Dalia Bujor. Da. Ei, după un timp nu-ți mai pasă.

Amintirile mele despre casa din strada Porumbari încep, evident, cu bunica Mălina, care s-a ales peste noapte cu o nepoată care nici nu stătea bine în picioare. Sigur că nu a fost ușor pentru ea, dar eu am crescut cu ești bucuria mea mică și grăsuță și cu bale la gură, da, chiar tu ești!, cu adormit în brațele ei - și ea mirosea mereu puțin a lavandă, puțin a câmp stropit de ploaie-, cu poveștile ei amuzante, inventate pe loc, cu mâncărurile ei anti-răceală, anti-frică. Nici o clipă, cât am locuit cu ea, n-am simțit altceva decât că sunt în cel mai bun loc al vieții mele. 

Singura referire la bunicul meu era oh, da, era un bărbat minunat, dar n-a putut să rămână". Nu știu dacă asta însemna că murise, bunica avea un fel al ei uneori unde dialogul nu avea nici o șansă. Am lăsat lucrurile așa, nu e ca și cum însemna ceva pentru mine un bărbat care ar fi putut să îmi fie bunic, dar nu mi-a fost pentru că nu a putut să rămână. 

Dar cu părinții mei era altceva. Când eram mică mă priveam în oglindă cum spun pe silabe întâi ma-ma, apoi ta-ta.  Ma-ma. Ta-ta. O durere ascuțită îmi înțepa ochii, mă speriam așa tare de ea că fugeam la bunica, tremurând, bunica, bunica, am văzut un gândac mare. Și bunica venea cu mătura boscorodind:

gândac negru, gândac mare
zbori de-aici că ți-o iei tare! 

Poate că bunica era și vrăjitoare. Eu gândaci nu am văzut niciodată în casă, dar știu că bunica știa ce văzusem. 

   După ce am terminat clasa a patra bunica a făcut un consiliu de familie. Nu pentru că avea nevoie să se sfătuiască cu vreuna dintre celelalte femei ale casei, ci pentru a le comunica decizia ei: Dalia merge dintr-a cincea la școală la Cluj. 

Liceul de arte era foarte bun, Elena era deja studentă în oraș, așa că, din punctul ei de vedere, toate erau aranjate. 

Elena a început să râdă, dar nu cum râd oamenii când sunt bucuroși, invers.

- N-o să devin mama nimănui, nu fără ceva sex înainte, cel puțin. 

Purta o rochie bleumarin cu nasturi de sus până jos. Bretonul perfect drept asprea trăsăturile ei și ochii prea machiați o făceau să pară mereu obosită, dar ea era frumoasă, nu așa cum sunt zilele de început de vară, călduțe și colorate, ci cum e noiembrie, aspru, vântos, imprevizibil. Stătea cu ambele picioare atârnate peste marginea scaunului, sprijinită într-o rână și când a început să râdă pantoful din piciorul drept a căzut fără să priceapă ce i se întâmplă pe parchet. 

Madam Vica aducea cafele pentru toate și pentru un moment nu a știut cât o enervează sau cât o amuză această situație, așa că pe fața ei era o grimasă dubioasă, dusă până la jumătate. 

  - Elena, nu te mai da rotundă atât! 

 

 Elena s-a făcut că nu aude altceva decât sunetul dorințelor ei, ca de obicei, așa că și-a luat ceașca de cafea și a ieșit pe terasă să fumeze.

*

   Sunt unele seri, fix atunci când ziua și noaptea se întind una spre alta ca niște prietene care nu s-au mai văzut de mult, când îmi place să iau din dulap paharul frumos, cu picior, singurul din set care a supraviețuit stilului meu inconfundabil de a face curățenie, prin a face și mai multă mizerie. Totul se întâmplă cu o lentoare care mă face să râd, deși iau foarte în serios ritualul meu. Îmi torn încet prosecco peste câteva zmeure înghețate. Îmi place asprimea lui. Mi se pare aproape sexuală. Apoi mă așez pe fotoliul meu de la fereastră, întind picioarele pe pervaz și cu acest filtru activat călătoresc încolo și-ncoace. Nu e doar melancolie. E ca și cum aș avea o clipă mică, doar una, să trag cu ochiul la viitor și să văd că, totuși, o să fie bine. Încă o sorbitură. Poate închid ochii și las capul pe spate. Unele amintiri sunt dureroase. Mai iau o gură. Poate simt că merg cu picioarele goale prin iarba din spatele casei de pe strada Porumbari. Încă una. Mă pomenesc zâmbind și-mi pun picioarele unul peste altul, unul peste altul. O zmeură-mi ajunge în gură și deodată  două lacrimi mari se grăbesc la vale. Încotro, fetelor? Nu mai stați? Mai am zmeură. Ele nu mai stau, dar din urmă vine tot neamul.

Dorul e o sită prin care-ți cerni sufletul. Ce rămâne? Ce se duce? Aia ești. 

(...) 

Superiubirea (full story)

Mă trezesc dimineața în zgomote ciudate: inima părea că se ține de zăbrelele sternului și că se cere afară, ba parcă o și auzeam, pițigăiată și teatrală let me out, let me out!. Mă ridic într-un final din pat, nedumerită și ciufută, cum cred că sunt în fiecare dimineață. Când ajung în bucătărie și remarc tragica absență a cafelei, mă întorc în pat bodogănind. Nu-mi face nimeni cafeaua. De-atâta timp nu-mi face nimeni cafeaua. Dar în fiecare dimineață, fără excepție, ca un retardat fixist și absolut incapabil să accepte realitatea, cum tre să fie orice optimist, mă aștept s-o găsesc pe masă, aburindă și îmbietoare, ca pe dovada absolută de dragoste.

Sunt tâmpită. Visez de 6 ani același bărbat. Aseară iar. E enervant. Oare el a avut decența de a mă fi visat măcar de câteva ori? Măcar o dată? C-aș vrea să știu, tare aș vrea să știu, nu cum m-a visat, ci cum s-a simțit la trezire: a zâmbit, a oftat, s-a scobit în nas sau nici, nici? E cel mai nașpa să fii pentru the one you love(d) nici-nici. E atâta jignire, atâta indiferență jignitoare, atâta there-is-nothing-you-can-do-deși-ai-face-totul în acest nici-nici, că-mi vine să-mi  rod unghiile proaspăt înroșite și să scuip. Îmi vine să scuip când mă gândesc că s-ar putea ca el să nu mă fi iubit.

Sub duș, deodată, îmi vine în minte numărul lui de telefon, din vremea când eram împreună. 0742. Ce-ar fi să-l sun? 86. Cum ar fi să-i scriu un mesaj? 26. Să-i zic: băăă, bă, iubitule, bă, nemernicule, m-ai iubit? De ce dracu' m-ai iubit cu termen de valabilitate? De ce dracu' nu te-oi fi iubit eu cât doi? Ba eu te-am iubit, bă. Când mă gândesc la puștoaica cu părul în nuanța roșcat-nepieptănat, îmi vine să alerg înaintea ei să o îmbrățișez. Atâta te-a iubit, cu atâta forță, încât undele iubirii de atunci, s-au propagat până aici, în viața de adult.

Ce câcat iubirea asta! Ce forme de agregare și câtă putere are în ea (ca la furnici, de-și pot căra de nu știu câte ori greutatea lor în spate, așa și iubirea, ajunge să cântărească greutatea iubitului de nu știu câte ori, unde nuștiucâte  înseamnă fix nu știu câte, nici eu, dar nici alții). Mă rog. Nu știu dacă l-am iubit. Dar când mă gândesc la el e ca o beție.

Ies din casă. La 2 străzi distanță am un atelier unde mă cos și mă înțep și mă leg și mă colorez și mă lipesc, iar oamenii, din când în când, mă plătesc pentru asta. Uneori mă simt ca o impostoare că pun diverse prețuri pe terapiile mele. Pentru că eu vin în atelierul ăsta să-mi leg descusutele, să-mi lipesc dezlipitele, să-mi colorez fadele, iar oamenii vin și plătesc un preț pe obiectul terapiei mele. Strange world!

Când nu uită să apară, mă ajută, la atelier, o fată. E ciudată, acră și bufnită, dar mi-e dragă cum numai amintirea propriei imagini din liceu îmi mai e. Dacă nu i-aș vedea converșii murdari ițindu-se de sub masa masivă cu rol de birou/planșă de colorat/cort/pernă, ba chiar și pat pentru Vica (eu îi spun Vita) când plouă și-i din cale-afară de deprimată, n-aș ști că e aici pentru că nu face aproape nimic. De ce ar face? Are 16 ani.

Când sunt într-o stare ca cea de azi, bruiată, vorbesc puțin spre deloc, cui îi mai arde de vorbit când creierul turuie-turuie-turuie?! Încep să împrăștii tot de prin cutii și sertare, mă uit insistent la borcanul cu nasturi pe care îi cumpăr ca să îi folosesc și sfârșesc prin a nu fi capabilă s-o fac, încep să tai și nu mai cos, încep să mâzgâlesc și nu prind forma și-apoi mă liniștesc și încep să-mi desenez cu degetele cercuri  concentrice pe frunte și de sub ea se trezesc la viață amintirile.

Vin în valuri. Albastre, cenușii sau doar înspumate se lovesc de malul căprui al ochilor mei.

- Ești un bou!, și râd cum râd oamenii care nu știu că sunt fericiți.
- Ești o felie de pepene roșu fără sâmburi!, și râde cum râd oamenii când sunt fericiți.

Sunt mai degrabă fricoasă decât curajoasă, dar uneori dorința mea de a face un lucru este mult mai mare decât frica și-atunci mă arunc berbecește înainte, cu chiloții fluturând de spaimă, dar cu inima umflată de zel, cu ochii semiînchiși, nările încordate, dinții strânși și buzele întredeschise într-o grimasă care nu păcălește pe nimeni că e zâmbet. Fttttttt, gata, a trecut, am aterizat?! Unde, cât de grav e, nu e, e bine, sigur? Mă ridic, mă scutur, am fața de suricată nedumerită, știu perfect mecla asta și-ncep să număr pagubele. Sunt mereu. Dacă sunt prea multe, îmi pierd concentrarea și mă fac că nu există. Dacă sunt prea puține, ceva e suspect.

Așa a fost ziua aia. Aia. Cea mai lipsită de sens zi, o zi rătăcită de celelalte, o zi pe care nu știu cum s-o numesc altfel decât Ziua 1, adică ziua care l-a adus pe unu' pentru că una eram deja.

Mă spălasem pe cap. Nu mai aveam timp de pierdut aiurea cu uscarea părului așa că mi-am strecurat toate cele 47 de kg într-o rochie neagră cu picățele albe luată cu ceva timp în urmă dintr-un magazin cu haine pentru copii, mi-am băgat picioarele în bocancii cei mai frumoși pe care i-am avut vreodată și-am ieșit din casă, roșcată și zăludă. Trebuia să mă întâlnesc cu o prietenă într-un parc, dar când am ajuns, nu era nici dracu'. Vântul cald de toamnă dezorientată îmi sălbăticise și mai tare coama, îmi amintesc că atunci când m-am zărit în geamul unei mașini, m-am gândit că acest cap al meu părea el singur o întreagă ființă, cutezătoare și arogantă, iar corpul meu, slujitorul ei spășit.

M-am așezat pe o bancă și-am început să cotrobăi în rucsac după pachetul de Kent. Îmi aprind o țigară, trag fumul în piept, închid ochii și expir zgomotos. Când am deschis ochii în verdele ochilor lui, am scăpat țigara din mână.


Superiubirea nu e prima iubire, nu e ultima iubire, cea mai iubirea. E iubirea pe care ți-o amintești, în ciuda a toate, mereu. Care merge cu tine oriunde, care nu te lasă, care nu moare, care nu cere, care nu dă din picioare când nu-i convine ceva, care rămâne să trăiască și fără cel care a născut-o în tine, care se întinde ca o membrană protectoare peste inima ta, să nu se autospargă cu bătăile ei, să nu se împrăștie și, mai ales, să nu fugă. Există inimi care se sperie de singurătate și fug din piept.

Ziua aia. Mi-o amintesc mai bine ca pe ieri. După ce am scăpat țigara din mână a început să râdă. Ce câcat râzi așa?, protestez eu, dar simt că-mi înflorește un zâmbet cretin pe moacă și un fluid cald îmi inundă organele, se scurge în tălpi și urcă-n valuri spre creieri, colorându-mi in trecere obrajii, chestie oribilă, demascatoare, pe care o detest. Râde și mai tare. E frumos de-ți tremură genunchii, mă gândesc să îl descriu prietenei mele. Îmi scot altă țigară din pachet și cât îmi bag ochii în rucsac, el se așează lângă mine pe bancă. Încep să tremur și nu-mi dau seama dacă e o chestie internă sau complet vizibilă.

Îmi spune că m-a văzut acum câteva zile pe holurile facultății, înconjurată de un grup de colegi, că râdeam de tremurau ferestrele și că de atunci sunetul râsului meu nu i-a mai dispărut din minte. Mă uit cu neîncredere la el, eu știu că atunci când râd arăt ca o iapă care nechează, dar el e acum serios cum e Dunărea în ceață. Mă gândesc că o să termin țigara și o să plec, momentul e prea ciudat pentru mine, dar el se ridică deodată și pleacă fără să zică nimic. Rămân perplexă și țigara îmi cade dintre degete pentru a doua oară.

Mă uit în direcția în care a plecat el, gol. Gol apăsător și-n stomac. Îmi bag pachetul de țigări în rucsac, îl închid, mă ridic buimacă, hotărâtă să mă duc oriunde, fac câțiva pași până ceva mă atinge pe umăr. Când mă întorc văd o siluetă masculină care are în loc de cap o găleată (găleată!) roșie plină de stă să pocnească cu crizanteme albe.

Stă să plouă din ochii mei, dar Vita mă strigă și mă scoate din aria cu precipitații: hai odată, te caută cineva!


Iubesc enterocolitic, și de-aia râdeam când îmi spunea el te iubesc de mă cac pe mine!. Eram la fel. Iubeam la fel. Ce s-o fi întâmplat de azi sunt singură în viața mea, nu mă pot pricepe.

Era dimineață când mi-am dat seama că mă îndrăgostesc de el și că asta o să fie pentru totdeauna. Mă trezisem înainte să se lumineze bine pentru că stătea cu o mână pe părul meu. Când m-am întors spre el, mi-a prins fața în palmele lui mari și mi-a zâmbit, în somn.

What is your superpower? My superpower is superiubirea. Capacitatea de a te iubi și după ce ai plecat.

Mă duc spre atelier acompaniată de gândurile astea. Știu că vorbesc singură, dar sper că nu cu voce tare. Sorin, psihologul la care merg de vreo 4 ani, mi-a spus că merit să fiu fericită. Din nou. Că trebuie să îmi permit asta. Câcat, eu (dar lui n-o să-i spun niciodată asta) cred că mi-am halit porția de fericire. M-am hrănit cu bucăți mari, pe nemestecate sau tacticos, pe îndelete. Poți să mai fii fericit după ce ai fost fericit de tot? Mă tem că nu.

Pentru o clipă îmi zăresc mecla în geamul unei mașini. M-aș opri să-mi spun vreo două, dar fața mea din dimineața asta nu invită la comunicare. Am pierdut pe drum coama roșă și turbată, acum sunt câcănie-n păr, după cum mi-e și viața. Oh, well. Când ajung în fața atelierului, Vita stă în cur sprijinită de zid și fumează. Când o văd, tresar: e so me creatura asta. Parcă s-a creat o bulă în trecut și pe-acolo s-a strecurat, confuză, adolescenta care eram, plictisită să nu mai fie.

- Ce faci, vito?
- Te-așteptam, mi-am uitat cheia acasă.

Intrăm. Văd pe masă un buchet mare de bujori albi. Vita ridica nedumerita din umeri. Ma apropii si dintre flori cade un cartonas. "Miss you in draci".

Mă știu de mică, dar numai când se uita el la mine, știam cine sunt. Când mă gândesc cum eram la început noidoiîmpreună văd aceeași imagine: un ghem nesfârșit de iubire. Băiatul știa cum se tine un ghem de iubire. Știa cum se desfășoară ața de pe el. Ah, băiatul știa!

Dar fata a scăpat ghemul.


Florile albe vin în fiecare săptămână, în ce zi vor ele. La început am încercat să dezlegăm misterul, Vita a luat femeia care făcea curățenie la rost, am încercat să facem cumva să nu fie niciodată atelierul fără una dintre noi, dar apoi am lăsat-o baltă. Florile astea veneau din rai sau din iad, tot aia, pe căi neomenești și noi le vedeam acum la fel de înscrise în genele atelierului cum erau ațele și nasturii, firescul zilelor noastre de muncă era legat și de ele.

Îmi amintesc în detalii stridente, de sirenă de ambulanță, cum cântau degetele lui pe pielea mea, pe muzică de adormit visele rele, cum îi era privirea dimineața, așa caldă și senină, ca marea în iulie, și părul lui ciufulit, și eu în brațele lui, mi se părea că omul ăsta e un orb special și că eu sunt singura excepție.

Relația a curs cu nerăbdarea fluviului care se varsă în mare. Practic, de la găleata roșie cu flori din parc, am fost nedespărțiți.

- Vin, Vita, vin.

In hol era o femeie care m-a făcut să mă încrunt, deși nu o cunoșteam. A intrat în atelier și parfumul ei a ocupat toată camera, ca un dictator nesuferit. Era o femeie bogată. Genul de femeie care nu vine în genul ăsta de ateliere. Blondă, impecabilă, demanding.

- Aș dori să-mi fac aici rochia de mireasă.

Vita icnește din cauza șocului și iese din cameră râzând ca vaca. Ar trebui s-o dau afară. Dar ea e deja acolo.
Mă uit la blonda asta înțepată și-mi vine și mie să o întreb ce-a băut.

- Știți, poate e totuși o greșeală la mijloc. Noi nu facem rochii de mireasă. Noi facem rochii de nemireasă. M-asteptam, în prostia mea, să râdă, dar ea avea privirea tăioasă ca o migrenă de mahmureală. Noi facem rochii din in, adaug, simple, boho, cu buzunare, nu cred că suntem ceea ce va doriți.
- Exact o rochie din in îmi doresc. Albă, simpla, midi, as prefera fără buzunare. Cu mâneci trei sferturi și spatele pe jumătate gol. Pot rămâne acum pentru măsurători.
Ochii mei joacă ca biluțele unui colier rupt, în toate direcțiile. Nu știu ce să mai spun, așa că iau metrul și trag agenda mai aproape. Îmi notez dimensiunile ei de zână enervantă și-i spun să revină la probă peste o săptămână. Dă din cap și iese fără vreun la revedere.
Vita își dă palme. Și eu aș face la fel.

Uneori mă gândesc că așa e viața și că iubirea e un mers nesfârșit cu trenul, câte stații atâtea ocazii de a iubi. Dar cobori la altă stație decât aia pe care o știi? Te uiți măcar pe geam? Alteori mi-e clar că așa cum avem o singură inimă, asa și o singură iubire. Are cel mai mult sens.

M-am speriat? M-am speriat! Cine naiba n-ar fi făcut-o? Numai cine n-a iubit așa. Eram înnebunită de dragoste, o dragoste frumoasă și bună și amuzantă. Abia așteptam să mă trezesc ca să îl văd. Uneori adormeam mai târziu doar ca să stau să mă uit la el, așa fericire nu credeam că poate fi posibilă. Prietenii mei ar fi spus că el era mult mai into me decât mine, dar prietenii mei nu auzeau petrecerile din inima mea, toate camerele ei duduiau de muzică buna și ea dansa naked de bucurie. Poate, da, se manifesta mai mult. Săruturile lui scurte pe ceafă. Mâna lui în mâna mea. Luatul pe sus și învârtitul. Fața mea in palmele lui și caraghiosul lui lins pe nas.

Azi vine blonda înfumurată pentru probă. Ma gândisem să o enervez nelucrând nimic, dar într-o zi, când ploua cu clăbuci și eram sfâșiată pe dinăuntru, am luat inul alb, l-am întins pe masa de lucru, mi-am plimbat degetele de-a lungul lui, am oftat și am început să tai. Rochia era de o frumusețe incredibilă. De obicei, găsesc cusururi în tot ce lucrez, dar rochia asta era o nebunie în fata căreia îți dădeau lacrimile, ce bine ca nu mă vedea nimeni.
Vita a spus ca nu merită blondetta așa ceva și să nu i-o dăm! Desigur că mi-a trecut și mie asta prin cap. Ba chiar, într-o după amiază, după ce Vita plecase, m-am strecurat pe furiș în ea, mi-am făcut un soi de coroniță din 3 bujori și mi-am așezat-o cumva într-o parte, părul se înfoiase de plăcere și imaginea asta din oglindă, cu mine în rochia albă a altei femeie, cu bujori albi în păr și picioarele goale, e dureroasă ca o operație fără anestezie. Unbearable. O dau jos și plâng goală sub masa de lucru.

Sigur că am depășit momentul.

But I'm a bad liar, bad liar
Now you know, now you know
That I'm a bad liar, bad liar
Now you know, you're free to go

Întotdeauna am background vocal pentru stările mele. Ma bucur de Imagine dragons ca o adolescentă.

Sunt o femeie de 34 de ani încă interesantă, dacă nu frumoasă. Trăiesc cu uimire din ceea ce îmi place să fac, îmi permit 2 vacante bune pe an și multe alte plăceri mai mici. Am prieteni buni și uneori mă bucur să nu fiu singură. Nu am dezvoltat relații serioase în tot acest timp, dar nici nu mi-am dorit asta. Viața e bună cu mine și sunt recunoscătoare pentru asta.
Numai uneori, noaptea, mă trezesc din somn pentru că aud pe cineva cum plânge. Poate sunt eu. Poate vecina de la 2 căreia i-a murit cățelul.

Blonda îngustează ochii când vede rochia și după cum i se ridică colțul gurii într-un fel de zâmbet cred că e încântată. De altfel, dublează prețul rochiei și lasă banii pe masă, spunând că revine joi să o ia. Trebuia să-i mai fac finisările legate de tiv și era gata.

Începusem să ma tem că o să mă trezesc într-o dimineață și el nu va mai fi acolo. Deși totul era minunat cum eram obișnuită. Deși nu aveam nici o îndoială. Cu toate astea, în mintea mea un felinar rămânea mereu aprins- dacă pleacă?, dacă îl pierd?. Într-o zi, deși mi-a fost foarte greu, i-am spus ce simt.
- Da' ce, sunt prost?! Niciodată!, și mă strânge în brațe până simt că nici un nor negru nu mai e în mintea mea.
Dar a doua zi, revenea. Iar spre final era(m) deja furtună și alte fenomene meteorologice din calea cărora fugi.

Era o marți când mi-a spus că a obosit.

Mi-a stat inima.

Că nu știe ce să mai facă.

Inima continuă să stea îngrozită cu mâinile la gură.

Că mă iubește, dar nu mai poate.

Inima plânge cu sughițuri și se dă cu capul de stern.

Nu am putut să zic nimic. Când s-a închis ușa în urma lui, ochii mei s-au inundat în lacrimi. Ca un copil care cade de pe trotinetă și se julește în coate și genunchi și plânge întins pe asfalt incapabil să se ridice.

Blonda vine să își ia rochia. Împăturită cum e în cutie parcă e un nou-născut care doarme.

Good-bye, my love, I will never forget you.

Se aud tocurile ei enervante. Vita dă deja ochii peste cap. Eu abia aștept să închei acest episod. De când ajunge în fața ușii îi simt parfumul. Mă irită până-n ficați să o aud râzând. Wou. Poate să râdă.
Vita deschide ușa, eu mă întorc cu spatele să iau cutia și când revin cu fața spre intrare, îmi scapă din mâini.

Blonda atârnă de brațul iubitului meu celmaiiubit, iar el se uită la mine ca la o arătare din altă lume și ochii lui îs marea neagră când stă să plouă. Zâmbetul se închide și buzele lui rămân închise. Blonda e prea nesimțit de fericită ca să remarce ceva. Îi dau cutia, îi spun mulțumesc, la revedere și ies din cameră. Din baie pot să ies direct afară, unde mă sprijin de zid. Inima îmi bubuie în gât și mă doare când inspir. Vita vine cu pachetul de țigări și-mi întinde una aprinsă.
- Au plecat.

Aveam eu dreptul să îl opresc? Să-i spun mai stai? Să mă târguiesc cu el, să-i promit că mă schimb, că va fi bine, că ce? Drept cine mă ia? De unde pula mea să știu cum va fi? Poate că eu nu l-am oprit, dar nici el nu s-a întors.

Dorm prost, foarte prost sau deloc. Mă mănâncă pe dinăuntru o neliniște ca acidul. M-a iubit de m-a luat dracu. Atâta iubire risipită în van. Mi-a fost frică să alerg la el, dar nu știu dacă nu cumva mă speria mai tare că va deschide brațele lui bune și va spune treci încoa, nebuno decât înțelege, nu mai putem fi împreună. Nu voi afla niciodată. Mă simt abandonată și vinovată în același timp. Apoi, nu știu cum, a trecut 1 an, durerea s-a mutat în vise. Măcar asa îl vedeam. Și viața mea a continuat să fie.

Vita a ascultat fumând fără să se uite la mine
- auzi, te-ai întrebat vreodată ce-a simțit el?
- fuck you, vita!

Săptămâna următoare găsesc în fața ușii atelierului o găleată roșie plina de stă să pocnească cu ranunculus de toate culorile. O ridic cu greu, intru și o așez pe masa de lucru, mă așez pe scaun, îmi țin capul în mâini și mă uit la ele ca la o piesă de teatru. Regizorul pare că nu s-a hotărât cui să dea rolul principal, așa că toate florile se întrec una pe alta în a-și exprima talentul și frumusețea. Văzusem cartonașul dintre ele, nu eram chioară. Dar nu eram pregătită să văd ce e cu el.

Cât timp nu știam, putea fi orice. Poate eram anunțată că regina Marii Britanii dorea să își facă rochii la mine. Sau poate eram anunțată că am fost nominalizată la premiul Nobel pentru aberații din iubire. Ce? De ce nu? Aș fi câștigat.
Cartonașul era alb iar pe margini imprimat cu semne grafice ondulate. Pe spate scria de mână mai ești nebună?
Ah, tu mai ești prost, fi-r-ai a' dracu?, mă întreb cu voce tare și dincolo de fereastră îl văd rânjind pe celmaiiubit. Mereu a fost celmaiiubit. Ies în stradă și când mă prinde în brațe și mă învârte, inima mea dansează iar goală dintr-o cameră în alta.


Superiubirea e o cameră în care dansezi dezbrăcat și te simți frumos, nu ridicol.

Frumoasa adormită

Cabinetul psihiatrului Călin Coma se afla la parterul unei clădiri vechi din centrul orașului. Deși clădirea fusese frumoasă cu zeci de ani în urmă, acum arăta ca o femeie de 60 de ani care se îmbracă ca una de 30. Noroc că interiorul cabinetului era cosy cum sunt suitele din hotelurile de 4****. O canapea galben pai într-un decor preponderent gri, minimalist. Ori pentru că era o preferință personală, ori pentru că  toată după-amiaza soarele împungea încăpățânat ferestrele, draperiile erau mereu trase, gri și ele, opace.

În ziua aia, Călin Coma avea un gol între programări și neobișnuit cu asta cum era, se foia nemulțumit pe scaun. Era un bărbat pe care-l puteai considera frumos doar pentru că era atât de bine proporționat și îngrijit, iar fața atât de expresivă. Ochii, când se încrunta, erau ca o linie neagră peste care nu vrei să treci. Părul tuns scurt, militărește. Mâini mari, trustful. Se îmbrăca bine, dar oarecum atipic vremurilor, ca un englez școlit la pension, pantaloni făcuți la comandă, cămăși albe. Nu mai folosea parfum în timpul programului de muncă, de când avusese o pacientă care suferea de osmofobie și nu știa de ce femeia făcea ca toți dracii în timpul ședinței, așa că se poate spune că au petrecut momente interesante împreună. Zâmbește când își amintește și atunci colțul drept al gurii se ridică ușor, formând 2 cute mici, paralele.

În sala de așteptare era un singur tablou cu un cerc albastru pe fond alb, iar într-un colț scria mic și îngrămădit, aproape ilizibil, ca un singur cuvânt afostodatășivamaifi. Te făcea să-ți ridici sprâncenele și să te uiți prin el mult timp.

Femeia care năvălise în cabinet avea o rochie bleumarin cu buline care se înfășura pe glezne când pășea. Era complet nemachiată iar părul până mai jos de umeri nu dovedea vreo relație statornică cu pieptănul. Mirosea a lăcrămioare și se vedea că s-a decis greu să vină aici. S-a așezat pe canapea și a spus doar "am nevoie să stau puțin aici".

Călin Coma era obișnuit cu absența conveniențelor sociale și cu oamenii speciali care ajungeau la el, așa că n-a făcut nimic altceva decât să aprobe din privire. Numai în momentul în care a văzut că femeia și-a lăsat sandalele să cadă din picioare, s-a întins pe canapea cu spatele la el și a adormit în câteva secunde, ochii lui s-au mărit și colțul drept al gurii a pornit să se urce în zâmbetul ăla care spunea "o să fie interesant".

Femeia nu s-a mișcat deloc 40 de minute cât a dormit, apoi s-a ridicat brusc și a plecat lăsând ușa deschisă în urma ei.

După încă 4 ședințe programul lui de muncă se încheiase. Era obosit, dar fusese o zi în care s-a simțit foarte eficient.

Era mulțumit, în general, de munca lui. Înainta bine în terapii, reușea să le dea oamenilor acel point of view care să facă diferența sau măcar să-i țină pe linia de plutire până data viitoare. Întotdeauna, într-un final, se lămurea care e buba.

Dar femeia cu rochia ei cu buline? Cine era?

***

Toată vara, frumoasa adormită (trebuia să îi dea un nume, din moment ce ea nu spunea niciodată nimic) a venit o dată pe săptămână, la aceeași oră. Intra, se întindea pe canapea, dormea 40 de minute, ieșea fără să tragă ușa după ea.

Călin Coma era un bărbat răbdător. Nici măcar nu se foia în scaunul lui cât dormea femeia. Nu se ridica să se uite pe fereastră. Nu citea nimic. Nu scria nimic. Poate chiar nu se gândea la nimic. Uneori, abia perceptibil, dinții lui prindeau buza de jos și presiunea o albea puțin.
Remarcase că femeia purta mereu rochii, iar părul era mereu la fel. Nu purta cercei sau alte bijuterii, nici măcar un ceas. Avea doar o poșetă, ca un sac, pe care o lăsa jos, lângă sandale. Respirația ei era atât de ușoară că nu o auzeai. Iar odată, când o șuviță din părul ei s-a desprins de restul și s-a legănat în aer, Călin Coma a tresărit.

Frumoasa adormită a continuat să vină tot anul. Și iarna purta tot rochii. Numai sandalele au fost înlocuite cu niște ghete negre atât de frumoase că păreau luate de la copii.

O bună perioadă de timp, Călin Coma a refuzat să-și lase imaginația slobodă și o ținea destul de strâns în lesă. Sigur, femeia îl intriga. De fapt, femeia asta părea ireală, ca o plăsmuire a minții lui. Ca o aducere aminte. Dar nu a făcut nimic. S-a limitat la a observa evidențele, cum era îmbrăcată, ce povești mai spunea părul ei, cum dormea în aceeași poziție, mereu întors cu spatele la el, într-un abandon atât de necesar că nu mai conta cât de ciudat putea părea. Asta era? Un supraveghetor? Un paznic al somnului frumoasei adormite? Era parte din poveste? Un fel de prinț sau doar povestitor? Ah, nimeni nu-și dorește să fie fraierul care spune povestea când e așa mișto să fii în miezul ei, un prinț, un cavaler neînfricat, care primește prințesa ca pe un dar pentru multiplele lui talente, dar, oh, toți uită că fără povestitor nimeni nu ar exista!

Apoi, complet neașteptat, în ziua ei, la ora ei, nu mai veni nimeni. Nici o femeie în nici o rochie nu mai năvăli în cabinet și nu mai dormi pe canapeaua lui. Era joi, 4 ianuarie.

Călin Coma a simțit cum inima lui ridică pumnii mici la el și-i spune "ce-ai făcut, mă?". Călin Coma nu făcuse nimic. Văzuse și ea că nu făcuse nimic.

***

Deși, ceva, ceva, a făcut el. Undeva, pe la începuturi, când hotărâse să nu își facă scenarii despre frumoasa adormită și să aștepte de la ea un semn, oricare, de a începe o formă de terapie sau măcar un dialog cât de mic, a început să aibă constant vise cu ea. Respectau în mare același tipar: elementul de nuditate și volatilitatea. Uneori o găsea dormind goală în patul lui, iar când se apropia, dispărea, se volatiliza, pur și simplu. Alteori, se trezea din vise erotice  care se terminau când el ridica mâna să o mângâie și imaginea ei se destrăma ca un fum de țigară.

Sigur, știa ce înseamnă toate aceste vise, înțelegea, evident, mecanismele. Nu asta era ciudățenia. Ci că într-o zi, a ieșit din clădire imediat după ea și a urmărit-o.

Era prea cald pentru o zi de toamnă și el mergea hotărât după ea. Femeia s-a oprit la o brutărie din capătul străzii, a luat o baghetă integrală cu semințe, a mușcat dintr-un colț și-a zâmbit. Mersul ei legănat, rochia ei verde încolăcindu-se ca un șarpe pe glezne, soarele aurind părul ei și ea merge, merge. Călin Coma își suflecă mânecile cămășii albe și-și aduce aminte că ușa cabinetului lui a rămas deschisă. Îi vine să râdă, dar râsul se întoarce din drum înapoi când ochii lui n-o mai văd pe frumoasa adormită. Se uită de jur împrejur, simte că nu mai poate respira până nu o vede din nou, și iată, femeia e peste stradă, își cumpără un braț de narcise galbene și vânzătorul o urmărește cu privirea cum se îndepărtează.

După ce mai merge poate încă o stație de tramvai, femeia se oprește într-un parc și se așează pe o bancă. Își lasă capul pe spate și închide ochii. Soarele se întinde pe ea ca o pisică care și-a găsit stăpân și imaginea asta cu ea așa abandonată momentului seamănă izbitor cu visele lui erotice, în care ea stă pe el, cu capul lăsat pe spate și ochii închiși, într-un moment atât de personal că te-ai simți și prost să respiri în apropierea ei.

Călin Coma își dă seama că a trecut dincolo. Știe că femeia asta e pentru el acum ce este el pentru toți pacienții lui. Sens. Dă să facă un pas în direcția ei când vede alergând spre ea o fetiță în uniformă de școală cadrilată. Are 2 cozi răvășite, aceeași culoare de păr și aleargă cu brațele deschise strigând mami. Femeia o strânge tare și fetița își bagă nasul tot în narcise.
- pentru tine, love
Și vocea ei sună ca picăturile de ploaie de vară peste flori înflorite.

***

Călin Coma se întoarce la cabinet, își ia haina și portofelul și anulează toate programările din săptămâna aia.

Scrie într-o agendă nedatată până târziu în noapte, iar dimineața se urcă în mașină, are o geantă mică de voiaj și ochii lui anunță furtună.
Conduce câteva sute de kilometri și când coboară din mașină, cutele cămășii lui albe se strâng una în alta de frig.

Femeia care îi deschide i se atârnă de gât bucuroasă:
-Vlaaaaad, vino, a venit, ai avut dreptate!

Vlad și Ioana erau prietenii lui buni din facultate. Se cunoșteau de aproape 20 de ani și în toate momentele lui grele ei au fost acolo să-l susțină. Din orice unghi ai fi privit, ei erau familia lui. Nici o mirare că avea o cameră în casa lor. Amândoi erau psihologi, dar nu de asta știau de ce a venit Călin Coma la ei. Când iubești pe cineva, știi. Când iubești pe cineva, înțelegi. Când iubești pe cineva, nu ai nevoie de explicații.

A scris încontinuu. O zi, două, trei. Când a plecat de la prietenii lui, știa ca e gata.

***

A mers cam jumătate de an la un psihiatru care n-a întrebat-o nici măcar cum o cheamă. Sătulă să se opună ideii de depresie cu care era asociată de prietenii ei, a acceptat sa meargă, la recomandarea unuia dintre ei. Nu a știut ce sa zică în prima zi, așa că a zis că o să stea și ea puțin acolo. S-a întins pe canapeaua aia galbenă și a adormit. A plecat împleticindu-se de acolo, era șocată de asta, cum să dormi așa, aiurea, pe unde apuci?!? Dar era obosită, fata avea febră de 2 nopți și avea atâtea de rezolvat. Joia viitoare a revenit. Nu știe nici ea de ce. Apoi minutele alea au devenit minutele pe care și le dădea ei, o pauză în șirul lung de to do-uri. La un moment dat, nu-și amintește exact când, de fiecare dată când ajungea în fața clădirii simțea că o lasă genunchii. Iar n-am mâncat, își zicea, și genunchii ei nu mai puteau de râs. Intra, se așeza pe canapea, dar somnul nu mai venea. Stătea cu ochii închiși, cu spatele la el, și astepta.

A așteptat o lună și două și trei, iar înainte de Crăciun, pe 20 decembrie, și-a spus că e ultima joi când merge la cabinet. Nu avea sens să mai continue. Așa că a mers, s-a așezat pe canapea, a așteptat 40 de minute și a plecat. Omul ăla nu o vedea.

Venea primăvara. Viața ei era bună. Avea o fetiță grozavă. Prieteni buni. Jobul mergea bine. Râdea des. Ieșea în oraș. Dar uneori, noaptea, când oamenii fericiți dorm, ea simțea că nu mai are loc în pat de atâta singurătate.

Se foiește în pat, adoarme greu și visează cămăși albe care o îmbrățișează.

Librăria asta era în drum spre școală, avea timp să intre puțin. Din vitrină îi atrage atenția numele de pe o carte. Intră, o ia de pe raft.

Frumoasa adormită, de Călin Coma. Pe prima pagină scrie cu litere mici trezește-te, iubito!.