Învăţ fluturii să zboare

1y2m: welcome to the jungle, we take it day by day

2012-01-21T11:34:00.003+02:00

Începe să fie clar că am primit ce-am vrut: un copil care face numai ce vrea, cum vrea, când vrea. Sigur, când îmi doream eu asta, nu știam exact ce înseamnă în practică. E încăpățânată (da, da, ca mă-sa) și are o independență care-i foarte drăguță la vârsta ei (nu știu cum o să mi se pară la adolescență), e curioasă, dar prudentă, amuzantă, dănsăreață, pupatu' și alintatu' sunt chestii rare, pare genul care o să aibă mulți prieteni (zic asta din cauza firii ei pe care o intuiesc, dar mi-e greu s-o explic în cuvinte), deși nu-i sociabilă la modul de aruncat în gâtul oricui (prudentă, cum spuneam), în case străine, cu oameni străini, n-o poți opri din plâns.

Vorbesc cu ea toată ziua:
- fată, ai grijă cum te urci pe mobilă, fii prudentă, așa, încet, nu, nu în picioare!
(ea se uită la mine și face întocmai. știe ce-i cer, înțelege ce-i spun, dar e suficient de încăpățânată încât să mai facă și cum vrea ea, dar nu la chestii cu care-s foarte serioasă, de genul să nu se ducă la prize sau să nu tragă de tv)
- bobi, vezi că mă duc la bucătărie, vin imediat, dacă e ceva, mă strigi.
(câteodată stă pur și simplu, cu o carte sau o jucărie în față, alteori îi pun într-un castronel bucățele de rondele/grisine bio și câteva minute nu se clintește. când intru în cameră are aerul ăla de a, ai apărut, ehhh, n-ai pierdut nimic interesant. apoi mai sunt cazurile speciale în care mă duc să-i pregătesc fructele și când revin o găsesc cocoțată pe mobilă, lipită de televizor, dansând în genunchi).

Luna asta a venit cu noutăți, dar nu toate bune. După episodul cu răceala de luna trecută, a venit un episod (semi)diareic, ce-o fi fost. E oribil. Nu există ceva mai oribil din ce-am experimentat în bogata mea viață decât zilele ei de boală. Și când te gândești că, cu ani în urmă, făceam mișto de cumnată-mea când erau fetele ei răcite și ea plângea de disperare! :) E greu tare. Să ai copil, să fii responsabil de sănătatea și de viața lui. Să faci alegeri. Să discerni între ce-ți spune un medic și ce-ți mai spune ție intuiția. Să știi când să te oprești și să spui ok, mă depășește, mă duc la doctor/spital.

Dezvoltările pe luna asta sunt mai degrabă de ordin lingvistic. Comunică. Repetă după mine și nu aveți idee cum sună peștișor în limba ei:) Știe de pisică (care face nauuu-nauuu), câine, șarpe, șoricei, vacă, cal, pui, găină (da, face cotcodac= ca-ca-caac-ca-ca-cac), cocoș, oaie (beeeei), buba, bau, etc. Îl strigă pe ta-su pe nume, Chi-chi. Au apărut noi nume: An-na (Iuliana), Edi/Dedi, mama, cu accent pe ultimul a (stră-mămaia, la care urlă în continuare), Loli e Dodi/Dede. Caca și pipi au și sens acum, într-o zi ne-a zis de 3 ori că face caca (înainte să facă), da' noi n-am băgat-o în seamă, am zis că ni se pare, că n-are cum:). Când îi zic de baie, ea zice că merge la ba-ba-e, efectuată acum în cadă. În unele zile, dacă o ntrebi dacă face nani (nana, în limbajul ei) se pune pe covor în poziție de somn sau te ia de mână și te duce în dormitor.
Cântă.
Își pupă cărțile. Moa-moa, cu foc și zgomot la fiecare animal în parte. Pe noi nu. Nouă ne zice niu-niu. Daaaar, în sfântă zi de 13 ianuarie m-a pupaaaaaaat, de 2 ori, cu patos, ștampilos. Nu s-a mai repetat.
Când ieșim afară, fără cărucior (că-n el nu mai stă), se oprește în dreptul fiecărui boschet, fără discriminări, și face măi-măi. Studiază fiecare frunză sau muc de țigară și când ajungem în dreptul parcului țipă pa-pac, pi-pii (parc, copii) și râde încântată.
Nu se mai desparte de borseta mea cu oje, de câteva ori pe zi, le ia, le răstoarnă, le-așează unele lângă altele, le bagă la loc, le împrăștie peste tot. De curând am interzis eu relația asta :)
Are plâns de alintată-șantajistă-profitoare-sclifosită, cu buzele țuguiate și ochii mijiți și se enervează când vede că pe noi ne umflă râsul la așa teatru.
E rea, pe alocuri, bătăioasă (sper să rămână așa, chiar dacă noi o să avem întâi de tras cu ea :p) cu toane, dar nu voit agresivă, ci la modul de a exprima ceva. Cel puțin așa sper.
De la petrecerea de 1 an, când a ales de pe tavă mărgelele mele albastre din lemn, și le agață de gât sau crossover în fiecare dimineață și de mai multe ori pe zi, ca o lady care pleacă la coafor.
Nu am știut de ce telefonul meu sună la cele mai nepotrivite ore. N-o să ghiciți (sau poate da): domnișoara Iris își pune alarme. Nu știu ce-o avea fata asta așa important de făcut, dar măcar e organizată. Adaugă contacte noi, trimite mesaje și sună. Toate astea pe la spatele meu.
Pe 15 a căzut cu gura pe muchia de la mobilă și și-a spart buza.
A început să țină pixurile în mână și să mâzgâlească, dar nu coli albe, nu, agendele lu' mă-sa, cel mai mișto.
L-a descoperit pe nu.
Ferească Dumnezeu să te uiți tu pe net după diverse și să apară vreun cap de bebeluș pe-acolo, oricât de mic, că vine din partea cealaltă a camerei, împleticindu-se, împiedicându-se, țipând bebe-bebe-bebe.
Și dă și noroc, 'oc!, 'oc!

Azi (24), dialog între Iris și mă-sa, înainte de somnul de prânz.
Ea (se tot foia): caca-caca.
Eu: faci caca?
Ea (plusează): caca-pipi.
Eu: faci caca ȘI pipi?
Ea se foiește în continuare.
Eu (ambițioasă): faci caca la OLIȚĂ?
Ea: caca-tita.
Așa că o așez pe oliță și gata. Ok, cu pipi m-a păcălit. Nu e tare?:)
(scuzați limbajul licențios)

Cu somnul am trecut prin toate fazele negative, luna asta mai mult ca oricând. Gluma s-a îngroșat, ea dormea din ce în ce mai prost, ziua puțin, noaptea se trezea/cârâia de atâtea ori încât aveam senzația că eu nu mai dorm deloc. Pentru că mai am și norocul că adorm foarte greu, mai ales în preajma ei.
Așa că am început să cred că:
1. întoarcerea în pătuțul ei nu mai trebuie amânată.
Și-am făcut asta, nu cu foarte mare greutate (zic eu acum, după ce-a trecut :p) și-acum (a)doarme în el și ziua și noaptea. Sunt absolut sigură că nu se odihnea atât de bine când dormea cu noi, se foia, se urca cu capul sau cu fundul pe pernele noastre, te trezeai cu picioare în gură sau exilat pe 5 cm de saltea, cu gâtul strâmb și picioarele în x. Dimineața, perspectiva de-a dormi seară de seară pe scânduri ude părea un lux față de ce aveam.
2. trebuie să părăsim dormitorul.
Ne-am luat pilotele la subraț, ne-am instalat unul pe o canapea, unul pe cealaltă (așa e așezarea marelui colțar în momentul ăsta), și ne-am rugat să fie bine. A fost, dar nu prea. După o noapte mai ok, cu o singură trezire, parcă, au urmat multe cu treziri la ore din ce în ce mai apropiate de ora de culcare și cu adormit greoi la loc.
3. trebuie să-mi dau seama dacă e ceva anume ce o face să se trezească.
N-am de unde să știu. M-am uitat în ochii ei albaștri și-am așteptat să mi se arate adevărul, dar nimic. Apoi, într-o zi am descoperit că gingia, în locul primilor molari e umflată. Și sus, și jos. Așa că i-am dat Panadol, la cârâieli care păreau mai nasoale și-a dormit mult mai legat (gen 8 ore), ceea ce a fost o mare realizare, dar tot n-am atins perfecțiunea, și anume somnul lin, profund, fără treziri, până dimineața.
Ha, ha, ha! Aseară (20) a dormit toată noaptea, am auzit-o pe la 1, dar până să mă dezmeticesc și să ajung la ea, s-a făcut liniște.
4. n-o să amăgesc pe nimeni niciodată cu ideea că e mai ușor cu copiii, pe măsură ce cresc.
Nu e, mă, mai ușor. E tot greu, altfel de greu, dar greu. Să nu ziceți că nu v-am spus! :p

În viitorul apropiat, urmează vizitele la stomatolog, oftalmolog și, ceea ce tot amân, efectuarea analizelor.

Eu? Uneori mă simt ca un mops biped de 150 de ani, care le-a trăit pe toate și nu mai poate de greutatea lor. Îmi vine să mă scutur ca de purici. Luna asta, oribilă la capitolul somn, mi-a mai albit niște fire de păr, m-a adus mai aproape de nebunie și-am fost mai conștientă ca oricând că oboseala naște monștri. Acum mi-am dat seama ce bine, ce bine, ce bine trebuie să fie să te poți bucura de ajutorul necondiționat al unei bunici/ mătuși, să poți dormi o noapte întreagă din când în când. Ăsta e visul meu: să dorm prostește de mult, make it real!
Mă repet. Mi-ar plăcea foarte mult să mă reinventez. Să-mi dispară toate hainele din dulapuri, să mi se spargă sticlele alea de parfum de care oricum nu mă folosesc, să-mi zboare pe geam toate poșetele alea pe care le-am strâns atâția ani, ca o bătrânică obsedată și care acum doar zac pe cine știe unde, aș renunța la pantofi și la cizme (nu și la converși) și-aș fi fericită să mă trezesc așa, în curu' gol. Ce personaj drăguț aș fi, aruncată în lume în curu' gol și-n teneși verzi!

2011 meets 2012

2011-12-31T10:41:00.001+02:00

Ce-am făcut în 2011:

am botezat mândrețea de fată
am diversificat broscoiul și m-am străduit să-i ofer tot ce-i mai bun
am adunat lună cu lună și-am fost aici, să-i număr fiecare respirație și să mă bucur că e
am avut 2 weekenduri (bune) la București, ocazie cu care i-am întâlnit pe Bonjovei și pe Ana
am dus floarea la mare
am petrecut 1 an irisesc și-al doilea Crăciun împreună
am început iar să citesc.

Anul ăsta totul a fost about Iris (lucru care n-o să se schimbe niciodată, îmi imaginez). Să-i fie ei bine, să nu se îmbolnăvească, să crească, să facă un an, să meargă, să vorbească, să nu cadă, să nu plângă, să fie fericită (ești fericită, spune-mi că ești, că altfel mă mai dau de-o mie de ori peste cap?! :p). Sunt sigură că am făcut greșeli, că am avut scăpări, dar când mă uit acum la ea, cum își pune chiloții mei în jurul gâtului, nu pot să nu fiu mândră :)

Anul ăsta mi-a arătat alte fețe ale prieteniei, și ăsta e un mare și nesperat câștig. Nu mă mai plâng acum, a fost și greu și foarte greu, dar acum că au trecut toate, că sunt în ultima zi a anului, pot să-mi permit să am tupeu și să sper că 2012 va fi un an mai bun, mai colorat, mai frumos sau măcar un an normal. Ceea ce vă doresc și vouă, celor care ați rămas pe-aici și celor pe care destinul (nu google sau altă ghidușie internet-icească :) i-a adus în ograda mea. La mulți ani, copii!

Călătoresc fără bilet (3)

2011-12-27T11:34:00.001+02:00

O am în minte (și cumva în suflet) de când am citit Shogunul. Și-au trecut niște grămezi de ani peste mine de-atunci. Apropos, nu știu cum mi s-ar părea cartea acum, dar atunci mi s-a părut ge-ni-a-lă. Pentru că nu le-am avut, n-am continuat cu Tai-Pan, Gai-Jin, Nobila Casă și Changi. Poate într-o zi o să mă-ntorc în filmul ăsta.

Acum era, însă, vorba despre cât de fascinantă, minunată și complet de pe altă planetă mi se pare mie Japonia, atât de mișto și de departe c-aproape nici nu mă pot imagina respirând vreodată aer japonez.

Japonia blows my mind. Spune-mi, dragă, n-ai vrea să ne mutăm împreună?

Sursa foto: pinterest.com.

3.0

2011-12-22T14:24:00.000+02:00

La 16 ani credeam că la 30 ești în toiul bătrâneții. Mă uitam la oamenii care aveau vârsta asta și-mi spuneam o, săracii, cum or fi ajuns aici? Mi se părea că ți se încheie viața și că nu mai poți face altceva decât să aștepți să mori. E drept, nici nu aveam în jurul meu personaje de tip Demi Moore, care să mă facă să-mi schimb părerile și, oricum, eu credeam că o să am 16 ani forever.

Ăsta e ultimul an când nu am 30 de ani. Trăiesc ultimele luni sub imperiul lui 2. Ciudat. Simt gâdilituri în stomac când mă gândesc la asta și-mi vine să râd. Eu, 30? Ha! Păi eu nu arăt de 30 de ani. Sau cel puțin nu arăt ca cei care mă făceau la 16 ani să-i consider bătrâni. Ok, am niște fire de păr alb (astea de-a dracu' n-ar cădea) și niște pui de riduri (de expresie, că mă încrunt de-o mie de ori pe minut și râd cu toate măselele minus una), mă doare spatele (din fericire, suportabil, față de cum eram acum câtva timp) și nu mai am energia unei gazele pe câmpii. Sunt, însă, una dintre femeile care par încă adolescente. Tot nepieptănată, tot cu blugi și teneși și haine colorate. Ok, nu mai am 49 de kg și pătrățele pe abdomen (de fapt, nu mai am abdomen :p), dar am așa o stare... de parcă, deși am 16 ani, pot să mă joc și cu viața de om mare, pot să fiu și aici și dincolo.

E din cauză de ochi albaștri, de jucării împrăștiate în toată casa, de haine mici puse la uscat, de cutii de lapte și lingurițe colorate. Mă uit la ea și asta face să crească în mine o făptură forever young și nici nu contează că poate fizic nu m-arăt așa. Copilul ăsta mă face să nu-mi vină să cred, să stau să mă-ntreb e aievea?, e al meu?, am ajuns aici? sau e un vis?. Vreau să mă fac mare odată cu ea. Vreau să-i fiu partener nebun de joacă, vreau să ne uităm împreună la desene și la filme, vreau să mânjim cu viteza a 20 de degete pereții, vreau să ne lăsăm părul lung și s-alergăm prin soare, vreau să ne dăm în toate tiribombele de la mare și să țipăm ca apucatele de streche.

Scriu, pentru că nu vreau să uit toate astea, atunci când rolul de adult mă înghite.

13 luni, 2 Crăciunuri

2011-12-20T14:29:00.003+02:00

E din ce în ce mai dementă.

Într-o zi am găsit-o băgată toată într-un sertar, stătea ba în fund, ba în picioare și arunca chestiile din el sau sărea pe ele. Părea foarte mulțumită de ea. E clar perioada cățărărilor și-a descoperirilor care-mi ridică părul pe șira spinării, de frică.

O las în sufragerie cât mă duc până la bucătărie, iar ea vine după mine sprijinindu-se de pereți și frigider.

A început din nou să meargă singură. Mersul ăla legănat, crăcănat, dârdâit face deliciul perioadei.
Îi place să stea cu o șosetă în picior și cu celălalt gol.
Știe ce se face cu o telecomandă și nu-i e frică s-o folosească.
Suntem în faza cu e câhhh, nu mai linge (papuci, oliță sau încălțămintea ei, cu care o las să se joace, că de purtat n-a prea apucat).
Spune caca și pipi, dacă duce mâna la pampers înseamnă că înțelege ce-s astea?
De când a văzut un cal în spatele blocului, la gunoi, îl recunoaște (și-n poze) și-l strigă ca-ca.
Ce fel de copil de 1 an spune pisica? Nu pipi, nu pisi, nu miau, ci pi-si-ca, câteodată doar pi-ti-ca. Gata, acum zice doar pis-pis.
Ne strâmbăm una la alta, scoatem limba, facem ca-calu, o gâdil și scot tot felul de sunete, ca un animal de regn neindentificat, și ea rîde tare, golănește.
Vorbește când se joacă și-i foarte serioasă în timpul ăsta.
Am supraviețuit și primei răceli adevărate. Și știu că pare un fleac răceala, dar nu, dom'le, nu și atunci când copilul tau e cel răcit și incapabil să repire din cauza mucilor și-a nasului înfundat. Cu ocazia asta a învățat că are nas și cum serul fiziologic/sprayul cu apă de mare merg în nări c-un tâc-tâc.
Cu somnul stăm prost și foarte prost. Deși doarme cu noi în pat, e o râmă foită și antipatică.
Pe stilul maimuță, repetă și imită tot, ca s-avem noi de ce râde: cățeii sunt căcăii, te iubesc, mami= dbstmami, dacă dansezi, imediat își ridică mâinile și picioarele pe sus, și face din degete ca și cum ar pocni din ele (și jur, noi nu ascultăm muzici din astea:), știe cum fac vaca, șarpele și pisica.
Cu mâncarea... cred că în curând o să-mi zică ia, mai du-te tu în ... cu mâncarea asta de bebeluși, I want the real stuff now! Și mie mi-e greu să evoluez, aș fi zis că nu, dar mi-e imposibil să-mi trasez o schemă în cap pentru viitorul ei alimentar. Poate că asta e și ideea, să nu mai existe scheme și restricții, da eu parcă am înțepenit în vechiul regim.
Și-a descoperit umbra într-o seară, a fost foarte uimită, dar, culmea, deși o vedea pentru prima oară, s-a întins s-o pupe. Așa că, ne-am pus și noi la rând și-am primit un fel de pupici:) Că altfel, nu, nu pupă. Trimite bezele, cu palma întreagă sau doar cu un deget.
Se plictisește repede și vine la mine să o mai iau în brațe. Sau își pune capul pe genunchii noștri câteva secunde. Se mai bagă oleacă în seamă, mai deschide un sertar, scoate ce-apucă din el, îl abandonează așa, mai face un castel din pahare doar de dragu' lu' ta-su care îi zice pac! de fiecare dată când pune unul corect, ia vaca de coadă și spune mmmNmuuu, se uită la desene și strigă bibiiiii când apar copii, recunoaște unele animale.
Am scăpat de groaza vaccinurilor. Azi (21) le-am făcut pe-alea de 1 an și i-am spus dr că sper să n-o mai văd deloc până la 4 ani, când e următorul:)
Vai, vai, am uit să pomenesc de minunata instalare a ceea ce pare a fi separation anxiety. Citisem la un moment dat pe babycenter cum că the crisis age for most babies peaks between 10 to 18 months și-am râs nedumerită a cum, acum?, nu n-are cum, la noi nu. Dar iată că da, după vreo săptămână (și jumate poate) în care mă minunam că în sfârșit se joacă frumos, singurică, mulțumită, și pot să fac și altceva decât să gravitez în jurul ei non-stop, a venit perioada asta cu ea lipitoare scârțâită. Își ea borseta cu ojele mele și cere s-o țin în brațe să se joace cu ele acolo, în sufletul meu. O las să mă duc la bucătărie să-i aduc haleala și scârțâie în timpul ăsta (chestia aia de nici nu plânge, nici nu tace). Când mă întorc, se behăie a ai venit-chiar ai venit?-nu mai pleci?-jură că nu mai pleci. Mi se pare ciudat să aibă frica asta de abandon, deși eu nu plec nicăieri, sunt mereu aici, dar dacă ăsta e un stadiu în dezvoltarea ei emoțională, sper să treacă cât mai repede de el, că funny nu-i. Poate, cine știe, asta explică și ce face ea noaptea și zice că-i somn. Visez cu ochii deschiși la noaptea aia fermecată când o să doarmă din nou toată noaptea. Moș Crăciun, moș Crăciun, asta-mi doresc!

Anul trecut era o mâță de nici 4 kg, acum e o fetiță de-aproape 12. Și-i a mea, cea mai a mea.

Nu mai lăsa pe mâine

2011-12-15T14:35:00.000+02:00

trimite AZI sms (gol) la 848 și devii automat complice la însănătoșirea lui Bibi

fă fetiței tale ceva dulce, chiar dacă ești un antitalent în bucătărie, ea încă nu știe asta

fă-o pe moș Crăciun cu oameni care nu mai cred în el

sun-o pe maică-ta și spune-i că ți se părea o creatură fantastică cu părul ăla negru și-aproape sălbatic și că-ți creștea inima de fiecare dată când cineva îți spunea că-i semeni leit

uită că azi ai mai puțini bani ca ieri, bogățiile tale nu-s înregistrate la bancă

deschide geamul și imaginează-ți doar pentru o clipă că în fața ta se întinde pătura albă care te făcea să nu mai vrei să intri în casă când erai copil

sună pe cineva cu care n-ai mai vorbit de (prea) mult timp

scoate câinele afară și nu te grăbi înapoi în casă.

Sau orice altceva te face să te simți bine. Bucuriile sunt bucurii, indiferent de durata și destinația lor. Cine știe ce schimbi în omul căruia i te adresezi.

Adevăr grăiesc vouă

2011-12-10T15:54:00.000+02:00

Se făcea că, însărcinată fiind, nu suportam să fac baie. Picăturile de apă cădeau cu greutatea unei roți de tractor pe pielea mea. Când lichidul ăsta incolor, cu vag miros de clor, îmi atingea fața, eram în pragul unui leșin, dar nu înainte să apuc să vomit tot ce mâncasem în ultima lună. Era crunt. Mai bine m-aș fi tăvălit pe ace încinse decât să fac baie. Și-acum îmi amintesc senzația aia de greutate pe stomac și nu e bucurie mai mare decât aia c-am scăpat.

Nu există, vă spun, specie mai nespălată pe cap, ca femeia posesoare de uter populat sau ca femeia cu copil mic. În primul caz, pentru că nu poți (dacă nu poți). În al doilea, pentru că n-ai timp sau energie. Te-arunci repede sub duș, nu seara, nu dimineața, ci fix atunci când se nimerește, când ai o fereastră, și dacă părul n-ar fi pe cap, și-ar fi, de exemplu, în jurul burții, totul ar fi mai simplu, dar, god-oh-god!, e tocmai acolo, sus de tot, pe cap, și pentru asta trebuie să ridici brațele, și brațele dor grație greutății bebelușești, și trebuie să șamponezi, să clătești, să îmbălsămezi, să usuci, deci nu, nu în seara asta, poate mâine, nu, poimâine sigur. Sigur.

Dacă ai avut cât de cât noroc în viață, tot o să se întoarcă împotriva ta când ești însărcinată. Fiecare băiat pe care l-ai ignorat sau l-ai făcut de râs în viața asta, o să se simtă răzbunat. Fiecare floare pe care ai uitat s-o uzi și-a murit singură, congelată pe balcon, o să se simtă răzbunată. Fiecare fată care te-a invidiat pentru pătrățelele de pe abdomen, o să se simtă răzbunată. Fiecare vietate care ți-a admirat vreodată părul o să se simtă răzbunată.

Una scurtă despre mine

2011-12-03T11:22:00.001+02:00

Neuronii mei nu mai fac alte sinapse. Ei încearcă. Nu le pot reproșa că nu. Dar se scurtcircuitează și cad leșinați de încântare că nu mai au altă treabă de făcut decât să înregistreze marile mirări și toate micile bucurii care fac cât toate realizările trecute sau doar gândite.

M-am pleoștit, m-am înmuiat. Mă văd detașată și neinteresată de orice altceva. Mă simt încurcată în ițele mămicești și nu-mi dau seama dacă vreau să mă descurc. Dacă mai pot însemna vreodată altceva decât să fiu spectator atent, mirat și înfocat al evoluției irisești.

În rarele zile când mă trezesc cu dor de mine, fac totul ca să mă ignor și-acuz că nu am timp, iar nu am timp, să mă îngrijesc și de mine puțin. Îmi lipsește cititul. Îmi lipsesc alea 2 ore petrecute cu cineva la un ceai sau la o bere, la o discuție din aia care rămâne să-ți zburde prin cap mult timp după ce-ai ajuns acasă. Îmi lipsesc persoanele cu care puteam să fac asta. Îmi lipsește contactul cu oamenii, orice fel de oameni. Îmi lipsește, tâmpită ce sunt, învățatul. Îmi lipsesc emoțiile de la examene și dezbaterile cu unii dintre profesori. Îmi lipsește tot ce-am făcut și tot ce n-am apucat să fac.

Și știi ce e în neregulă? Că parcă nici nu-mi lipsesc așa tare...

1 an irisesc, petrecerea

2011-11-28T14:39:00.002+02:00

Pregătirile au început cu mult timp înainte, cum deja cred că am stabilit. Totul în legătură cu ziua cea mare era, în capul meu, atât de important, încât trebuia făcut cu mânușițele astea două. Mâncare, costumație, cartoane cu mesaj, curățenie. I-am cumpărat cadouri peste cadouri, haine, i le-am dat c-o lună înainte, i-am luat altele, i le-am dat. Încântarea ei a fost atît de minimă încât tindea frumos spre zero. Come on, girl, what's your problem, nimic nu-ți place?! Da, nimic, am copilul-minune căruia nu-i plac jucăriile.

După ce mi-am luat de-o grijă, m-a apucat alta: cu ce îmbrac bunătate de copil? Sigur, aveam rochița-cadou bleumarin cu dresurile asortate de la Ana (când o crește, o pun să te sune și să-ți zică tanti, tanti Anaaaa, după care să închidă. de mai multe ori pe zi. ca să te distrezi :D), asta era o ținută. Dar atââââââât? Nu, nu atât, normal, așa că m-am apucat eu frumos să-i fac un tutu multicolor, eu care abia știu să bag ața în ac. A durat mult până am terminat-o, dar, deși nu arăta impecabil, Iris în ea era o cloșcă amuzantă, numai bună de jumulit. La tutu-ul ăsta bineînțeles că era nevoie și de o bentiță, așa că i-am făcut-o și pe-asta. Credeți că mi s-a părut de-ajuns? Credeți că am fost mulțumită? Nu, n-am fost, dar trebuia să mă opresc, pentru că nimic din toate astea nu contau mai mult decât, simplu, ziua de 25 noiembrie, ziua care mi-a schimbat corpul, viața, lumea și inima.

Am conceput și un meniu, mă rog, mai mult niște gustări și dacă ar fi să fiu sinceră (din fericire, nici un invitat nu a acuzat indigestie), aș spune că ouăle (care aveau să fie umplute) au fiert o oră sau chiar mai mult (din motive de uitare pe aragaz), cârnații de bere au fost înfofoliți în (ce oroare!) foietaj, salata boeuf (nu-mi place să spun de boeuf) conținea bucăți cam mari de legume, salata de vinete cu maioneză nu avea suficientă sare, brioșele alea arătoase nu erau făcute de mine (ale mele erau doar alea care arătau ca o mini-balegă c-o căpșună-n mijloc) iar minunatul pate (care m-a făcut să vreau să ling blenderul și după ce l-am spălat) a rămas ca prostu' ascuns de ochii invitaților, pentru că, pur și simplu, nu ne-am mai adus aminte de el (mai bine, a doua zi, ne-am cerut scuze că l-am neglijat și l-am înfulecat pe tot). Toate pregătirile astea m-au extenuat și enervat. Nu-mi place să fiu gazdă, detest să stau să servesc, să torn în pahare, să răspund la o sută de guri unde-s furculițele, șervețelele, farfuriile. Mă indispune maxim și asta se vede. Dacă ajungi la mine-n casă înseamnă că te plac, că ne cunoaștem, așa că poți să-ți iei singur un pahar din dulapul de deasupra chiuvetei și să mă lași și pe mine să mă bucur de ziua aia. Da? Bine.

Alegerea tortului. Foarte, foarte important, desigur. În Galați nu sunt cofetării atât de mișto și cu produse atât de bune încât să vreau să mă îngraș de la ele. Așa că am căutat pe net și am găsit un blog al unei femei mișto și, culmea, atentă la ce zic (am rugat-o să-mi facă 21 de albinuțe, 9 luni de sarcină+12 de viață extrauterină, ideea ta, Ana, nu?), care a făcut pentru Iris fix ceea ce ne-am dorit, ba chiar și ceva în plus, adică un tort nu numai frumos, ci și bun-frate-bun-rău-de-tot. A fost atât de bun că mi-a trecut prin cap să le dau peste gură invitaților care au mai cerut o porție :)

Dispoziția irisească (poza din stânga arată clar cam cum ne-a tratat ea pe noi:) sau cum m-a făcut Iris să vreau să las tot și să fug de-acasă. Eu, coioasă cum mă știți, nu i-am ascultat pe oamenii înțelepți care mi-au spus și exemplificat cum că la petrecerea de 1 an copiii nu sunt chiar cum ne imaginăm noi, așa că n-am avut parte de râsete, de îmbrățișări, de ochi galeși, de copil minunat care vine să-mi spună te iubesc, mami!, după care fuge chiuind să se joace cu ceilalți copii. Am avut însă bocete. Da, bocete frumoase, minunate. Bocete care se opreau la mine-n brațe, doar ca să răsune mai frumos la vederea invitaților-femei. Paranteză: Iris nu prea suportă femeile, mai ales pe-alea trecute de prima și a doua tinerețe, așa că imaginați-vă cât de încântată a fost bunica paternă să constate că urlă ca din gură de șarpe numai cât o vede.

În aceste bocete grozave a trebuit să ne controlăm instinctele și să nu fugim care-ncotro așa că, pe repede înainte, s-a executat tăierea moțului, prezentarea tăvii cu atracții în fața principesei care a înșfăcat banii și mărgelele, după care n-a mai interesat-o nimic și s-a pus, cum altfel, pe bocit. Mă simțeam atât de bine că-mi venea să le dau invitaților mâncarea și tortul la pachet numai să plece mai repede. Am introdus și tortul în scenă, mă mir că n-a bocit când îi cântam la mulți ani!, și de-aici încolo a urmat numărătoarea inversă până ne-am văzut cu casa goală. Iris, petrecăreața și amuzanta, a adormit greu și târziu.

Și asta, fă, fată, fă, a fost prima ta petrecere. Nu mai pupi! :D

12 luni nebune, nebune de tot

2011-11-20T12:17:00.002+02:00

Luna asta înregistrăm o mare explozie irisească: explozie în comunicare, în atitudine, în abilitățile ei. De la o zi la alta evoluează și ne uimește cu dezvoltarea ei. Știu că la toți copiii e așa, dar nu pot să mă abțin să nu consider toate astea magie pură de calitate superioară :) Deși pare mai degrabă băiețoasă decât genul de prințesică sensibiloasă are niște apucături de drăgălășenie de-și stă inima de dragul ei. Noaptea, după ce aterizează în patul nostru, ne dăm peste mână unul altuia, care s-o țină mai aproape și ea, nebuna, prin somn, zâmbește și se gudură, cu niște sunete foarte amuzante. În unele dimineți mă trezesc cu ea înfigându-mi fire de păr personal în nas sau scormonindu-mă în ochi cu degetele ei calde, iar când deschid ochii are o față așa uimită, nevinovată și drăgălașă de-mi vine să mă autoproclam norocoasa pământului și să mă strâng de una singură în brațe, să mă felicit. Apoi, imediat, îmi revin, îmi dau seama că ochii încă mă ustură, oasele mă dor, îl împing pe beau din pat, Iris îmi face pa! și mai zac așa o vreme (prea scurtă). Deși nu mai pot să adorm în zgomotele produse de ea și de jucăriile ei, stau lățită în pat c-o ureche înspre ei și cu una atârnată de niște vise care în unele zile par la distanță stelară de realitate, iar în altele parcă stau la pândă să prindă contur și-așteaptă doar un semn că sunt bineprimite.
E o perioadă foarte rewarding, așa. O văd crescută și nu-mi vine, dom'le, să cred, că e A MEA, că am ajuns aici, că un copil poate să fie atât de mișto, de cald, de simțitor, de deștept (de obraznic, agitat, urlător, ș.a., dar despre astea nu în rândurile de față, că acum iar sunt în faza ce copil mișto, wou, e al meu!). Mă mângâie noaptea, prin somn, și când deschid ochii, ea râde așa adormită cum e, ca o babă trecută prin vie:) Îmi asum faptul că de acum înainte nici o bucurie n-o să fie mai bucurie decât aia legată de ea, că trăiesc privind-o și minunându-mă de fiecare nou cuvânt și fiecare pas și tot ce îmi doresc pentru mine, fix pentru mine, așa cum îmi doream în alți ani mai multe poșete, mai multe vacanțe, mai multe haine, este să o știu pe ea fericită.

Câteodată nu vrea să se desprindă din brațele mele. Nu vrea nici la ta-su, nici la altcineva. Mă strânge de mână și se uită așa, cu un tu-doar-tu, în timp ce se întoarce cu curu' la solicitanți. Eu nici nu mă bucur, deloc.
Știți copiii ăia antipatici care se tăvălesc pe jos în parc sau prin supemarket de nervi și fac ca toate animalele, despre care eu credeam că-s crescuți aiurea de niște părinți băbălăi? O, well, meet Iris. Parcă ne îndreptăm în direcția asta și mai grav e că nu-mi dau seama ce am făcut de suntem aici, ce am făcut greșit și cum vine treaba asta cu e prea alintată. Da' ce-ar fi trebuit să fac, frate, s-o ignor? Ce înseamnă prea mult alint la copii așa mici? Nu mai stă în căruț la plimbare, nici 10 minute, de dormit în el nici pomeneală. Se întinde ca râma din brațele tale înspre toate jucăriile sau toate rahaturile de prin supermarket, doar pentru că poate, nu cu alt scop. În timpul ăsta țipă.
Pare tare vorbăreață. Mai nou a dezvoltat o obsesie pentru Oac, oac, diri, diri, da (pe care cere s-o asculte c-un oa-oa) și Dacă vesel se trăiește (la care râde și bate din palme cu aceeași plăcere, chiar dacă le aude de zeci de ori pe zi, spre disperarea mea). Îi spun pis-pis-pis, să vină pisica la ea și ea repetă după mine pi-pi, câteodată răsare și-un s pe-acolo, pe undeva. Când voia să-i dai ceva spunea ghe-ghe, ghi-ghi. Acum a învățat să ceară clar și răspicat, așa că toată ziua o auzi cu dă-dă-dă și mai întinde și mâna ca o cerșetoare. Pe lângă tata și mama (o, mama! :D) zice și papa (apă), Bibi (văr-su), bîbii (copii), pipi (pisică), pa, Ei (Edi, un prieten), data (gata) și, cireașa de pe tort, un fel de tâc-tâc (chiț, chiț).
E evident că l-a moștenit pe ta-su la capitolul dans. E din ce în ce mai bună la asta :) Și mai amuzantă.
Am cumpărat primul covor din viața mea ca să aibă ea spațiu sigur de desfășurare și circulă de-a lungul și de-a latul lui, sprijinindu-se de canapea sau mobilă.
Dacă luna trecută și-acum 2 luni mergea singură 2-3 pași între noi, acum nu mai vrea deloc. Se pune în fund și-o ia de bușilea.
A căzut (și) din pătuț. Locul pe care îl credeam cel mai sigur pentru ea.
Mănâncă în continuare foarte bine, incredibil de bine.
Cu somnul e bine și câteodată nu prea. Pe la jumătatea nopții aterizează în patul nostru, de mult timp deja. Nici nu pot să zic că-mi displace (na, cât de neplăcut poate fi să-ți afunzi nasul în palma grasă a copilului tău?:). M-am obișnuit cu orice, numai cu cârâielile ei nocturne nu.
În momentul ăsta, ce o face să stea locului măcar pentru 2 minute: cărțile, găleata cu lego și paharele alea din plastic care se pun unele peste altele. Sau da, normal, laptopurile noastre.
Adună scamele de pe jos, mi le întinde și-așteaptă să zic mulțumesc ca să râdă satisfăcută.
Nu știu cum un copil de vârsta ei poate să înțeleagă atât de multe. Dacă îi spun, de exemplu, să mă aștepte cuminte cât fug până la bucătărie să-i aduc apă, nici nu se clintește. Dacă plec fără să-i zic nimic, în secunda doi face vreo prostie sau se lovește de ceva. Apropos de lovituri, e plină de vânătăi :)
E un copil căruia îi place frigul, se simte mult mai confortabil așa. Și în casă (în sensul că nu trebuie să fie prea cald sau prea îmbrăcată) dar mai ales afară, de când a venit gerul, stă cuminte la plimbări.
I-am făcut din nou vaccinul BCG, pentru că primul n-a dat semne c-ar fi avut efect și-am crezut că-mi zboară inima pe gât când plângea, sper că aia a fost ultima vizită în spitalul ăla care mi-a scormonit atâtea amintiri urâte.

Urmează aniversarea de 1 an, cea mai importantă zi de la nașterea ei încoace. Am pregătit niște chestii pentru ziua de vineri, dar despre toate astea în episodul următor.

Al doilea weekend în afara emisferei irisești

2011-11-02T11:48:00.006+02:00

Ok, urmează povestea celui de-al doilea weekend petrecut departe de preagrozava mea Iris.

Se făcea că zbârnâiam a ducă. Un' să mă duc, un' să mă duc? Păi, să fie, așa la nimereală, București:) Și ce să fac la București? Păi na, între altele, să văd o Ană, să mă asigur io cu ochii mei că există și că e așa mișto cum transmite pe blog. Eh, nu e așa mișto cum poate părea*.

Vineri după-amiază: cu juma de oră înainte să ies pe ușă arunc într-o poșetă xxl niște blugi și-o bluză (pătate de piureurile irisești, aveam să descopăr mai târziu), îmbrac broasca și ieșim toți 3. Mă încerca o senzație de hai-că-nu-mai-plec. O țin în brațe până la primul taxi. Îmi face cu mâna pa-pa și-și întoarce capul după mașină. Îmi vine să plâng și să mă întorc. Sunt cam proastî!

Drumul până la Mecca mi se pare mai lung ca niciodată, n-am putut să-mi amintesc când am plecat ultima oară, singură, undeva. Aterizez cu bine la Obor, mă ia în primire nan-sa lu' Iris (it's all about Iris, vedeți?), căreia ar trebui să-i mulțumesc, dar n-o fac că poate se-nvață așa (:p), și facem o stație ca să ne umplem burțile cu niște paste foarte bune la Il Calcio. Ajunse acasă, nu mai știu ce tactici să abordez ca s-o conving să fim cu adevărat wild și să dormim toooată noaptea ca niște bebelușe deștepte care știu să doarmă tun până dimineața târziu. Mna, n-am reușit, așa că următoarea oră ne-am petrecut-o încercând să încropim niște costumații pentru petrecerea de Halloween de la Palatul Bragadiru. N-am avut succes, dar măcar a fost amuzant. Peterecerea asta semăna atât de bine cu un bal de clasa a Xa ținut în Căminul cultural și eu eram atât de obosită, încât nu cred că am stat mai mult de 2 ore, cu tot cu drum.

A doua zi, însă, a fost una foarte lungă (și nu la modul enervant de lungă) cu plecat de-acasă la 11 și ajuns înapoi la 3-4 in ză morning, ușor aburită:)

So, pe la 12 nimeream și noi, în sfârșit, la Simbio, în centrul vechi. E un loc mic și drăguț unde am vrut musai să ajung pentru că aici există o chestie colorată, supraetajată și bună-bună-bună. Aici ne-așteptau deja Ana și Ionouka. Nu prea-mi amintesc ce-am vorbit, aveam neuronii afectați de foame:) Foame care s-a potolit cu chestii simpatice și bune, pe care acum mi le doresc în fiecare zi pe masă. De-acolo, eu am plecat cu antipatica de Ana**, la ea acasă, să cunosc iepurele brunet care acum e în faza de vierme energetic atras maxim de telecomenzi și telefoane. Ah, și ce plăcere să constat ca a întins mâinile să vină la mine, din prima, (mă rog, poate a doua) e clar, sunt o specială!:) Lipsa de somn, căldura din casă și canapeaua comodă au făcut din noi două gelatine tremurând de plăcerea de-a dormi o oră. Măcar de nu eram la prima noastră întâlnire, mai mergea, da' așaaaaa :D Nu-mi-e-somn-sunt-o-puternică-pot-să-rezist-pot-orice. Și-am putut amândouă. Am putut mall (haine, jucării), am putut (ohooo, și ce-am mai putut!) să mâncăm la Macheroni și-am putut și karaoke la Mojo, unde a venit și draga de Oana, și mă tare bucur că am reușit de data asta să ne vedem la ochi. M-am distrat și-am băut bere și-am aplaudat-o pe Ana, care e așa nașpa*** încât a și cântat (inclusiv Bon Jovi, ha!). Da, și apropos, Boo e tot o tipă nașpa****, nu știu cum se face! De-aici a mai urmat și o scurtă oprire în Barfly, după care casă-somn. A doua zi, planetele nu s-au mai așezat corespunzător, așa că n-am mai reușit să mă întâlnesc cu Maria, da' data viitoare, Bordellos scrie pe noi :D

Drumul la întoarcere mi s-a părut și mai lung. Mă gândeam la ce reacție o să aibă Iris când o să mă vadă, dar nici nu bănuiam ce surpriză mă aștepta. Când am intrat pe ușă, încărcată ca un pui de moș Crăciun, după ce alergasem iar până în fața blocului, ea mergea cu ta-su de mână. A belit ochii (a mirare sau a groază?) și când am luat-o în brațe a pus bot și s-a pus pe un bocit, frate cu ăla de-l are pentru oamenii pe care nu-i suportă :(( A fost oribil. Sigur, există explicații, oricine poate să-mi spună orice (era și foarte obosită, nu mai dormise de 7 ore), nimic n-o să schimbe și n-o să șteargă senzația aia oribilă. A adormit imediat ce-a aterizat în pătuț cu mine de mână și-aș fi jurat în secunda aia că nu-mi mai trebuie, nu mai plec de lângă ea. Desigur, încă din noaptea aia, am avut (de prea multe ori) ocazia să-mi revin, ba chiar să mă gândesc cum și unde-o tulesc data viitoare:)
___________________________________________________________________

*e mai caldă și mai drăguță

**care-mi e în continuare așa de antipatică încât mor de ciudă că nu suntem din același oraș:)

***nașpa tare, te face să te simți foarte bine primit, dă dracu' toată oboseala și te mai și invită în patul ei :D

Mulțumesc, fată, ești un om frumos!
****Bucureștiul are oameni mișto, mă!

11 luni pline, rotunde, cu dinți noi, primele cuvinte și-un pic de mers

2011-10-24T08:35:00.003+03:00

Am scris, șters și rescris postul ăsta de nu mai știu câte ori. Dacă azi scriam că a dormit bine toată noaptea, a doua zi eram bufnită și morocănoasă că s-a trezit de cinșpe milioane de ori. Dacă azi mânca 2-3 lingurițe și părea că nu-i place nimic, a doua zi parcă nimic n-o mai sătura.

Luna asta a fost schimbătoare ca vremea din Scoția. Cu ea, îmi dau seama, încep marile descoperiri, marile uimiri, marile mulțumiri. Mă uit la ea cu așa o mândrie de parcă ar fi de aur. Cuuuum, merge? Wou-merge-Iris-merge, parcă ea e primul copil, parcă nu s-a mai văzut, nu s-a mai auzit de așa ceva până la ea.
Ne trezim în fiecare dimineață cu ea țipând la noi, stând în picioare la marginea pătuțului. De când a descoperit că poate (și merit!) să mă strige pe noul meu nume, strigă mama, mama, mama. Niciodată un singur mama. Păi, normal, eu fac cât 3:) Și când mă gândesc că nu departe-s zilele când mă rugam de ea de zeci de ori pe zi să zică mama. Și ea țipa la mine ta-ta, ta-ta. Sau în cel mai bun caz ba-ba sau na-na.
Își pune telefoanele (telecomenzile, pantofii sau chiar o gălușcă) la ureche (de fapt, undeva la ceafă) și spune a(lo), a(lo).
Mi-ar plăcea să fiu mai-bună-cea-mai-bună-mamă pentru ea. E un copil delicios.

Mi se pare că sclipește de isteață ce-i. Se prinde după privirile noastre că urmează gâdilat, joacă, maimuțăreală.
Și ce râs are!!! Dacă râde la mine-n brațe, ta-su își rupe gâtul de oriunde-ar fi să vină s-o vadă, râsul ei răsună-n toată casa.
Pe 16 am observat un ciot mai mare și unul mai mic pe gingia de sus. Tot eu i-am văzut prima:) Așa s-a elucidat și misterul zilelor în care a fost mai schiorlăită. Am scăpat ușor. Sau poate nu, că am impresia că urmează o invazie de dinți. Și pe-ăștia pe care-i are deja, îi și scrâșnește din când în când :|
Pune ea singură 2-3-4 pași, dar se-așteaptă să fie cineva în spatele ei și pentru că știe că așa e, se lasă pe spate și râde. Se ridică în picioare în pat, agățându-se concentrată de noi și-apoi își dă drumul, să stea așa, fără ajutor, fără sprijin.
Când eram însărcinată (omg, chiar am fost?) citeam despre bebeluși pe net despre cum au ei n tipuri de plâns și mi se părea o aberație sau cel mult o chestie pe care eu n-o să mă pricep s-o interpretez. Eh, da, așa e, într-un fel plânge când o doare, în alt fel când îi e somn, altfel când îi e foame. La fel, și tipetele ei sunt diferite. Numai râsul ăla de maimuță beată nu se schimbă.
Mergem în parc, stă în fund pe pietriș și scurmă. Înțelege când îi spun să nu bage pietre în gură. Apoi cred că uită, că după un timp, face iar o încercare. Dacă sunt copii în parc, se agață de mine să o duc la ei. Și țipă, chiuie în dreptul lor, întinde mâna să le smulgă ochii și nu înțelege de ce copiii ăia sunt așa proști și fug de ea. Se plictisește repede. Prea repede.
A bușit aparatul foto de-atâtea ori că l-a schilodit. Că, na, ce poate fi mai amuzant decât s-auzi diverse obiecte lovind parchetul sau gresia?!
Se-ntoarce pe toate părțile în scaunul ei când mănâncă. Noi spunem că-i un vierme energetic. Destul de enervant pe alocuri:)
A pus un cub peste alt cub zilele trecute. Voi puteți să spuneți ce vreți, dar numai un geniu putea să facă asta:)
Îi plac pisicile. Nu, n-o să încurajez această pasiune :D Ha! Am descoperit ca nu suportă să le audă mieunând, o apucă bocitul!
Îl strigă pe văr-su Bîbi/Bebi. Are o preferință vădită pentru băieți/bărbați. Prin asociere, acum toți băieții sunt bebiiiiiiii.
I-am arătat o singură dată cum se face brum-brum cu degetul pe buze și de-atunci face și ea. E incredibil cum prind tot, sunt niște sugative.
A evoluat enorm la capitolul dans. Acum dă din cap, ridică mâinile, flexează genunchii, o caraghioșenie de stil.
E vorbăreață și sonoră. Acolo-n legea ei, mai ales când se concentrează, e-o aglomerare de sunete la gura ei.
Somnul de zi nu mai e ce era odată, regres evident la acest capitol. Noaptea, deși adoarme ușor și frumos, în 5 secunde sau 5 minute, se cârâie de cel puțin 3 ori în cursul nopții, raaaaaare sunt nopțile când doarme dusă până dimineață. Posibil să fie de la dinți (știți, nu? toate mamele zic așa când nu știu ce au copiii lor :D). Deși, desigur, poa' să fie și asta. Pentru că eu o culc seara (și-mi și place!) câteodată îi spun povești și râd eu de prostiile pe care le debitez. Povestea lu' Pințeselu: Da-mami-Pințeselu-ăsta-era-un-băiat-care-voia-să-primească-de-ziua-lui-in-loc-de-cadouri-animaaaaaaaale-maaami. Da, și asta a primit, mă, maaaaaaaami. A venit și vaaaaaaca, mami, da, vaca (Iris n-are nici o reacție, cred că se roagă să-mi cadă ceva în cap ca să poa' să doarmă :D). Vaca era grasăăăă, nuuuu, mami nu-i grasă. A venit si-uuuuuuuun cal. Și-oooooo pisicăăăă, da, și-o pisică. Cum face pisica? Da, miau face. Apoi s-au dus toți la culcare și cântau nani-naaaaaaaani-puișooooooor-dormi-cu-mama-n-foișoooooor. The end. Remarcați cât de talentată sunt!:))

Am un album, în care, pe lângă poze, am lipit niște cartonașe colorate cu diverse chestii despre ea: când i-a căzut buricul, când a râs prima oară în hohote, când a fost la mare prima oară, când și-a descoperit mâna dreaptă ș.a. Și-aș vrea să-i tipăresc o cărticică cu extrase din textele scrise aici+alte inserții. Nu știu de ce fac asta sau cât din toate astea le fac pentru ea și cât pentru mine. În momentul ăsta tot ce e legat de ea mi se pare atât de important încât nu mai știu ce să fac ca să nu uit.

Eu? Mda, io-s pe-aici, în povestea asta frumoasă, mirată și obosită. Deși nu mai arăt ca înainte (nici măcar n-am pretenția că o să se întâmple asta vreodată), faptul că pot purta din nou blugii skinny e o încântare.
E adevărat că nu e nimic mai frumos decât să te uiți în fiecare zi în ochii copilului personal. Dar nici ceva mai extenuant nu e.
Mă gândesc de vreo 2 luni la ziua când va împlini 1 an și nu vreau să cred că n-o să-și amintească nimic și că toate eforturile mele sunt degeaba:)

Ambasadorisme

2011-10-16T21:05:00.001+03:00

Ambasadoarea e doar o săracă fată bogată. Unde doar Iris o face să se simtă cea mai bogată fată din lume.

Nu-i place să ceară ajutorul prietenilor, în mintea ei atârnă pe pereți un tablou perfect în care tot ce ai nevoie vine fără cerere. Dar îl cere și le pretinde lucruri și asta o face să se simtă ca și cum ar fi în piața mare a orașului, cu fundul pe-o bordură și palma întinsă.

Ambasadoarea e doar o fată cu ochii căprui și părul sălbatic care nu mai știe să fie singură pe lume. Dac-ar fi putut să ducă vieți paralele, partea din ea care se cerea așa, ar fi fost acum o ființă coafată, cu servietă din piele și cafele băute târziu.

Ambasadoarea are picioarele reci și mintea-ncâlcită. Când se enervează, spune cuvinte urâte și dure.

Ambasadoarea e o ființă ciudată, pierdută undeva în spațiu. Câteodată pare o adolescentă de 16 ani, obligată să joace rol de adult posesor de copil, cu o grămadă de griji care se-nghesuie la ușă.

Sfârșitul ăsta de an e ca un cutremur care zdruncină tot ce-am construit până acum. Ne cad în cap episoade neîncheiate corect și ne împiedicăm de resturi greoaie. Oare-o să ne numărăm printre supraviețuitori?!

10- avem di tăti

2011-09-21T14:24:00.001+03:00

Pe 25, sărbătorim 10 luni de când plângeam râuri pe masa de operație- înainte s-o văd și după ce obrazul ei fin și cald îl atingea pentru prima oară pe al meu. Cred că niciodată în viața mea n-am fost mai puternică ca-n alea 5 zile în spital. Nu mi-a fost frică că nu știu ce să-i fac, nu m-au speriat plânsetele ei, nu mi s-a părut prea mică și prea firavă ca s-o iau cu mine în pat. Altele m-au adus în pragul schizofreniei :D

S-a scuturat de bebelușie și-acum e o fetiță frumoasă și haioasă (cum altfel?! :p). Mă dau de-a tumba în sinea mea când cineva îmi spune că îmi seamănă, că e frumoasă foc, chiar și când o văd cât de bestie poate să fie, tot mă umflu de mândrie. Pentru că e a mea. E cea mai a mea.

La 9 luni și 5 zile- Iris cade de pe canapea în cap. Îmi aduc aminte cum auzeam povești de genul ăsta și-mi spuneam că nouă n-o să ni se întâmple, n-are cum. Ba uite că are. Și atunci consideram că e din vina părinților (de data asta, la noi, vina lui :D). Nu-i ușor să recunosc asta, dar și acum cred la fel. Nu avem sute de ochi, nici caracatițe nu suntem, ba chiar ne afectează lipsa somnului și, uite, se-ntâmplă.
Luna asta se pare că le-am bifat pe toate: am avut un episod diareic (din cauză de afine cu iaurt, da, da, deșteapă tare-s), urmat de unul de constipație ușoară (din cauză de ceai de mentă- n-aș fi crezut că 10-20 ml sunt de-ajuns pt asta), urmat de o răceală (doar cu muci) din cauză de vânt pe faleza Dunării. Mi-e groază. Nu suport să o văd bolnavă. Pe creier și pe suflet mi se pune.

Nu numai că a depășit momentul în care nu-l suporta, acum behăie de nerăbdare când vede paharul de iaurt.

Merge ținută de mâini, păcat pt ea că spatele meu a îmbătrânit înainte de vreme. Stă singură în picioare și pășește până se prinde că nu mai am mâinile în jurul ei și-atunci râde și se pune în fund.
Se ridică în fund, se agață de ce prinde și țuști!, în picioare.

~~Spune~~ spunea baba, tata, mama, nana, papa, dada și alte vorbe din astea de duh. Nu, nu cred că știe ce-nseamnă toate astea. Doar pa. Când facem cuiva din mână, câteodată și spune. Un pa scurt, încet, parcă i-ar fi rușine. Cred că încă exersează. Când îi zic să spună mama, râde ca și cum da' ce-s proastă să-ți fac ție pe plac?! Acum e în faza ia-ia-ia-ia, niea, e-e, dea-da-da.
S-a trezit într-o dimineață, înainte de 5, ca să cânte ta-ta. Să cânte, na, ce să facă și ea?!

O atrag în continuare oamenii, se uită după ei, vrea atenția lor, dar nu bruscă, invazivă.

Și oamenii o plac. Oriunde aș merge, se opresc femeile să se bage în seamă- vânzătoarea de pâine se-ascunde după tejghea și face bau! (Iris o privește ca pe-o stricată), casierele din supermarket vorbesc cu ea si ea se rușinează, florăresele îi dau flori și fluturași, vecinii o pupă pe tălpi, într-o zi, 5 femei diferite i-au spus că parcă-i ruptă din reclame. Ea-și alungește ochii ăia albaștri și bagă zâmbetul ăla perfect întins care stârnește în stomacul meu o întreagă colonie de fluturi gâdilitori.
Trage de sertarele la care ajunge și fură așa, pe bâjbâite, ceva de-acolo, iar când o văd și-i zic ce-ai mai furat, demento?, fuge cât o țin picoarele alea grase, parcă mai are puțin și-și ia premergătorul la subraț s-o tulească mai repede cu prada.
S-a descoperit în oglinda mare de pe hol, se pare că altfel decât în aia mică de la baie, și râde mulțumită de fața ei.
Își mănâncă fructele singură. Câteodată integral, câteodată parțial, în funcție de disponibilitatea mea, timp, fruct.
Tot luna asta a luat prima masă la restaurant. Ospătarul n-a știut dacă să ne ia sau nu în serios când i-am zis să ne aducă un morcov. Iris a fost foarte încântată iar noi am putut să mâncăm liniștiți.
Câteodată adoarme (rapid) c-o mână bine înfiptă în părul meu. Habar n-aveam că părul meu are așa capacități paranormale, că-l valorificam de mult, cu riscul de a cheli mai rapid decât o fac deja. Chiar mă gândeam că, dacă unii copii au păpuși, ursuleți, păturici preferate, pt ea o perucă ar fi numai bună, pe post de nap-buddy.
A făcut și la oliță. Un number 2, dacă sunteți curioși :)
Dansează. Vai, mori de râs, nu alta!
Plescăie (și parcă se linge pe bot) când își vede biberonul sau mâncarea și e atât de amuzantă!
Am învățat-o să bată palma și să facă bravo-bravo (= să aplaude).
Dacă o ia sor-mea la plimbare sau când doarme, după o oră mi se face un dor teribil, usturător, de ea.
Bea apă din cană din aia cu pai. Și s-a prins imediat ce trebuie să facă- desigur, dovadă clară a geniului ei actual, dar mai ales viitor :)
Flirtează. Le clipește des bărbaților (în general) și le zâmbește timid-năstrușnic-pervers de-ți vine să o strângi în brațe și să nu-i mai dai niciodată drumul (niciodată până la primul țipăt, evident). Trebuie însă să o învăț să se orienteze, că ea-și alege numai gardieni/paznici/cerșetori/bețivi :) Nu a plâns niciodată când s-au băgat bărbați în seamă cu ea, dar la femei ... o-ho, fără număr. Dacă se poate transmite asta, îmi seamănă, așa eram și eu, întindeam brațele la toți străinii să mă ia.
Noul program de somn, minunat în timpul săptămânii, dă erori în weekend. De genul: dormit până la 9.30 (mare record) după ce, bineînțeles, purtată de zâne și licurici în brațe (că eu nu-mi amintesc altceva) aterizează lin în patul nostru, lucru care-i împinge mesele mai încolo, ajungând să-și doarmă somnul de după-amiază undeva pe la orele 17. Sau erori cu zbierete în toiul nopții, de-am crezut că-mi sar chiloții din ... sertar, de tare ce m-am speriat! Acum, dacă erorile astea (și altele) rămân la stadiul de excepții, zău dacă mă plâng (prea tare)!

Eu? A, eu. Păi. Dacă nu credea cineva că se poate, uite că a trecut luna și noi n-am scos nici acum bicicleta din cămară. Am încă 4 kg în plus și-o formă fizică inferioară celei a lu' bunică-mea. În zilele grele (în care Iris ține morțiș să-mi arate și cealaltă față a ei, de bestie tirană) mi se pare că îmbătrânesc cu 10 ani de dimineață până seară, colțurile gurii se lovesc de genunchi, spatele se curbează, părul se-ncâlcește, brațele mă dor, hainele zac împrăștiate peste tot cu zilele, mâncăm în deplasare sau prostii acasă și-așteptăm să vină noaptea. Poate mâine e mai bine. Și e. Că n-am rezista altfel.
Vreau să mă înscriu la Psihologie, vreau să dau de permis, vreau să mă angajez, vreau să ne mutăm în altă țară, vreau să nu mai existe nu am, nu pot, vreau vacanțe, vreau să nu mai chelesc, vreau o menajeră, vreau să mă spele cineva pe păr seara, după ce adorm, vreau să dispară burta asta, vreau să văd filme, vreau mai mult chef și timp de viață exterioară casei. Am multe vreau-uri care-mi zburdă prin cap. Da' poate la anu'.

Salut pe această cale cititorii lu' cookie! :)

Update: M-am grăbit eu să scriu postul aniversar, dar iată că azi, 23 septembrie, domnișoara a luat-o de-a bușilea. Mi s-a părut mie ceva suspect când, cu un sfert de oră în urmă, deși o lăsasem în fund pe o pătură de picnic cu jucăriile ei, am găsit-o la 2 metri distanță, în picioare, ținându-se de premergător. Aproape că mergea singură în picioare și schema asta nu-i ieșea :)

Multiplele teorii ale somnului bebelușesc

2011-09-17T11:40:00.001+03:00

Până pe la 4-5-6 luni (nu-mi amintesc deloc când a început) Iris a dormit lin-frumos toată noaptea. Se mirau toți, ne miram și noi, vai, ce bucurie! Apoi, s-a dus veselia. La început am crezut că e o scăpare, că e doar o noapte cârâită. Dup-aia, nopțile astea, cu treziri/semitreziri fără număr, au devenit un normal din care nu mai știam cum să ieșim. Ba chiar, din 15 nopți poate se nimerea una în care să doarmă dusă, în rest... jale! Deși nu se trezea de tot și nu plângea (cel puțin nu conștient) spatele meu se cocoșa de dureri din cauza aplecărilor peste pătuț și-a ridicărilor florii pentru a o trânti în pat la noi. Eram obosită, nervoasă, încercănată.

O soluție trebuia găsită. Cât mai repede. Așa că am început să citesc, să fiu mai atentă la diverse manifestări ale ei, să analizez, să încerc să pricep de ce o noapte doarme și restul nu. Și-atunci, au apărut teoriile. Multe. Dintre care, amintim pentru posteritate, următoarele, despre care trebuie să spun, că, evident, nu au rămas în picioare:

1. Copilului îi e foame. Nu s-a săturat și de asta se trezește noaptea. I-am mărit, astfel, cantitatea de lapte de la ultima masă. Poate s-o fi nimerit o noapte dormită, nu mai știu, dar nu, n-a ținut.

2. Copilul mânâncă prea mult. Poate o doare burta, poate-i vine înapoi. Nu, nici asta n-a fost.

3. Citisem pe un blog/site că o mamă (tot așa, disperată) a observat că, în serile când îi dădea copilului ei avocado, dormea dus. Am încercat și asta. O noapte a ținut vrăjeala (desigur, coincidență), apoi ne-am întors la normalul nostru.

4. Copilul doarme mai bine cu geamul deschis (până ne culcam și noi). Nu.

5. Copilul doarme dus dacă e mai activ ziua, dacă stă mai mult pe-afară. Nu.

6. Copilul doarme bine doar dacă îl culcă mă-sa. Nu.

7. Copilul doarme dacă e plimbat seara. Nu.

8. Copilul e bolnav. Nu.

9. Copilului îi e frică să doarmă singur. Nu. Că nici în pat cu noi nu se rupea de somn.

ș.a.m.d., fără număr, fără număr.

Despre fiecare dintre teoriile astea (și celelalte despre care nu-mi mai amintesc) am crezut la momentul respectiv că-s niște revelații, vai-ce-proastă-am-fost-că-nu-m-am-prins. Adevărata revelație, însă, a strălucit ca o nestemată în beznă, abia acum câteva zile, într-o discuție cu cookie (senchiu, dear!). Era ceva așa de simplu, că-mi venea să și râd de toate aberațiile la care m-am gândit până atunci.

Somnul, dragilor, era și răspunsul și problema. Iris dormea de prea multe ori pe zi (3-4) și cam dezorganizat, așa. Adică, dacă se freca la ochi și-i era evident somn, eu o culcam, ea dormea (în ultima perioadă adormea și greu și dormea și puțin). Eu mă gândeam că dacă îi e somn, păi să se culce, nene! Ei bine, nu. Programul ei de somn, pentru vârsta ei, trebuia să fie cu totul altul. Și-atunci, chiar dacă asta înseamnă că trebuie să-i găsesc activătăți ca să o țin trează, ea nu mai doarme decât dimineața (știu că trebuie să renunțăm și la asta, momentan nu mi se pare că o ține) câte o oră și la prânz 2 (poate 3).

De aproape o săptămână nopțile sunt iarăși întregi, negre și liniștite, iar Iris cade seara lată fără cântece, legănări, șâșâit și alte artificii. Ceea ce ne fericește maxim.

Orgolii de mamă

2011-09-09T13:24:00.000+03:00

Nu am pretenția că sunt cea mai bună mamă din univers, n-o să fiu niciodată. Îmi cunosc limitele și știu clar că am scăpări. Îmi pare rău că le am, dar le pun pe seama oboselii și-a atâtor schimbări și-ncerc ca mâine să fiu un pic mai bună. Poate poimâine chiar o să fiu :)

Am o amică care are un băiat de 19 luni. Nu i-a gătit niciodată la aburi, nu a respectat în diversificare regula de 4 zile (sau de 2) sau vreo schemă, imediat ce a fost capabil să țină în mână, i-a dat pufuleți, biscuiți cu tot felul de creme, sucuri Frutti fresh, jeleuri, mici, cârnați, crenvuști, ouă prăjite, etc. Nu i-am spus niciodată ce cred despre toate astea. I-am sugerat de vreo 2 ori să renunțe la margarină și la brânza topită. Reacția ei m-a împins 2 metri mai încolo și-am zis ok, faci cum vrei. Iar eu pentru ea (și pt vecinele din cartier) sunt ciudata care nu dă pufuleți copilului (cu remarca oftătătoare săracul copil!...). Pentru că eu ieșeam cu Iris în parc și Iris rodea morcovi, eram ca maimuțele-vedete de la cel mai tare circ.

Nu-mi place și evit să mă bag în seamă prin parcuri cu mame sau bunici. Cred că repulsia pentru genul ăsta de apropieri mi se citește pe față, așa că, într-o zi, o vecină cu un băiat mai mare decât Iris cu vreo 2 luni, s-a băgat în seamă cu beau, care m-aștepta afară cu bestia cu ochi albaștri, eu intrând să iau fructe dintr-un aprozar de cartier. Și-aud așa:

- e alăptată?

- nu.

- aaaaaaa, păi se vedeeeeeeeee. Al meu nu știe ce-i ăla biberon.

- ...

(desface o pungă de pufuleți și se întinde să-i dea florii, beau-ul o refuză).

- cum, nu-i dați pufuleeeeeeeeeeeți?

- nu.

- dar câte luni are?

- 9 luni.

- și nu-i dați? deloooc? da' de ce?

- nu vrem.

- da' pufuleții îs așa buni pentru ei...

(moment în care ies eu și individa se tirează fără să se uite la mine).

Eu nu mi-aș permite să spun cuiva cu care abia dacă mă salut că mi se pare de rahat să alăptezi copilul 2 ani și-n timpul ăsta să-i dai pufuleți, ulpio, ciorbă de porc, semipreparate ș.a. Dar persoanele astea consideră că dacă alăptează, e suficient, copilul e protejat de toate alea o mie de ani.

Și-apropo, pe mine mă enervează foarte tare un lucru: asocierea alăptatului cu dragostea și grija.

Habotnicele care susțin alăptarea zic așa: că odată cu laptele matern transmiți copilului și alte ingrediente pe care altfel nu ai avea cum să i le transmiți, cum ar fi dragostea și grija ta pentru el. Să mori tu!, a fost și e prima mea reacție când aud așa ceva. Adică eu (și altele ca mine) ce transmitem copiilor noștri, ură și lehamite?!

Povestea cascadei

2011-08-25T13:57:00.003+03:00

Avertisment: în realitate, lucrurile nu s-au petrecut tocmai așa!

Demult, taaare demult, dincolo de Țara Îmbujorată, peste marea cea mare și mult mai departe de ținuturile cu nume de flori, era și se mândrea cu el însuși, Ținutul Verde. Era un ținut aparte. Copaci înalți, robuști, te priveau de sus ca niște domnitori înțelepți. Păsări cerebrale cântau lambade străinilor care se rătăceau prin pădure. O armonie și-o liniște, cum nu cred să mai fi existat vreodată pe undeva, se lăfăiau la soare, împrăștiindu-se în toate cele patru puncte cardinale. Fiecare copac, fiecare pasăre, fiecare animal, fiecare ciupercă, floare, stâncă avea o familie sau măcar o jumătate-pereche lângă care-și culcau seara gândurile.

Numai cascada asta, orgolioasă și tăcută, era singură. Curgea de-atâția ani în aceeași direcție. Aceleași pietre se lăsau udate de ea. În jur aceiași copaci. Deasupra același cer. Știa pe de rost, rondul fiecărui nor, știa, de exemplu, că la prânz trece mereu primul norul în formă de cal și abia dup-aia norul-cu-mustață și cel deșirat ca un fum de țigară furat de vânt.
Deși anii care au trecut au împuținat-o la trup, era încă, după toate standardele, o cascadă care se ținea bine. Pentru că i-a plăcut să fie cochetă, avea și-acum apa curată, zgomotoasă, limpede și rece. Generoasă ca mai toate cascadele, și ea împărțea cu oricine călca prin zonă tot ce avea. Nu ținea la bunurile ei, nu agonisise averi. Dacă ți-era sete, îți dădea apă rece. Ba chiar stătea să faci o poză cu ea, își aduna toate bolboroselile și se-nfoia artistic pentru ca poza să iasă perfectă. Poate așa reveneai.

Nu mai avea răbdare. Aștepta ceva să o scoată din rutina asta și să înceapă să-și trăiască cu adevărat viața. Tremurau clăbucii pe ea de-atâta nerăbdare și simțea în ea clocotind un nou început, o schimbare. Seara stătea întinsă pe spate cu ochii agățați de stele și cu mintea hoinărind în trecut. Nu făcuse nimic cu viața ei. Nu avea nici o realizare. Anii au trecut, i-au săpat în suflet toate neîmplinirile și acum se simțea subțire ca o coală de hârtie. I-ar fi plăcut să aibă rude, să se ducă la ele și să-și mai coloreze cu ele singurătatea. Tânjea și nu știa după ce tânjea. A avut și ea vise, ca oricine. Cumva, însă, viața i le furase. Sau le-o fi scăpat ea din mâini. I-o fi lipsit priceperea să le lase să crească, să le facă mari și să o ducă ele mai departe.

În ziua când l-a zărit, se împlinea o lună de când nici un picior de vietate, umană sau animală, nu-i mai călcase pragul. Straniu lucru ăsta, ținând cont că din orice direcție veneai, ajungeai tot la ea. De oriunde ai fi venit cascada te privea curioasă. Chiar se-ntreba dacă o fi din cauza ei. Când ești de-atâta timp singur, realitatea capătă forma inimii tale.
Era cald. Picăturile ei se bronzau la soare. Dacă o cascadă ar putea să transpire, atunci într-o zi ca asta ar face-o.
Pe cer nici un nor. Nici o pasăre. Era atât de liniște că-ți auzeai sângele alergând prin vene.
El a făcut-o să uite seceta din urmă cu 182 de ani, când era să piară. A simțit cum valuri de căldură îi trec de-a lungul crestelor și-i cresc într-o clipă temperatura și debitul. Știa. Pe măsură ce se apropia, vedea cum se încețoșează totul în jur, iar în ea se aprind artificii. Nu mai avea frici, nici îndoieli. Acum știa ce așteptase o viață întreagă.

Cascada îl luase de bărbat. Și-acum, ca o soție credicioasă, îl urma peste tot. Și nu conta că-n drumul ei stăteau tolănite stânci înalte și abrupte, nimic nu era de netrecut, ea își făcea drum, se unduia, înghiontea, se târa și mereu era la dreapta lui, senină, vie și tăcută.

Luna a 9 a- jumătate bună, jumătate nebună

2011-08-23T10:12:00.003+03:00

Ne bate. Ne scuipă. Ne mușcă. Țipă la noi. La mine chiar sare la bătaie.

Aș putea spune că suntem niște părinți maltratați, dar nu știu dacă se mai cheamă maltratare dacă-ți place :)

Mi-e dor de ea când doarme.

Deși nu eram de acord cu premergătorul și deși, nu numai că nu i-am cumpărat unul, dar l-am mai și donat pe cel pe care-l primisem, am acceptat următoarele 2 oferte pentru că o vedeam că vrea mișcare, vrea acțiune, vrea altceva. Unul a ajuns la țară, pt zilele când mai ajungem acolo, celălalt tronează în sufragerie. Da, îi place, nu stă foarte mult, dar când stă, de fapt nu stă locului o clipă, trage de toate alea, le dărâmă, le târâie după ea, vrea să vină după tine, dar nu poate din cauza pragurilor și dă-i nervi.

A spus infamul cuvânt ta-ta-ta-ta. Si io nu-nu-nu-așaaaaa. Ma-ma-ma-ma, hai, spune! Nu. Deci nu. (Iar ieri parcă s-a spart conducta cu ta-uri, ce-a mai trăncănit una!...)

Râde ca descreierata, molipsitor și tare. Io zic că râde ca un golan.

Nu știu ce am azi, îmi vine doar să scriu ce copil perfect, ce copil perfect, wou, e al meu!

S-ar putea să se facă electrician, e disperată după cabluri, căblulețe.

Nu suportă violența/durerea, sub orice formă ar fi ea/ele. M-am lovit într-o zi cu cotul într-un colț de laptop și-a trebuit să-mi înghit icnetele că domnișoara nu suportă (cred câteodată că pe mine, în mod special, nu suportă să mă vadă/audă că sufăr :D).

Se agață de mine să se ridice și-ajunge cumva în genunchi, se-ntinde pe mine și rânjește ca o maimuță. Trage de tot ce prinde și se agață de orice ar putea-o ajuta să se ridice în picioare.
Se ridică din fund în picioare ținându-se de canapea și-așteaptă aplauze pentru asta.
Acum e pe un covoraș cu jucăriile ei, se întinde, se răsucește, se târăște, bufnește și nu se lasă până nu ajunge cumva unde vrea ea sau pur și simplu stă în 4 labe și se uită la mine. Pune și pași dacă o ții, dar numai dacă se îndreaptă spre ceva cu adevărat interesant sau dacă e ea in the mood.

A început să se manifeste clar atunci când s-a săturat sau pur și simplu nu mai vrea să halească.

I-am dat iaurt. Nu-i place.
I-am pus roșii cherry, conopidă și praz în supă. Supa rămâne preferata ei.
De azi băgăm și vită.
A gustat pepene galben și verde, portocală, roșie, struguri, prună, biscuiți Organix.
E mult mai sonoră, vocabularul ei e plin de silabe de tot felul: da, dea, ba, bă, pa, ta, e, nie, ghi, ghe și alte chestii neidentificate.
Sătui să ne tot ridicăm noaptea din pat să-i dăm suzeta, o culcăm destul de des cu noi în pat. Așa nu știm sigur dacă se mai trezește, noi nu ne amintim nimic.

Șiiiiiii, după 8 luni jumate, iată că Iris meets Panadol. M-am simțit de parcă i-aș fi dat otravă (bine, după 2 zile smiorcăite, i-aș fi dat toată sticluța numai să tacă, da' asta nu mai spun :D).

Cu smirocăieli, febră și (cred că) dureri cauzate de erupțiile dentare, începem și noi odiseea dinților. Probabil c-o să fie foarte distractiv.

Am avut din cauza asta și prima noapte albă, cu treziri, febră, urlete și imposibil de calmat/culcat odoru'. Mă uitam la ea și nu recunoșteam în copilu' ăla urlător pe Iris a mea.

După 3 ore în care ne-am chinuit să o facem să adoarmă (sau măcar să tacă) am îmbrăcat-o și-am ieșit afară toți 4. Era 3.30, frig de toamnă, eu împingeam căruțu', el o plimba pe Loli. La 3.53 ne-am urcat în mașină, la 4.01 adormea în sfârșit.

Nu mi-a fost deloc dor de ea când dormea:)
La 8 luni, 3 săptămâni și o zi Iris a căzut din pat. Am lăsat-o dormind în pat, înconjurată de perne mari, înalte, și-am găsit-o pe jos, cu una din perne lângă ea. Nu avea nici un cucui, nici o roșeață, nimic, doar plângea cu mesajul vino odată, n-auzi că te striiiiiiiiig? Dacă or exista îngeri păzitori, înseamnă c-au fost la datorie (so thank you, guys!).
Mă simt depășită (iar). Și mi se pare greu, infinit mai greu decât în primele luni (pe care o să le pomenesc ca pe o oază de relaxare față de ce e acum și ce mă așteaptă).

Eu? Eu mă chinui de nu știu câte zile (sau săptămâni?) să-i zic beau-lui să scoată din cămară, unde stă dezmembrată și deprimată de ho-ho luni, bicicleta mea eliptică (dacă ar fi acum lângă mine, i-aș spune, cum nu-i, sper să nu treacă ani până-mi amintesc io iar). Am realizat că nu mă mai durea spatele când pedalam regulat la ea și, bineînțeles, poate așa se mai mișcă niște șunci, care acum stau agățate cu dinții de mine, să nu cumva să mă piardă.
Durerile de spate au revenit. Aș vrea să mă duc la un chiropractor.
Și mi-ar plăcea să mă las descusută de un astrolog și de un psiholog.

Iris meets marea

2011-08-16T09:37:00.001+03:00

Și marea era udă, sărată și rece.

Da' nisipu' era numai bun, gura florii adevăr grăiește :)

E extenuant să te duci la mare cu un moț de 8 luni și 3 săptămâni. Chiar dacă-s și bunicii prin zonă. Pentru că moțu' nu stă unde-l pui tu, sau dacă stă, nu stă degeaba. Așa că, fix când te pregăteai să exclami uiteeeeeee, ce cuminte se joacă ea acolo!, o și vezi că-si bagă 2 pumni de nisip în gură. Și scoate-l dacă poți. A, nu poți? Nu-i nimic, dă-i să bea apă și se duce. Mai puțin grăuntele care s-a așezat strategic chiar între cei doi dinți.

Întâlnirea cu marea nu s-a lăsat cu țipete, nici de bucurie, da' nici de spaimă. Probabil că dacă apa ar fi fost mai caldă, ar fi fost și ea mai încântată. Așa, când mă apropiam de apă, Irisu' meu se transforma într-o lipitoare grasă cu ochi albaștri.

În rest, a dormit pe unde a apucat. Cu valurile plesnindu-i la picioare, în pat străin, în mașină. Borcănelele cu haleală (Organix, Nestle, Hipp) nu au avut așa mare succes și asta mă face să mă-ntreb care-i faza?, de ce nu?, doar conțin aceleași chestii ca cele pe care le fac eu. În plus, primul prânz mâncat acasă a fost de fapt devorat, nu apucam eu să duc lingurița în castron, să o umplu, ca ea era deja cu gura deschisă, țipând să mă mișc mai repede.

Mai vreau. La anu' funcționăm după regula un weekend cu ea, un weekend fără ea.

Știu de ce

2011-08-13T11:24:00.000+03:00

s-a hotărât la Marea împărțire a responsabilităților ca sarcina să fie dusă și suportată de către, ha-ha, sexul slab. Pentru că, printr-o eroare fatală, necorectabilă niciodată, sexul tare a fost înzestrat cu o toleranță infimă la durere .
Și, de fapt, dacă mă gândesc mai bine, toate ni se trag de la hapsâna-nehalita-curioasa-disperata de Eva. Dacă nu murea ea de poftă, dacă nu întindea ea scoaba după mărul ăla (care știu sigur că nici măcar nu i-a plăcut) totul ar fi fost perfect: femei și bărbați am fi fost la fel- fără menstruație, fără epilat, fără sarcini, fără nașteri, fără discriminări. De fapt, cu toate astea. Dar în cârca bărbaților. Așa era cel mai bine:)

Onorată instanță

2011-08-03T16:00:00.001+03:00

Permiteți-mi să chem în boxa martorilor

patul.

Să spună el câte nopți a stat sub noi, martor moale și tăcut,

câte pliuri colorate a lăsat să se întâmple între noi,

câtă complicitate afectuoasă ne-a arătat

și câte secrete a înghițit, numai să nu afle nimeni, niciodată, că noi eram ăia care desenau pe pielea udă

copaci cu fluturi, castele de nisip sărate și cercuri colorate făcute să reziste, să reziste.

Ne-am desenat pe întuneric, orbește, numele și-am pus egal între ele și mereu

și el a fost acolo să ne ofere suport drept pentru a semna corect cu eternitatea.

Să spună, mincinosu', că nu i-am promis niciodată exclusivitate și că nu ne-am așteptat niciodată să ne împungă mișelește pe la spate c-un arc.

Și să nu uite că noi i-am dat o șansă când nimeni n-ar fi făcut-o, că l-am adus în casa noastră și l-am lăsat să ne acapareze camera, așa mare, greoi și colțuros cum era

și-a rămas.

Călătoresc fără bilet (2)

2011-08-02T08:47:00.000+03:00

N-aș putea să mă duc la Milano și să nu trag o fugă până la drăguțul de lac Como. Deși Italia se află undeva în coada listei cu țările pe care îmi doresc să le vizitez (recunosc, posibil dintr-o prejudecată) pentru mine e superbă orice zonă cu apă, munte, căsuțe colorate, cocoțate peste tot și cu aspect de old. Dacă adaug la asta și faptul că George Clooney are o casă (sau avea?!) acolo și-aș putea să dau nas în nas cu el la chioșcul de ziare, aș pleca și mâine:)

8 luni, cu dinți și multă acțiune

2011-07-24T22:43:00.001+03:00

Deși nu țin minte să fi știut asta despre mine, cred că mi-am dorit dintotdeauna un copil al meu. Un copil pe care să-l iubesc cu toate celulele ființei, dar pe care să nu-l sufoc cu dragostea mea. Un copil cu care să nu repet greșelile pe care le-au făcut părinții mei sau pe care le-am observat la alții. Un copil pentru care să fac totul, dar să nu simt asta ca pe un sacrificiu. Am așa, senzația că am așteptat-o toată viața pe Iris. Mi se pare incredibil că e aici.

Pe tronsonul ăsta, 7-8, s-au întâmplat o grămadă de chestii. Parcă nici n-am timp să le înregistrez pe toate.
Stă la locul ei de joacă, pocnește jucăriile una de alta, le aruncă, ia altele, se întinde fix după aia care-i cea mai departe de ea, se agață de perne, cade, se ridică în coate, preferă 2 jucării pe care să le sucească dintr-o mână în alta decât tot mormanul în jurul ei.
A descoperit că există și dincolo de mâini și picioare, așa că acum se scarpină în cap, se mângâie pe burtă, se trage de urechi.
Zilele trec, ea zice-n fiecare zi câte o silabă nouă. Spune ba-ba-ba-ba, ma-ma-mî. O aud destul de des spunând ceva gen ma-ma-ma-ma. Sau pa, da, bă, e-eee. Când o vede pe Loli sau vreo pisică le strigă c-un a, scurt și ferm.

Am învățat-o să facă pa. Da' face numa' când vrea ea.
Ne îmbrățișează. Sau ne place nouă să credem asta.

Când se alintă dă ușor capul într-o parte și scoate puțin limba într-un zâmbet timid.

Dacă-i spun să nu mai bage în gură șosete, telefoane ș.a. nu mai bagă. Câteva secunde.
Așchimodia a învâțat să țipe după lucrurile pe care le vrea (nu, nu jucării, jucăriile sunt câcaturi pentru proști, nu pentru ea) și să plângă dacă nu le primește în secunda în care s-a gândit că le vrea.
Vrea, se străduiește să prindă mișcarea pentru târât sau mers de-a bușilea. Dacă nu reușește ori se așează pe-o parte și se întinde, ori behăie s-o ridic.O văd că o frustrează că nu reușește (azi am avut senzația că ar trebui s-o las să se enerveze, să cârăie până reușește ce-o vrea să facă), stă în 4 labe, dar nu se mișcă, nici nu se târâște, deși cumva migrează dintr-un loc într-altul, prin pat.
Îmi place să mă uit la ea. Așa, ca proasta. Cred că n-am să pierd niciodată obiceiul ăsta.
Ei îi place să mă mângâie pe păr (crede ea). Mie nu.
Alint: bobi, bobița, băbăștiuca, bufnea, moț, curcubela și-n general altele în fiecare zi. Dintre toate astea, se distinge în perioada asta bobi :)
Se bucură și râde când vede sau aude copii.
Are acum suficient păr cât să-i fac un moț, e foarte mișto cu alea 5 fire mai lungi prinse-n moț.
Dacă până luna trecută mă gândeam ce potrivit ar fi Irisoiu' pentru o reclamă la batista bebelușului, acum ne retragem candidatura pentru că eu mai am puțin și-i sparg nasul în timpul operațiunii, la cum se foiește.
Are un ciot jumate din incisivi. Care au venit așa, pe nesimțite. Cred, totuși, că ei o fac un diavol tazmanian, altfel ce explicație să fie pentru trezirile/cârâielile ei nocturne de ordinul zecilor de mii?! Și asta ne face pe noi niște zombie anchilozați, cu dureri de spate și cearcăne, mai e mult până departe?
Nu știu cum sunt băieții, nici alte fetițe, dar gogoșarul ăsta al nostru se alintă de zici c-a făcut cursuri. Bine că știe să clipească des, să-și lase capul într-o parte și să afișeze zâmbet de mironosiță, și-n timpul ăsta târtâie la curu' ei pe 7 nivele.
E mult mai activă, se ridică, se foiește, vrea în picioare, vrea jos, vrea altceva, stă în 4, cade, încearcă iar. Chiuie când zărește de la distanță parcul în care o dăm seara în leagăn. Râde câteodată din senin. Băi, și are niște priviri uneori!...
A început să fie selectivă. Nu mai aruncă zâmbete oricui, sau dacă te blagoslovește cu un zâmbet, să nu cumva să crezi că asta înseamnă că o poți lua în brațe. Nu, nu, de la distanță, vă rog, și cât am io chef, dup-aia pa!
În afară de gălbenuș (de țară), ceapă și ardei (la fiert, în supă) nu cred că am mai introdus ceva în alimentația ei. Ceea ce mă face să-mi smulg părul din cap gândindu-mă cum să fac, cum să le mai combin să mănânce cât mai variat.
Dacă linge cărțile înseamnă că-i plac, c-o să citească mult și bun și fără s-o oblig io?:)
E un copil tare-tare-tare mișto!

Eu? Eu trăiesc toate astea cu mirarea omului care nu știe cum a ajuns aici. Mă uit în urmă și toate sunt în ceață. De 8 luni de zile sunt alt om și sper eu că o variantă îmbunătățită a ceea ce eram înainte. Nu, nu fizic. Da' cui îi mai pasă de zecile de tricouri pe care nu le mai îmbrac pentru c-aș arăta ca o gravidă măcar în luna a 5a?! Long live baby-doll-ul :D
La începutul lui septembrie vom boteza pentru prima oară, o fetiță. Nu eram noi pregătiți pentru asta, dar am zis mereu că voi spune da primilor care ne vor cere asta. Așa că iată-ne și nași!:)

Sharing

2011-07-22T11:31:00.000+03:00

Poate interesează pe cineva. Și pentru că eu sunt în perioada în care descopăr (cu mirare) că nu toti oamenii știu ce știu eu (nu pentru că eu aș fi cu creierul mai mare și mai gras, ci pentru că, pur și simplu, din diverse motive, nu asimilăm aceleași informații, nu aveam aceleași preocupări, nu ne pasionează aceleasi lucruri, etc.) m-am gândit să fac puțin sharing:

1. Tenul meu a luat-o rara de când cu stresul nunții- pete, roșeață, piele uscată, straniu și urât și de netratat (sau da, pe bani mulți).

Până am descoperit (după n încercări, n creme) că e bine merci doar cu apă termală și ulei de argan/migdale/avocado. Uleiul de argan-antirid (excelent), uleiul de migdale nu lasă peliculă grasă, intră bine și rapid în piele.

2. Nu mă (mai) interesează cosmeticele clasice, chimice, din comerț. Ce pot înlocui cu ceva natural, o fac.

Așa e scrubul pentru față și corp, un amestec de tărâțe+mălai+ulei de măsline, works just fine for me. Nu e singura combinație posibilă, se pot face cu cafea, alte uleiuri și alte nebunii.

3. Am înlocuit (poate de 1 an?!) dove-ul cu săpunuri naturale. Sunt de toate felurile, culorile, aromele.

4. Nu mai folosesc balsam de rufe- ori uleiuri esențiale, ori deloc. Pentru albit/dezinfectat (hainele Irisoiului) bicarbonat de sodiu (ăsta se poate folosi la oooorice-ți poate trece prin cap). Oricum merg pe deviza decât cu chimicale hainele ei, mai bine pătate :)

5. În loc de zahăr alb, fructoză sau glucoză.

Voi? Ce aveți să-mi declarați?

Primele 2 zile (și 2 nopți) fără Iris

2011-07-12T18:49:00.001+03:00

E firesc să simți nevoia să te detașezi. Să scoți nasul din biberoane, să te scuturi de piureurile de pe rochie, să-ți scoți pamperșii din traista roșie și să pleci. Să ignori ața care te trage înapoi și să te urci în mașina care te duce 250 km distanță de ochii albaștri care au devenit în 7 luni jumate mărgăritarele care te fac atât de bogată încât te sperie de moarte gândul că prădători stau la pândă să te jefuiască.

Nu aveam emoții că domnu' ta-su nu s-ar descurca. Sau că ea ar plânge râuri-râuri când ar descoperi că nu io îi bag lingurița cu piureul de fructe de dimineață în guroi. Sau că s-ar simți zgâriată de mâinile lui când o schimba-o. Am avut emoții pentru mine. Mi-era ciudă că ratez 2 zile (și 2 nopți) din viața ei. Timp care n-o să vrea să se întoarcă la mine oricât l-aș ruga eu. Credeam că-n timpul ăsta o să se întâmple ceva extrem de important, de remarcabil, de grozav și eu o să aud despre așa minunăițe la telefon și gura o să mi se facă iască și-n gât iar o să am bolovani fierbinți pe care nu-i pot înghiți.

Am dubii că vreo mamă și-ar dori un copil atârnător de fusta ei, dependent țipător și enervant de brațele ei. Eu sigur n-am comandat așa ceva. Și deși am ținut-o în brațe de mi s-au lungit mâinile ca lu' Olive, Iris s-a dovedit a fi, once again, și din punctul ăsta de vedere, o excepție frumoasă și independentă. Asta nu m-a împiedicat, însă, să nu mă gândesc cu groază că, la momentul revederii, îmi va întoarce indiferentă budigăii cu vedere spre ... well, spre partea ei mai rotundă și uneori mirositoare :) Sau că va țipa când voi năvăli s-o iau în brațe. Că va plânge când o voi pupa. Că se va arunca din brațele mele numai să scape. Că va face plângere la Protecția Copiilor pentru rele tratament aplicate minorului.

De acasă veneau vești de genul vaaaaaaaaaaaai, nici n-o s-o mai recunoști, e atââââââât de schimbată! WTF? N-aveam nici 12 ore de când părăsisem ca o cioară ingrată cuibul și iote puiu' cum se transformă fără ca mă-sa să fie acolo să numere fiecare încercare de-a mergea de-a bușilea și de a suspina la fiecare sunet nou. Ce nemernică sunt! (Da' berea asta-i bună. Chiar merge. Și țigara parcă-i mai bună. Awww, ma' bebi!...)

Anyway, în prima seară, m-am pupat cu o (salată) mexicană cu muuuuult ton la Il Calcio, care m-a făcut să văd fluturași și inimioare roz tot restul weekendului, gândindu-mă cum să fac să ne mutăm împreună, că io simțeam cu toate papilele că-mi găsisem jumătatea.

Desigur, ușuratică cum mă știți, nu m-am putut abține să n-o înșel în seara următoare cu Richard, cel tăvălit în ciocolată și cam prea siropos pentru gusturile mele, pe care l-am abandonat așa ciunțit cu greața-mi specifică.

Mi-am scufundat doru' de băbăștiucă într-un pahar de bere nefiltrată. Bun, plăcut.

Am fumat cum șade bine turcului.

A, și m-au obosit maxim cohortele alea de oameni din centrul vechi și terasele alea îngrămădite, cu mesele lor mici, de trebuia să călăresc cel puțin 15 oameni, de mărimi, sexe și miasme diferite, ca să pot ieși din strânsoarea scaunului meu, cu zgomote de toate felurile din toate directiile, ahh, horror!

Pe la prânz, duminică, am fost la Serendipity cu hon-ul din dotare și era așa de cald că auzeam cum îmi cresc alunițe prin toate ungherele pielii mele fostă mișto. Am băut o cafea fitness cu ghimbir și alte buruieni (aproape bună sau aproape rea, nu-mi dau seama) și-un suc cu aloe și rodie (nesperat de bun) și multă apă, normal. La un moment dat și-a făcut regala apariție și Ionuca, cu care am sporovăit cam cum aș fi făcut-o c-un prieten nevăzut de mult timp- multe de spus, puțin timp, căldură mare, o oarecare timiditate, din astea.

Cei câțiva metri până la ușă i-am parcurs în galop. Clocoteam de dor și de curiozitate. Când m-a văzut, Iris a întins un zâmbet strâmb dintr-un colț în altul al buzei și dacă în secunda următoare n-o smulgeam din brațele beau-lui, ar fi început să plângă. Știți, nu? Așa fac copiii când se emoționează, e un zâmbet care dă în plâns, nu-știu-cum. Bine, nici eu nu eram departe de-o manifestare din asta. Apoi, cum o jumuleam eu așa, am atins-o cu un deget șiiiiiiiiiiii, surpriză, pe gingia inferioară, așteptându-mă pe mine să fie descoperiți, tronau timizi niște mugurei țepoși cu nume de incisivi. Oh, joy!

Bon Jovi, a day to remember

2011-07-11T17:41:00.001+03:00

Before: OMG, cu ce mă îmbrac? (cred că mintea mea avea impresia că merge la o întâlnire). Oare cum arată? Oare o să fiu dezamagită? Oare o să mă remarce?
Având în vedere că nu merg singură la concert, ci cu cea care eram înainte să fiu ambasadoare, soție, mamă și ce-oi mai fi acum, o individă nepieptănată de 16 ani, cu păr lung ondulato-zburlit, vorbind mult, prost și neîntrebat, din cauza emoțiilor, sigur o să fie o aventură. Mă văd dându-i peste gură și furându-i țigara dintre degete, pieptănând-o în dosul unui copac (să nu mă facă de râs), legându-i șireturile să nu se împiedice ca proasta (oricum parcă doarme când pășește), ștergându-i creionul negru de la ochi (că iar s-a mânjit cu el până l-a tocit) și smulgându-i berea din mână (să n-o doară stomacul, că parcă n-a prea mâncat azi).

Bucuresti, Piata Constitutiei, coada: OMG, se intampla, sunt aici si de data asta e si el. WOU!
Coada imensa, caldura aia infernala, skin on skin cu atatea mii de oameni, toate astea mi-au mai taiat din elan pentru ca pan' la urma sa ma tai de tot cand am realizat ca Bonjoveii erau deja la Raise your hands cand am reusit si noi sa intram pe poarta fericirii. Imi venea sa ma pun in cur si sa plang. Am ratat aparitia lor pe scena din cauza unor organizatori prosti. Prosti-prosti. O, well... pt ca eu nu pot sa plang cand cant, a trebuit sa m-adun si sa m-apropii cat de mult pot :) Cand l-am vazut (nu pe monitoare, ci asa, mic si slab pe scena:) m-au luat toti fiorii si privirea mi s-a incetosat pentru cateva secunde. Iar in timpul concertului as fi apreciat foarte tare daca ma lungeam brusc pana macar pe la vreo 3 metri, sa-i vad pana si ceara din urechi (ok, not really, da' intelegeti voi :).
Ce mai, ma, a fost un vis pe care il credeam imposibil si pe care uite, il traiam, era aievea! Am slabit 5 chile transpirand, batand din palme, cantand, tipand. There's nothing like Bed of roses, Always, Livin' on a prayer, Bad medicine live. De-acum pentru totdeauna, Bon Jovi va reprezenta cu totul altceva pentru mine (Oh, si zambetul lu' Jon! Oh, si zambetul lu' Ritchie!).

Acum, cand ma uitam la filmulete, privirea mi se incetosa din nou.

Na, trebuia sa fiti acolo ca sa-ntelegeti de ce.

Dezamagirile vin din partea organizatorilor si a publicului (din jurul nostru). Au rezonat, au batut din palme, da' parca nu asa cum meritau ei. Na, oricum, Bonjoveii n-au nici o vina pentru asta. Dar au una pentru Twist and shout, de ce-or fi incheiat cu asta? Parca nu era cazul si chiar m-a deranjat ca tot publicul a sarit de cur in sus la piesa asta si la ale lor nu (in halu' asta).
Nici nu mai spun cat de tare ma dureau picioarele, mainile, palmele si spatele la plecare. Si nici cat de greu ne-a fost sa gasim un taxi si cam cat am mers pe jos pana s-a-ndurat unu' si de noi.

Out of the spotlight*

2011-07-03T03:20:00.000+03:00

Am zeci de posturi începute și lăsate să le bată vântul inspirației pân-o ieși ceva din ele. Nici nu las să se aștearnă praful pe ele, nici nu le scot la lumina internetului. Încep unu', m-apuc de altu', le abandonez pe amândouă și tot așa.
Nu mai pot. E ca și cum aș fi secat. Nici o floare interesantă nu mai crește din mine. Numai bururieni.
Nu mai pot. Nu știu ce, dar eu nu mai pot. M-am împrăștiat în mii de zări și am nevoie să mă adun. Cred că m-au copleșit toate evenimentele din ultimele luni și eu n-am știut asta până azi. Nu știu ce voi rezolva în timpul ăsta, dacă e ceva de reparat sau dacă doar am nevoie de ... mine. De mine, așa cum eram înainte de blog, înainte de căsătorie, înainte de copil, înainte de toate sau dacă pur și simplu am nevoie să-mi petrec timpul așa cum fac oamenii care nu au descoperit încă internetul. Știu că pare ciudat că anunț asta, având în vedere că blogul ăsta nu mai era oricum ce a fost odată, dar o fac pentru că așa îmi iau, în primul rând, la revedere! de la mine, cea care scria aici. Nu, nu e un adio. O să ne întâlnim probabil mai curând decât cred(eți).

Adevărul e că sunt supărată. Sunt supărată pe toată lumea. Ieri am avut revelația că trebuie să scriu toate astea ca să mă curăț. Pentru că ieri a fost ziua în care am realizat că doar Iris mă mai face să râd.
Sunt supărată pe doctorița mea că nu mi-a spus/amintit/sugerat că pot alege o rezervă privată, o să regret tot restul vieții asta. Sunt supărată pe asistentele alea odioase care cu juma de oră înainte să intru în operație s-au găsit să-și povestească una alteia, la capul meu, cum fata dinainte, care a stat aici, da, în patul ăsta, da, bebelușul ei a murit, na, asta e, așa a fost să fie - cum pula mea să spui povestea asta în urechile unei femei cu burta până-n tavan care în câteva minute va fi exact în poziția celei dinainte?! (Asta-mi întărește convingerea că asistentele au un soi de sadism bine susținut, un umor macabru, scabros pe care doar ele îl gustă). Sunt supărată pe toate zilele din spital, mă mir și acum că n-am murit de atâta tristețe și jale și sfârșeală (sigur, într-un fel nu mă mir, Iris era acolo, așa mică și moale, să mă susțină să nu cad). Sunt supărată pe maică-mea că a venit în țară abia a doua zi după operație și că a luat totul ca bine c-a trecut, s-a terminat, când la mine abia începeau toate. Sunt supărată pe ea că nu a fost there for me, caldă și înțelegătoare, cum credeam și-mi doream să fie (faptul că știu că s-a străduit nu mă ajută). Sunt supărată pe toate prietenele mele că n-au intuit prin ce transformări trec și câtă nevoie aveam să fiu înțeleasă, ascultată, mângâiată- îmi aduc aminte ce liniște se făcea când povesteam cum a fost... și cum îmi spuneau na, lasă, bine c-a trecut... păi n-a trecut, de asta vorbesc, de asta vreau să vorbesc!!! Apoi își mutau rapid atenția către Iris și deși mă bucura asta, nu puteam să nu mă simt abandonată. Sunt supărată că nu mai fumez. Sunt supărată pe vergeturile astea oribile, dacă mă uit cu atenție, sigur descopăr măcar una și pe nas. Sunt supărată pe mine, c-am vrut să mă ridic la nivelul așteptărilor (pe care credeam că le au alții de la mine și, mai rău, la cele la care credeam singură că tre să fiu) și n-am vrut să recunosc că am rău de înălțime. Sunt supărată că m-am acrit și ciufut așa. Sunt supărată pe sor-mea care preferă să iasă la plimbare cu o prietenă și plodul ei, decât cu mine și Iris. Sunt supărată pe nașul meu care m-a sunat din greșeală când eram la terapie intensivă. Sunt supărată pe toți oamenii care mi se impun, care-mi dictează reguli de creștere și alimentare pentru Iris, mizând pe faptul că fiind primul copil, n-am de unde ști ce și cum, decât de la ei, experimentații, grozavii, THE părinții! Sunt supărată pe țara asta. Sunt supărată că atunci, în prima lună, nu am simțit că mi se acordă atenția/importanța de care aveam nevoie. Sunt supărată pe beau că a fost și e așa înțelegător că mă face să mă simt prost. Sunt supărată pe mine cel mai tare, că n-am știut să gestionez toate astea, că nu iau oamenii așa cum sunt, că mi-i imaginez mai buni, mai atașați de mine, că vreau să-i schimb pentru că mi se par stricați, mă enervează că nu-i las să persiste în prostia (as necunoaștere/informare eronată) lor și mă agit să le spun că greșesc (pentru ce? de ce naiba-mi pasă? fuck off, fiecare cu-ale lui).
Cred că și frica asta surdă, permanentă, neobosită, să nu cumva să pățească Iris ceva, m-a făcut așa. Dar crește floarea, și deși frica asta nu dispare (și nu-mi fac iluzii c-o să dispară vreodată), mă obișnuiesc cu ea și-nvăț s-o îmblânzesc punându-i hamuri.

Hai, să ne ~~vedem~~ citim cu bine!

*Cu randurile astea voiam sa-mi iau adio de la blog, de la online, acum cateva luni. Macar pentru o perioada. Scrise in reprize, randurile astea, insa, la final, nu au facut decat sa ma aduca acasa. Amintindu-mi toate lucrurile care au sapat in mine in perioada imediat nasterii, nu am facut decat sa ma cufund si mai tare in apa asta murdara pentru ca la sfarsit sa ies din ea curata. Le public pentru ca asta a fost terapia mea. Poate fi si pentru altele.

Eu nu cred că știu tot ce e mai bine pentru copilul meu

2011-06-30T16:05:00.000+03:00

Ăsta e un mesaj pentru toate site-urile, forumurile, publicațiile de orice fel care încurajează mamele să creadă că ele știu ce e cel mai bine pentru copilul lor: stop doing that! Sunt sigură că ați văzut și auzit replica asta din cel puțin câteva zeci de direcții. Dacă vrei informații despre sarcină, naștere, copii le găsești pe toate la umbra acestui frontispiciu rozaliu numai bun de calmat nervi și griji de gravidă.

Eu nu cred că știu tot ce e mai bine pentru copilul meu. Nu cred că nașterea e într-atât de miraculoasă încât să mă fi dotat pe nesimțite cu studii de specialitate în domenii pentru care până atunci nu aveam nici o înclinație. Sau poate doar la nașterea vaginală se întâmplă așa ceva? Pentru că n-am de unde să știu asta, o să presupun totuși că nu. Și-o să îmi/vă amintesc că și mama care și-a lăsat bebelușul de câteva luni cu febră 40 și care apoi a murit (din lipsa intervenției medicale) a crezut că știe ce e cel mai bine pentru copilul ei, ținându-l acasă. Și mamele care le dau bebelușilor cola din biberon cred că știu ce e cel mai bine pentru copiii lor. Și cele care își hrănesc copiii mai mici de 1 an cu cabanos și ouă prăjite cred, la fel, că ele știu ce e cel mai bine pentru copiii lor.

Înțelegeți ce vreau să zic? Informația asta nu ajunge doar la persoane care au suficientă minte, discernământ și dragoste plină, ocrotitoare cât să nu se transpună în toate cazurile în roluri de persoane abilitate. Și chiar dacă are la bază convingerea că mamei îi pasă (sau ar trebui să-i pese) cel mai mult de copilul său, ea nu va ști niciodată tot în toate situațiile. Și mi se pare greșit să i se inoculeze așa o idee pentru că, vă spun sincer, cunosc persoane care chiar cred că știu mai bine ca un doctor, mai bine ca un nutriționist, mai bine ca un psiholog, ce e cel mai bine pentru copii lor. Nu e, dar ce bine ar fi să fie așa!

Dacă îmbraci tu halat de medic (tot fac paralela asta pentru că aici e pericolul cel mai mare) și-i pui copilului (tău, desigur), diagnostic dotat cu tratament, asumă-ți riscurile, ia-le în calcul și nu te mai mira naibii că i-ai dat antibiotice degeaba și uite, tot rău e. Există situații când ai timp să te documentezi, să-i mai întrebi și pe alții. Dar există situații când tre să accepți că nu le poți ști pe toate și că oameni (mai bine sau mai puțin pregătiți) îi pot oferi copilului tău ajutorul pe care tu nu te pricepi să i-l dai.

Am avut noroc. Sau poate chiar am meritat.

2011-06-29T12:57:00.000+03:00

Eu am fost (și sunt, în parte) genul de persoană care crede în coincidențe, în deja-vu, în predestinări și-n momente magice care vin peste tine doar pentru că ești în stare să crezi în ele. Am viața plină de exemple de genul ăsta. Nu mă mai întreb dacă nu cumva le dau eu importanța pe care ele singure n-ar avea-o. Nici dacă chiar sunt atât de specială de mi se întâmplă mie sau dacă toți ceilalți le au pe ale lor, uneori chiar dubios de asemănătoare cu ale mele.
Eu mă uit în urmă și nu mă-nfior de ce văd. C-am avut noroc. În dragoste și-n prietenie am avut noroc.
Mi se scriau poezii (proaste :D), povești, integrame. Veneau băieții dimineața la 7 să mă trezească să merg la liceu și-i întâmpinam cu puchini la ochi și păr stil coamă de iapă nebună. Și ei mă iubeau. Probabil pentru că nepăsarea asta mă făcea mai autentică decât se arătau altele.
M-am dus prima oară în casa prietenului meu de atunci pe care îl iubeam prostește, parcă în ciuda mea, a lui și-a tuturor, să-i cunosc părinții (mai știți ce moment de importanță majoră era ăsta, nu?), cu bocancii târâți bine înainte prin noroaie și frunze, ca nu cumva să par la fel ca celelalte (deși la 16 ani cât aveam noi atunci, alta nu mai călcase pe-acolo), ca nu cumva să mă uite vreodată și să mă pună la un loc cu cele care-mi vor urma. Mă strângea de gât gândul ăsta, c-aș putea fi comună, mediocră, copie. Și-am făcut tot ce m-a dus capul să nu fiu considerată așa (ok, nu sunt mândră de toate, dar aveam imaginație și nu-mi era teamă s-o folosesc, fie că era vorba de haine, comportament, discuții).
Mă dădeam rotundă în discuții cu persoane care aveau cel puțin dublul vârstei mele și când plecam de lângă ele mă întrebam de unde naiba am știut toate astea?!(filozofie, psihologie, politică, religie, nu-mi scăpa nimic, eu le știam pe toate :)
Impresionam pentru că eram nebună, eram sinceră, exageram, mă dădeam în spectacol (asta în ciuda timidității pe care-o știam ascunsă în mine) și-aveam atitudinea aia de mă doare-n cur, sunt tare. Desigur, nu eram eu chiar așa de tare, dar măcar am certitudinea că așa ca mine nu mai era nimeni. Și prieteni ca ai mei care să facă chetă să cumpere un buchet mare de flori și să meargă la muncă la maică-mea s-o implore să mă lase într-o tabără, cu băieți așezați în genunchi și fete cu ochi umezi, râzând de prostia pe care o fac, dar siguri că vor reuși ce și-au propus, n-a mai avut nimeni (cred că șeful maică-mii a fost mai impresionat decât ea, că i-a dat bonus o parte din banii pe tabără). M-au făcut să mă simt specială și asta nici acum nu mi-a ieșit din cap.

Apoi au venit și vremurile când mă uitam la telefon și mă miram că nu sună, când am realizat că și oamenii speciali se uită sau se înlocuiesc și când am înțeles că uneori viața pur și simplu se joacă de-a v-ați ascunselea, pitind de tine tocmai lucrurile pe care ți le dorești cel mai mult. Din fericire, sătulă de joc sau lovită-n plex de mărinimie, tot viața îți aruncă-n ogradă oameni și momente numai buni de strâns la piept până le ies ochii. Că na, ți-a fost dor.

It's all about us today

2011-06-27T13:14:00.000+03:00

Acum 2 ani, pe la ora asta, eram în fața ofițerului de stare civilă și spuneam da omului care mă ținea strâns de mână.

Cred că-mi râdeau și urechile în ziua aia.

Mă uitam la el și-l vedeam clar, ca niciodată. Era atât de sigur pe el că simțeam cum mi se topesc genunchii sub greutatea fericirii. Cum l-am văzut în ziua aia, transparent, gol, curat, nu l-am văzut niciodată până atunci și niciodată de atunci încolo. Fericirea, siguranța, liniștea care țâșneau din el mă copleșeau.

Și mă împiedicam în poalele rochiei (pe care-acum n-aș mai da nici bătută 2000 sau 2500 de lei) și-mi doream să nu uit niciodată ce-am simțit atunci.

N-am uitat.

Și azi dansul nostru se execută în 3. Sau chiar în 4, că Loli îi ca râia.

Beau, tu ești jumătatea mea cheală, calmă și enervantă. Ti! :D

Femeile (virtuale) din viața mea

2011-06-25T15:24:00.000+03:00

Nu cred că sunt prima și singura care a remarcat asta. Dar dacă sunt, bravo mie, neuronii mei sunt mai deștepți decât ai lor!:)
Am început să scriu aici acum aproape 4 ani. Știu că a început totul cu blogul lui Tudor Chirilă, la care voiam să comentez și eu ceva. Apoi, nu știu de ce am continuat să o fac. Cred că o parte din mine scrie într-una, pentru că partea asta simte la un nivel la care uneori mi-e și teamă să urc. Am scris și tâmpenii, am scris și personale, am scris și povești și-am scris și poezii. Unele dintre ele mi se par geniale. Pe altele le-aș șterge într-o clipă.
Blogul ăsta, în primul rând, m-a ridicat pe mine în picioare în fața mea, m-a făcut să ridic mâna când aveam ceva de spus și m-a ajutat să mă descurc când mi se încurcau ițele. Dar marele câștig vine din apropierea cu niște femei pe care în viața reală nu le cunosc. Nu m-am uitat niciodată în ochii lor, n-am băut niciodată o cafea sau un ceai împreună, n-am mâncat din aceeași prăjitură și nici n-am dansat pe mese în aceleași cluburi:) Cu toate astea, au fost momente când le-am simțit mai apropiate decât îmi erau prietenele reale. Știu că poate suna ca ceva trist. Eu nu văd așa lucrurile. În momentul în care mă simt îmbogățită de apropierile astea, de ce-aș fi tristă? Triști sunt oamenii care nu acceptă schimbările, care rămân să bată la uși închise de prea mult timp sau cărora le e frică să fie calzi și nebuni cu persoane în ochii cărora nu s-au uitat niciodată.
Ăsta e singurul și nesperatul câștig pe care mi l-a adus blogul. Datorită lui am ajuns să mă simt ca într-un fel de Sex and the city, mai interesant, mai vibrant, mai colorat. Mă simt făcând parte dintr-o comunitate atât de mișto că ar merita să fie secretă. Fetele astea au fost lângă mine (și le-am simțit așa) în momente importante din viața mea, iar eu la fel, (sper că) le-am răspuns la fel. M-am gândit la ele când le era greu și-am zâmbit cu drag când le era bine. Ba chiar le-am și visat :)

Nu mi-am dorit să-mi măresc cercul de prieteni așa, nu am căutat cu tot dinadinsul să mă apropii de cineva, nu am comentat decât atunci când aveam ceva de spus sau voiam cu orice preț să las un semn al trecerii mele de-a latul paginilor unui blog, am făcut urări (pentru că mie-mi plac foarte mult urările primite de la necunoscuți), mi-am spus părerea, uneori poate fără diplomație, am citit mult și m-am simțit parte din viețile persoanelor de care în timp am început să mă atașez, nimic n-ar mai fi la fel dacă mâine aș deschide unul dintre blogurile acestor fete și-n față m-ar izbi un mesaj de genul pagină indisponibilă. Bine că prietenia s-a întins de pe bloguri pe facebook și yahoo, că altfeeeeel!...

Anyway, în curând ridicăm cortina. Și-n viața mea (aia în care exist dincolo de taste) se vor instala, cu fețe, gesturi și miros, niște fete în fața cărora aș vrea să nu par mai puțin interesantă decât mă dau în online. Iar dacă va fi așa, sper ca și ele să mi se pară la fel :))) Ce Bon Jovi, uite aici întâlnire de maximă importanță și maxime emoții (ale mele)?!! :) Fetelor, dacă vreți să vedeți o ambasadoare cu pui cu tot, să știți că și ea vrea să vă vadă pe voi.

213 zile din anotimpul irișilor*

2011-06-23T10:29:00.005+03:00

Stai așa. Noiembrie, decembrie, ianuarie, februarie, martie, aprilie, mai, iunie. Da, 7 sunt, mă! 7 luni.

Niciodată nu m-aș fi gândit și nu mi-aș fi imaginat (cu toată imaginația mea gravidă mereu) că pot avea așa un copil. Mi-am imaginat-o creață, cu părul vâlvoi- ea s-a născut semi-cheală și are și-acum o panaramă de păr în cap (noi o alintăm pletoasa cheală). Mi-am imaginat-o brunetă, tuciurie, cu ochi mari de căprioară- ea e șatenă (la un moment dat m-am speriat că se îmblonzește) cu ochi albaștri și tenul alb de scandinavă.

De la faptul că mi-am dorit fată (numai fată!) și fix asta ni s-a livrat până la visul edificator în care dragul meu Dani, plecat în grabă să se convingă el, cu ochii lui, că există rai, mi-a spus că-i fată când nu aveam mai mult de 7 săptămâni de gravidenie, totul mi se pare o minune. Cum o minune mi se par ochii ei, râsul ei, tot al ei.

Nu-i ușor. Tot ce-am citit și-am crezut că mi-e clar, s-a evaporat față în față cu ea. În schimb, activarea instinctelor (în care nu credeam chiar în halul ăsta) s-a făcut la timp, silențios, ca la carte. Am avut noroc, e un copil bun și mișto.

Nu știu dacă gata, sunt mamă. Dacă toate grijile și fricile mă fac mamă. Dacă toată iubirea asta umflată cu pompa de-o grămadă de ori pe zi mă face mamă. Odată cu trecerea numelor noastre în certificatul ei de naștere, n-au venit nici instrucțiunile, nici titulatura de părinți cu tot ce înseamnă ea și cu tot ce înțeleg eu din ea. Suntem liberi să ne numim cum vrem, să ne colorăm viața cum vrem. Și-aș vrea să facem alegeri bune, dar și să fim genul de părinți care se mâzgâlesc pe față cu mustăți de dragul jocului, care se dau în leagăne și se fugăresc prin parcuri. Nu vreau să ne blazăm, să devenim prea serioși, prea fricoși, prea restrictivi. Cu asta, sper să ne ajute și ea.

E o mâncăcioasă. Copilul ăsta nu știe să dea din cap când nu mai vrea, nu ține strâns gurița când nu mai vrea, nu scuipă mâncarea când nu mai vrea. Poate din cauză că ea vrea. Mult. Mereu. Are în palmares morcovi, fasole verde, mazăre, cartof dulce, cartof normal, rădăcinoase, dovlecei/zuchinni, pere, mere, avocado, mango, piersici, caise, orez brun, piept de pui, brânză făcută în casă. La nici unul dintre alimentele astea nu a făcut nazuri, le-a acceptat pe toate din prima, fără nici o problemă, fără reacții/alergii, constipație/diaree. Aproape că nu-mi dau seama dacă are vreo combinație preferată, așa cu spor le halește pe toate.
Spune pfu și puf și tot felul de treburi, sigur dovada clară a inteligenței ei uluitoare :) Într-o zi ni s-a părut că zice găină, așa a sunat:)
Își smulge bentițele și pălăriile de pe cap.
Noaptea adoarme frumos și silențios în pătuțul ei după următorul scenariu: se joacă puțin cu mâinile mele, după care întoarce capul într-o parte și gata, pa. Din nefericire, asta n-o face să se trezească noaptea de vreo 2 ori, făcând mișto de somnul nostru. Dacă doarme 2 nopți fără să se (semi)trezească/cârâie/behăie, atunci e minune, mare minune. În alte nopți adoarme în brațe la ta-su. Nu că ar vrea ea neaparat asta, dar așa vrea el:)
Linge lanțul de la leagănele din parc și-i cu ochii în toate direcțiile după copii.
O prinde pe Loli de coadă și țipă de bucurie. Loli perversa o face pe indiferenta când ne uităm la ele și când întoarcem capul o linge pe toate părțile. La fel, dacă o întreb unde e Loli, întoarce capul spre ea.
Se uită (na, cât poate fi interesat un bebeluș de vârsta ei de așa ceva) la DuckTv, ba chiar se lasă într-o parte dacă îndrăznesc să mă pun în fața televizorului când belește ea ochii acolo.
Te mângâie de te face fleașcă secunda asta, pentru ca-n următoarea, fix când ești tu mai fâlfâindă pe culmile încântării, să-ți bage unghiile în ochi, adânc și inocent.
Își mozolește picioarele.
Doarme ziua de sparge câteodată, iar în alte zile abia o rabdă să doarmă juma de oră, spre încântarea mea.
Dacă adoarme pe-o parte, o găsesc pe burtă, dacă adoarme pe spate, o găsesc pe-o parte, într-o seară se foia pe toate părțile ca un om mare care nu-și găsește poziția de somn.
Doarme (și) cu ochii întredeschiși, parcă nu s-ar îndura să-i închidă de tot, să nu cumva să rateze ceva.
Jucăria ei preferată în momentul ăsta e mouse-ul.
Ne pupăm în continuare ca eschimoșii și eu o strâng tare-tare și ea stă moale, caldă și fină s-o jumulesc.
Nu are dinți (sau semne c-ar apărea curand), nu merge în 4 labe (sau în 2). Stă în fund, stabilă și înfiptă, iar când îi face cu ochiul vreo jucărie aflată mai departe de ea, se înfige ca o felină să o apuce. Și stă în legea ei cu toate alea în față, mai țipă la ele, le mai linge, treburi serioase, nu prostii!
A izbucnit în râs prima oară când m-a auzit tușind/sughițând și la fel a făcut când a auzit o pungă foșnind, așa, din senin, să mor io de dragul ei.
Odată cu vârsta asta a venit și o relaxare pe care n-o așteptam prea curând. Parcă acum pot să-mi trag sufletul, să mă relaxez în legătură cu ea, știm ce avem de făcut, nu ne mai panicăm, nu mai urlu ca o descreierată că vai, pune mâna pe toate tâmpeniile și tâmpeniile au microbi și ea e mică. Ea e cuminte și drăguță și-acum râde la mine din mijlocul mormanului de jucării și-mi vine să-i aplic non-stop pupici pe fiecare milimetru de piele (ceea ce și fac). E o perioadă extrem de frumoasă și-mi vine să mă pup în oglindă pentru că am permis să mi se întâmple așa minune grasă cu ochi albaștri.
Aș vrea să știu dacă e fericită. Și dacă nu, să facă bine să vorbească mai repede și să-mi spună.
Iese din bebelușie și-mi vine să-i zic să mai stea, să nu se grăbească.
Un mic update: azi, 24, s-a ridicat din fund în picioare ținându-se de marginea canapelei. Eu nu eram prin preajmă, dar sor-mea jură că așa s-au petrecut faptele. Încercările mele de a reedita povestea au dat doar rezultate parțiale, dar câteva secunde în picioare, la marginea canapelei, stă singură. Cred că în curând o scoate ea pe Loli afară:)

Eu? Eu am (încă!!!) cu 4-5 kg mai mult decât aveam înainte. Nu-mi explic, nici nu-mi mai bat capul, dacă n-ar fi burta, aș fi chiar mulțumită de restul. Am intrat chiar cu totul în blugii mei tăiați de dorul cărora muream si momentan nu-mi mai trebuie altceva :) Sigur, o să merg la mare și-o să mă-mbrac în costum de baie NOOOT. Acuma na, nu poți să ai și copil perfect-minunat-extraordinar-de-frumos-și-de-deștept și corp de fecioară (semi)anorexică. Pân' la urmă, o grămadă de fete au abdomen plat și piele mișto, dar ca mine vergeturită nu-i nici una, ha!
În rest, am gânduri de haiduc, vreau să mă duc, să mă tot duc (versuri proprii și spontane :D). Dacă o să găsesc o țară care să mă accepte așa cum sunt, o să mă las adoptată. Eu, el și ce-a mai derivat din noi: LoliScârbinoli și Irisu' meu supe'b.

___________

sâmbătă, 25.

Despre fericiri la bucată

2011-06-17T09:15:00.003+03:00

Dacă de Ionouka am scăpat, despre încă-domnișoara-aflată-în-focul-pregătirilor-de-nuntă nu pot să spun același lucru. O să mă supun și-o să numesc și eu 10 lucruri care mă fac fericită (și-o să încerc să evit numele Iris în propozițiile ce urmează), dintre care ultimele 5 să fie easy to... lepădat întru fericirea altora (să știți, eu sunt foarte posesivă cu lucrurile mele, așa că prefer varianta împrumutului :D). A, și dacă asta nu mi-ar fi dat destulă bătaie de cap, condiția e să fi intrat în contact direct cu ele în ultima lună. So:

(Îl întreb pe beau: ce mă face, mă, fericită?

El: Păi poșete, rochii, cercei, inele, din astea din care ai o tonă.

Ah, câtă superficialitate și câte minciuni!)

1. Laptopul meu, my one and only Tolstoi, care e un sensibil și-un dependent de mine. Da, da, el de mine, nu io de el.

2. Rochiile maxi, am doar 4 și-aș vreo 400. Pe lângă faptul că mă simt foarte mișto în ele, îmi place cum, pitică fiind, le târâi pe jos.

3. Aparatul foto.

4. Cerceii, da, cum altfel?! Lăsați cerceii să vină la mine! Și brățările din piele din Tenerife.

5. Biletul la concertul Bon Jovi.

1. Ojele din dotare. Îmi place să am unghiile tunse scurt și colorate.

2. O țigară atașată de un pahar de bere rece Becks lemon.

3. Untul. Eu și untul ne iubim de mama focului. Eu i-am fost alături când trecea printr-o perioadă mai grea și făcea ravagii pe fața mea, și el mi-a răsplătit ~~inconștiența~~ perseverența lăsându-se de sportul ăsta.

4. Pozele mai vechi. Din albume, nu din foldere.

5. Agendele. Sunt o maniacă, caut ajutor de specialitate. Sau nu.

O să dau leapșa mai departe Lianei, Irinei, Anei, Andei, Mariei și lui Giolly (trebuie să aibă și băieții fericirile lor).

Acestea fiind spuse, declar blogul deschis oricărui ochi curios, renunțăm să mai fim privați!

Dacă se întreabă cineva, eu sigur mă întreb

2011-06-09T10:55:00.001+03:00

Nu-mi mai găsesc cuvintele. Ori e din cauză că am trecut într-un plan secund, ori am secat.

Deși în mintea mea se țes pânze strălucitoare, numai bune de întins pe sârmă afară, cumva nu reușesc să găsesc forma potrivită.
Mă tem că n-o s-o mai găsesc vreodată. Mă tem că am pierdut latura asta a mea.

În capul meu bâzâie tot felul de fluturi colorați, dar fricoși, că nu vor neam să iasă în lume, să zburde...

Cum se închide cutia Pandorei?!

2011-05-27T16:52:00.000+03:00

La început a fost curiozitatea.

În timpul luuungilor luni de sarcină, ai timp berechet să bântui prin toate cotloanele internetului și să asculți toate poveștile trăite sau inventate de alții. Totul începe cu o detașare care nici nu știi unde și de ce dispare (eu încă o mai aștept să se întoarcă acasă). Ți se pare firesc să știi ce urmează să ți se întâmple, vrei să cunoști, vrei să le știi pe toate, vrei să fii cât mai departe de a lua decizii greșite. Și-atunci, na, te informezi. Naștere, bebeluși, alimentație, vaccinuri, jucării, dezvoltare fizică și psihică, vitamine, di tăti.

Cândva, însă, pe parcurs, gluma începe să se îngroașe, mai ales după apariția bebeloiului. Vrei pentru el tot bunul-naturalul-sănătosul. Vrei să-i fie bine, cel mai bine. Ai vrea să-l speli cu apă vie protectoare (nu există, am căutat eu :D), să mănânce legumele și fructele cele mai naturale evă', să-l îmbraci cu haine din cele mai curate și moi fibre, să folosești pentru el detergenți dintre cei mai inofensivi posibil.

Și uite cum ai căzut în capcană, uite cum descopăr eu că nația asta perversă, pe numele ei mic curiozitate, nu mănâncă doar pisici, ci și ființe-roșcate-mame-de-flori. Pentru că nu știu cum vine asta, dar niciodată nu știi destul. Cu cât deschizi mai multe porți, cu atât descoperi mai multe în spatele lor.
Dacă, de exemplu, vrei să știi câtă apă trebuie să bea un bebeluș, afli că banala licoare poate fi cauzatoare de convulsii și de moarte. Dacă vrei să-i cumperi legume și fructe proaspete, afli, desigur, că toate, inclusiv ale distinșilor noștri țărani, sunt pline de pesticide, deosebit de periculoase pentru bebeluși. Dacă te interesează din ce sunt făcute scutecele... mai bine nu. Produsele cosmetice au toate sls-uri si bau-bau-uri pe care nici nu le pot pronunța, așa că da, cauți variante cât mai curate.

Nu am spălat niciodată hainele ei cu detergenți obișnuiți (nici balsam) și nici cu ale noastre la grămadă, au inclusiv coșul lor. Nu am folosit biberoane din plastic și detergenți de vase altfel decât din plante pentru astea, suzete &co. Am folosit până l-am stricat un sterilizator. Suzetele le-am ales după absența bpa-ului. Șamponul și gelul de spălat, la fel, naturale. Am folosit unt de shea (care cică are SPF 6) și ulei de migdale când mi s-a părut că pielea de pe față e uscată. Din categoria exagerări: i-am fiert apa (și o răceam cu apă plată) în care îi făceam baie până m-a întrebat dr. de ce fac asta (a durat vreo 2-3 luni) :D

Atât. Eu mă opresc aici. O să mă așez și eu la mijlocul distanței dintre a fi prea precaut și a fi prea nepăsător/ignorant și-o să mă rog să fie bine. Pentru că, în mod evident, au mai trăit bebeluși până la Iris (printre care și eu), și-au fost hrăniți și cu lapte de vacă (atât de hulit acum), și-au stat și uzi la cur, și-au mâncat și praful de pe frunze și biscuiți de pe jos și-au supt în loc de suzetă pion de șah pe care nu-l spăla nimeni după ce ateriza pe jos și toate astea n-au făcut din bebelușii ăștia niște adulți bolnavi și bolnăvicioși. E adevărat că nu mai sunt vremurile alea, dar, pentru că nici copiii nu sunt ăia, eu o să îndrăznesc să sper că sunt pregătiți pentru lumea asta și că, o protecție exagerată nu poate decât să le dăuneze, în loc să-i întărească. Nici nu-mi doresc, nici n-o să pot s-o închid pe Iris într-un glob de sticlă perfect steril, ferită de toate alea așa că pentru noi, căutările se opresc aici, am un minim de cunoștințe care să mă ajute să fac să-i fie bine. Când n-oi mai ști în ce direcție s-o apuc (dar sper să nu ajung vreodată aici) există persoane care să mă ajute (trebuie doar să le găsesc).

Jumătate de an, cea mai frumoasă, solicitantă și uimitoare din viața noastră

2011-05-23T16:05:00.002+03:00

6 luni (miercuri). Jumătate de an. Oh, my Gooood, unde s-au dus lunile astea și de ce am senzația că n-am fost aici, zi de zi, noapte de noapte? 3 luni pare că au trecut ca una, nu mi-au rămas în minte prea multe, pt că tot timpul, în permanență, momentele se înlocuiesc, se stratifică. Acum sunt atât de multe noutăți, Iris e atât de jucăușă și de mișto, cu râsul ei colorat, de ștrengăriță prinsă cu obrăzniciile-n sac, că toată ziua parcă mi-o petrec minunându-mă de așa noroc pe capul meu:)
Văd cu ochii mei cum se transformă dintr-un bebeluș într-un copil.

Și am zile când mi se pare mult mai greu cum e acum, decât cum era când avea o lună-două-trei. Mai ales datorită nopților în care se trezește de-aiurea. Sunt (și-o să rămân) o obosită (probabil pt tot restul vietii).

Am învățat să fac o grămadă de chestii cu ea în brațe. Desigur, deși le fac cu o oarecare lejeritate, de cele mai multe ori aș vrea să nu fiu nevoită.
Și florile năpârlesc.
Mi se pare foarte deșteaptă, nu știu cum vine asta.
Ceva care ne-a terminat pe mine și pe ta-su: ne mângâie, își plimbă mâna ei moale și fină pe fața noastră.
Cântă, chiuie, bolborosește, are o cărticică la care trăncănește de zici că citește cu voce tare într-o limbă pe care noi suntem prea proști s-o înțelegem.
Dă din mâini cu zdrăngănitoarele, s-a prins că de-acolo vine sunetul.
O atrag chestiile pe care scrie ceva: pe rama cădiței de pe masa de schimbat e un avertisment și tot timpul cât durează baia, nu-și ia ochii de-acolo, la fel dacă scriu eu ceva la laptop sau dacă vede o agendă/revistă.
Stă (deja de mult timp) în funduleț singură. Din ce în ce mai bine și cât mai puțin susținută. De fapt, cu totul mi se pare o precocă.
Scuipă.
E înnebunită după Loli. Sentimentul nu prea e reciproc. Nu prea deloc, așa :)
Încetează orice activitate când mă vede cu aparatul foto.
Iris a deschis dicționarul la o nouă definiție a dragostei. E o dragoste rotundă, plină care se dă de-a dura între noi. Ahh, ce proști mi se par, în lumina asta, oamenii care decid că nu vor copii!
Am zile nasoale, ca asta, în care Iris s-a trezit la 4 doar ca să-și admire mâinile și să mai vorbească puțin cu ele, așa, vreo oră, după care am uitat legumele ei pe foc și s-au ars maxim, după care s-a stricat blenderul. În timpul ăsta, ea nu mai putea de foame sau de somn, iar eu mă încăpățânam să întind niște rufe afară. Cu ea. Se poate. Dar numai eu știu cum. Și mă enervez. Și mă plâng. Și dup-aia când râde ca zuza la mine, îmi pare rău că-s așa proastă.
Stă în picioare, mi se pare că prea mult și prea bine pt vârsta ei. Evident, dacă o ținem de mâini.
Nu e morocănoasă. Nici când o trezește brusc vreun lătrat lolos, vreun chiot de copil, vreun telefon sau claxon.
Are tot ochi albaștri. Prilej să ni se spună mereu chestii de genul cred că-i făcută cu vecinul, cine știe la cine s-a gândit mă-sa and co. E amuzant o dată, să zicem, apoi devine leeeeim.
E o mâncăcioasă. Deși a avut mese cu câte 300 ml supă (adică mult), le-a avut și pe-alea cu 70 ml lapte înainte de culcare (adică f puțin). Nu prea-mi dau eu seama când e cu adevărat sătulă, că ea tot deschide guroiu' și după ce-a terminat castronul. Atunci zic și eu bravoooooo, ea se gudură și gata, am terminat :))
Pe 16 i-am pus cercei (medicinali). Simplu și rapid, cu pistolul. Ca și la vaccinuri, m-a durut stomacul să mă uit la ea și-aș fi izbucnit în sfântu' plâns dacă nu mi-ar fi fost rușiiiiiiiine (mai ales că băiatul cu pistolul era cam drăguț :D).
I-a mai crescut și i s-a mai îndesit părul. Deși toooot ciudat e, de lungimi diferite. Acum cu apucături de încrețire, ceea ce nu poate decât să mă bucure.
E uimitor de sociabilă. Râde ca dementa la toți care-o bagă în seamă, cunoscuți sau ne. Bine, asta nu înseamnă că nu urlă din toți rărunchii dacă e luată în brațe de persoane pe care nu le știe.
E activă și stă topită în brațele mele s-o pup (când vrea).

Update: Floarea are 8.500 gr și 66 cm.

(Diversificarea mi-a scos peri albi. De ce pana mea nu există o singură variantă, o singură față a problemei? Păi na, ar fi fost simplu. Așa, unii zic că se începe cu fructe, alții cu legume, alții cu cereale. Ăștia ar fi avizații, pediatrii, nutriționiștii. Ceilalți, părinții, îmi spun că la vârsta asta deja ar trebui să mănânce supe și pireuri, eventual și-o friptură. Give me a break, faptul că aveți câte 2 copii, nu vă califică în funcția de doctor pediatru-nutriționist-something. Really, chiar nu! Dacă voi ați procedat într-un fel, nu înseamnă că asta e cea mai bună variantă. Dacă plozii voștri n-au pățit nimic (deși mie mi se pare ridicol argumentul ăsta), nu înseamnă că au ingerat ce trebuia, când trebuia. Și da, faptul că la 6 luni mănâncă ciorbă din oala pentru adulți, mi se pare o problemă! Tu, sigur, poți să strâmbi din nas, să lași autosuficiența să te strângă în brațe, mie, deși nu am experiența, nu-mi lipsește teoria și-mi vine să-ți trag un pumn în cap când văd cu ce-ți hrănești copchilul. Na, m-am răcorit!)

Eu? Eu mi-am stricat stratul epidermic al pielii de pe mâini. Atâta spălat (chiar cred c-am exagerat cu spălatul pe mâini :P)și-atâta expus la soare și diferite temperaturi (grație căruciorului) mi-au făcut mâinile uscate, aspre și tuciurii. Cum m-am lăudat și pe feisbuc, tractoriștii din toată lumea, m-ar face regina lor, dacă m-ar vedea.

În urma programului Tnuva HM, am cu 4-5 kg mai puțin. Mai e mult până departe.
Am uitat oale pe foc, am ars legumele ei (de mai multe ori), n-am închis bine gazele, am fost la plimbare cu rochia îmbrăcată pe dos sau mânjită de piure portocaliu pe față sau coate și am o problemă: rămân conectată la ea și când dorm și când doarme. Îi aud noaptea ridicările de mâini, foirile, respirația, oftatul și noaptea se termină așa prea repede și eu sunt mereu turbată de somn când se trezește ea.
Am început, timid și-mpiedicându-mă, cu Loli gâfâind în urma sau în fața mea, să alerg/urc trepte din alergare într-un parc proaspăt amenajat (aproape) la colțul blocului meu, cu multă verdeață/copaci, dealuri și văi :) Desigur, după prima zi, am zis că e momentul să iau o pauză, vă anunț eu când se termină :D
La sfârșitul verii o să botezăm fetița unor prieteni. Mie, ciudata, îmi tremură mână când cumpăr ceva pentru alt copil:)
Fumez din nou. E momentul meu.

Despre laptele praf, acest bau-bau al alimentației bebelușilor

2011-05-11T18:09:00.000+03:00

Poate cineva să-mi explice așa, ca pentru proști și chiori, cu punctulețe, detalii, exemple, paralele, cam de ce este atââââât de dăunător laptele praf? Nu, nu facem paralela lapte de mamă-lapte formulă.

Pentru că, știți ce?, am senzația că lumea s-a cam învățat să ridice deșt acuzator doar așa, pentru că au auzit ei de la cineva cum că. Nu numai despre subiectul ăsta, ci în general. Nu mai verifică nimeni, nu se mai informează nimeni, nu se mai cer părerile specialiștilor, nimic, dacă a zis ăla că așa e, iau asta ca pe un adevăr absolut și gata, îl propovăduiesc mai departe. De aici și până la psihoze nu mai sunt așa mulți pași :)

Mă uit pe cutia cu lapte praf, citesc ingredientele și nu mă încrunt. Și le mai citesc o dată, că poate-s înceată la minte și mi-a scăpat ceva extrem de important și profund dăunător. Ia hai să le analizăm pe fiecare-n parte:

- proteine din zer

- uleiuri vegetale

- lactoza

- lapte praf degresat

- citrat de calciu (forma cea mai ușoară de absorbție a calciului)

- ulei de pește

- lecitină din soia

- citrat de potasiu

- clorură de potasiu (sarea de bucătărie)

- L-fenilalanină (aminoacid esențial care are rol de neurotransmițător; se găsește în miezul de pâine, produse de soia, brânza de vaci, migdale, nuci, etc.)

- L-histidină (aminoacid esential pt copiii foarte mici, neesential pt adulti, ajută creșterea organismului, are efecte antioxidante, stimulează imunitatea)

- vitamina C

- clorură de magneziu (E511, adică sare naturală, folosit ca regulator de aciditate, cercetările nu au demonstrat că ar exista vreun pericol în urma consumării acesteia)

- fosfat de sodiu (E339, antioxidant natural mineral)

- taurină (un acid care reglează temperatura corpului, ajută la detoxifierea organismului, se găsește și în laptele matern și în organismul fiecăruia dintre noi)

- inozitol (aparține grupului B complex)

- clorură de sodiu (sarea de bucătărie)

- nucleotide (vizează sistemul imunologic)

- sulfat feros (sare de fier pt prevenirea anemiei prin deficit de fier)

- sulfat de zinc

- fosfat de calciu

- vitamina E

- vitamina PP (se găsește în carne, ouă, ciuperci, pește, etc.)

- culturi de Bifidus (o bază importantă a sistemului nostru de apărare, consolidează sistemul imunitar )

- pantotenat de calciu (vitamina B5)

- vitamina A

- sulfat de cupru (ăsta e un dușman- nu înțeleg care e rolul lui, dar fiind la coada ingredientelor, cred că e într-o cantitate f. mică, oricum se pare că și laptele de vacă și cel de soia îl conțin)

- vitaminele B1, B2, B6

- sulfat de mangan (posibil dușman, la fel, nu-mi explic ce-i cu el)

- iodură de potasiu (substanță care protejează împotriva radiațiilor, aport de iod necesar sintezei hormonilor tiroidieni)

- acid folic

- vitamina K

- selenat de sodiu (selenium)

- biotină (tot din grupul B complex)

- vitamina D3.

Așa. Cred că suntem toți de acord că laptele praf e o alternativă, dar nu una minune și cred că și companiile care-l produc recunosc asta. Dar să spui că e extrem de dăunător, că poate cauza la maturitate nu-știu-câte-și-felurite-boli mi se pare too much.

Despre faptul că poate accelera creșterea sugarilor. Așa e. Poate. Sau poate să nu. Cunosc eu (și cred că toți știm) și bebeluși hrăniți artificial care nu dau pe-afară de grăsimi, care nu s-au pufoșit, la fel de bine cum cunosc și bebeluși hrăniți atât de bine natural că s-au deformat. Depinde de atât de mulți factori chestia asta cu greutatea, că ar cam fi greșit să aruncăm totul în cârca laptelui praf.

Despre faptul că nu ajută sistemul imunitar și-l lasă pe bebeluș complet expus hoardelor de viruși/bacterii/infecții. Hai să fim serioși! Nu mai vreau să dau iar exemple și să fac paralela pe care am zis la început că n-o fac. Vreau doar să amintesc că imunitatea nu atârnă doar de atâta lucru.

Despre faptul că bebelușii hrăniți artificial ar fi mai puțin sănătoși decât cei hrăniți natural. Sigur. Și rezultatele analizelor se bat cu mâna pe burtă de râs.

Na, nu mai combat și celelalte mituri. Fiecare face cum vrea, cum crede, sper doar ca fiecare să ia deciziile în deplină cunoștință de cauză, să nu-și însușească păreri debitate de alții și să nu uite că există copii și copii (care vin cu zestrea lor genetică unică, lucru pe care mulți par să-l uite, ca și cum un bebeluș ar fi o coală albă de hârtie pe care noi o umplem cum vrem), că de la orice regulă există și excepții (uneori chiar multe), că igiena, plimbarea în aer liber, joaca, confortul, căldura, dragostea sunt factori esențiali alături de alimentație- dacă unul lipsește, apar dezechilibrele).

Din analele diversificării și cum am diversificat floarea

2011-05-03T11:51:00.002+03:00

Ce oroare! Dacă mi-ați vedea ochii turbați când pronunț cuvântul ăsta, ați înțelege cam ce spaime ~~sădește~~ sădea în mine. Simt că mi s-a umflat capul cu totul de la atâtea informații, că neuronii ăia puțini care mi-au mai rămas (după ce mai bine de jumate dintre ei au fugit care-ncotro nemaisuportând atâtea întrebări, contradicții, scheme, reguli, povești și povețe) se țin cu mâinile de cap a disperare și lehamite.

Am citit, am întrebat, am ascultat, am comparat, am tăiat de pe listă ce mi se părea aberant.

Astea sunt concluziile mele:

Diversificarea se poate începe cu: fructe (la masa de dimineață), supă de legume (la masa de prânz) sau cereale fără gluten (la masa de seară).

Sucul de fructe nu înlocuiește o masă, se face și se dă proaspăt, între mese, dar cu cel puțin jumătate de oră înainte de masă.

La început (cca. 2 săptămâni) se diluează cu apă, se crește de la o linguriță la un maxim de 90-150 ml pe zi.

Nu se aleg fructe foarte coapte.

Sucul de mere pare să fie cel mai bine tolerat, cu el se și începe.

Pt. bebelusi constipați sunt de preferat sucurile de pere, prune, struguri, portocale.

Pt. cei cu diaree, cele de mere, morcovi, banane, afine.

Pt anemici, cel de piersici.

Desigur, se așteaptă vârsta potrivită pentru fiecare fruct. De exemplu, până la 1 an nu e recomandat să li se dea, din cauza riscului de a declanșa alergii, fructe cu semințe (kiwi, căpșuni/ căpșune pt cei care vor să scrie corect, pe mine mă irită direct pe creier), fructe care irită colonul (prune, cireșe, struguri, pepene roșu).

E de preferat să se dea fructe de sezon.

Eu o să ocolesc citricele o perioadă (unii specialiști recomandă sucul de portocale și acele picături de lămâi strecurate peste tot încă de la 6 săptămâni/3 luni, alții le interzic complet până la 1 an).

Masa de fructe e, de fapt, sucul de fructe+pulpă, inițial. Apoi, se adaugă biscuiți rași/cereale, brânză, alte fructe. În timp, se fac diverse combinații.

Fructele se opăresc (nu fierte, că-și pierd din proprietăți) înainte sau se pot coace în cuptor (în primele 6-8 luni), se curăță de coajă, se pasează bine. Nu se păstrează de la o masă la alta, nici la frigider. Mănâncă mă-sa tot :P

Singurele fructe care se pot da în stare crudă sunt avocado și bananele (care sunt alergenice, se recomandă ba așteptarea până la 6 luni, ba 1 an; avocado se poate da cu încredere începând cu vârsta de 4 luni).

Masa de fructe se dă dimineața, după prima masă de lapte, adică la masa de la ora 10.

Supa de legume e masa de la prânz. Inițial se dă doar zeama.

Se face din morcov și alte rădăcinoase (păstârnac, pătrunjel, țelină) la început.

Se adaugă cartof dulce, dovlecei, ardei, ceapă (care doar se fierbe împreună cu celelalte legume, după care se scoate), încet, progresiv, că să se poată vedea reacția bebelușului sau, mai exact, a stomacului lui, la fiecare nouă legumă.

Supa asta se transformă în piure de legume la un moment dat.

Înlocuiește masa de lapte de la prânz (cică) în 2 săptămâni.

Eu spun take your time, watch the baby, asta ca o regulă generală, nu doar în ceea ce privește diversificarea.

După luna a 6-a se poate adauga carnea în supă, bine pasată (pui, curcan, vită).

Cerealele fără gluten (orez, ovăz, porumb) și integrale, de preferat. Dacă se începe diversificarea cu ele, se introduc la masa de seară.

Cică după 6 luni se pot introduce cele fără gluten. Da' care-i graba?:)

Reguli în alimentația bebelușilor, pe care, oricât de deșteaptă m-ați crede, nu le-am inventat eu, de care, în jurul meu, nu mai ține nimeni cont, dar care mie mi se par foarte importante):

- fără sare, zahăr, condimente, conservanți, prăjeli, albuș, miere, alune/nuci/fistic, ciocolată/dulciuri din comerț, alimente grase, lapte de vacă, măcar până la 1 an.

- carnea de porc/miel se dă după 3 ani

- se introduce un singur aliment nou (fruct, legumă, ce-o fi)

- diversificarea se începe: la 4 luni (pt cei alimentati artifcial) și la 6 luni (pt cei alăptați). Mai târziu da, dar în nici un caz mai devreme (excluse cazurile medicale, dacă există). Se începe cu cereale la bebelușii mai slăbuți și cu supa la cei cu greutate normală sau peste normal.

- fructele se introduc după legume, din cauza conținutului zaharos, bebelușul trebuie să cunoască legumele înainte.

- bebelușii nu se forțează să mănânce și trebuie să aibă program de masă (care să se desfășoare în bucătărie, de preferat, la masa/scaunul lui)

- hidratarea e foarte importantă (la orice vârstă).

Ce-am făcut eu?

Nu am început cu cereale, că nu e vreo slăbănoagă:) Nici cu fructe, am zis și de ce, ci cu, șoc!, legume.

În ziua în care a împlinit 5 luni, pac!, o linguriță de suc de morcovi- plăcut, continuat.

După 2-3 zile, supă, mă rog, zeama (morcov, păstârnac, țelină).

După încă vreo 3 zile, am adăugat și legumele pasate, câte puțin, de probă, din curiozitate. I-a plăcut maxim. În a 4-a zi am pus și puțin cartof dulce. Urmează dovleceii.

De ce am diversificat-o pe Iris?

Se trezea de 2-3-4 ori pe noapte, nu de tot, suficient cât să ne strice nouă somnul.

Plângea/se cârâia/bufnea după ce termina biberonul sau în timp ce se adăpa.

Era cu ochii cât pumnu' în farfuriile/cănile noastre.

De altfel, astea sunt și semnele că poți începe diversificarea, alături de faptul că bebeloiul trebuie să fie sănătos și cu o greutate minimă de 6 kg (cică).

În plus, Iris mi-a spus că dac-o mai țin mult pe lapte, îmi dă cu biberonul în cap :)

Dacă am greșit pe undeva, să-mi spuneți, da?

Final de Hunger Management

2011-05-02T13:53:00.001+03:00

În ziua în care m-am înscris în HM am declarat că am 64 de kg. Fix a doua zi, însă, m-am cântărit: eram la o distanță de 3 kg de realitate. Da, da, 67 scria pe fruntea mea. Șoc și groază, Valentino, fă ceva! Și am făcut! Pentru prima oară în 4 luni de când nu mai eram însărcinată, făceam cu adevărat ceva. Ceva mai mult decât să mă plâng că nu reușesc să slăbesc. Ceva mai mult decât să aștept să se întâmple minuni.

Ce-am schimbat în astea 5 săptămâni:

- Cel mai greu mi-a fost să respect o rutină alimentară. Să mănânc la 8 micul-dejun nu era greu, oricum suntem (nu că aș vrea asta) matinale, dar la 10 o gustare, și la 13 prânzul, (până) la 19 cina?? Mi-a fost greu, a fost un efort , nu numai că-mi trebuia timp să mănânc, dar mai aveam nevoie de timp și ca să gătesc (ca să nu mănânc tâmpenii). Nu înțelegeam cum voi reuși să slăbesc dacă mănânc de 5 ori pe zi. Dar am încercat. O zi. Apoi încă una. Apoi o săptămână. Și încă una. Asta e cheia: ca să nu-ți fie foame și să o comiți cu dulciuri sau ce-ți cade-n … gură, trebuie să te ții de un program. Eu m-am învățat cu el și mi se pare că n-aș mai putea fi altfel de-acum.

- Nu am renunțat la dulciuri (nici n-am s-o fac vreodată). Îmi pare rău că o să contrazic sau că pare că nu mi-am făcut cum trebuie temele. Eu, însă, nu cred în restricții. Restricțiile atrag, sunt tentante. De ce să simt apăsarea asta? De ce să fie totul o corvoadă? Ca să renunț de tot la un moment dat și să încalc toate regulile? Nu. Eu am ales altceva. Eu am ales să mănânc dulciuri. Nu mai des de o dată pe săptămână. Și cât mai sănătos și puțin caloric cu putință. Cântarul mi-a arătat că nu greșesc.

- Cântarul, da, aveam nevoie de unul, mi l-am cumpărat, după ce ani de zile am refuzat să stau cu dușmanul în casă:P Acum suntem prieteni. Săptămâna asta am intrat pe culoarul 62-63. Și nu uitați că a fost Paștele! :) Pentru mine e o mare reușită.

- Am renunțat la paine. Asta a fost usor. Pt că, de fapt, n-am renunțat la pâine :D Am renunțat, însă, la a o mânca la fiecare masă, de multe ori ea nici nu e necesară. Pâinea albă și pufoasă s-a transformat în pâine integrală/cu secară și, așa, la mișto, câteodată, pâine fără sare (not bad, mai ales dacă o mănânci cu brânză, de ex, care are sare). Nu mănânc în fiecare zi și, de cele mai multe ori, doar la micul dejun, 2 felii de pâine (prăjită). Am auzit eu că se digeră mai ușor. A, și-am descoperit că mâncarea are mai mult gust când e mâncată fără pâine.

- Mănânc mult mai multe salate, aproape în fiecare zi. Asta mi-a ajutat digestia foarte tare.

- Între mese au loc doar merele (în timpul zilei, de obicei până-n prânz), morcovii și iaurtul. Și, jur, n-am mai ronțăit seara, la tv, nimic.

- Cottage slim ăsta e cam bun, îmi place, place, place.

- Am mare noroc că-mi plac legumele în toate combinațiile posibile, păcat că timpul nu-mi ajunge pentru a face tot ce-mi trece mie prin cap.

- Am lăsat-o mai ușor cu (semi)preparatele.

- Dacă am chef de maioneză, folosesc muștarul :D

- Merg cu bidonul de apă după mine și când plec la plimbare cu bebelușa. Par o ciudată când scot ditamai bidonul de 2 l din rucsac, da’ la alea 2-3 ore cât stăm noi afară, setea e mare.

- Grație atâtor schimbări, acum vreo 2 săptămâni am avut o surpriză nesperată: am intrat (cu totul, de data asta) într-una din rochiile mele preferate. Ah, ce zi frumoasă a fost aia!:)

Concluzie: s-a terminat HM, rămân informațiile, regulile astea (care nu sunt reguli în adevăratul sens al cuvântului, pt că ți le faci tu dupa cerințele și preferințele tale). HM e despre bun-simț. Bun-simț în alimentație. Eu nu mai mănânc haotic. Nu-mi făceam nici un bine dacă nu mâncam nimic toată ziua și seara trânteam nu știu ce prăjeli. Mie îmi pasă (mai nou) de mine pt că și mai mult îmi pasă de Iris. Ca să pot să-i ofer ei o alimentație sănătoasă, echilibrată (așa cum îmi doresc), trebuia să fac același lucru și pt noi. Îmi vine și să râd, e a doua schimbare majora pe care o fac grație ei. Prima a fost, cum știți, renunțarea la fumat. Well done, Iris! :D

Oricum, mai am până să ajung acolo unde-mi doresc. Dar merg altfel înainte acum când știu că se poate, când văd ce bine stau rezultatele astea pe mine:)

Momentele mele preferate

2011-04-23T08:51:00.000+03:00

Am vrut într-o zi să scriu un post care să aibă fix titlul ăsta. Și m-am gândit. Apoi m-am mai gândit puțin. Și dup-aia încă pe-atât. Și altceva nu am în minte. Momentan sunt în faza irisească, timpul petrecut cu ea (adică tot) mi se pare de-o calitate cum n-aș fi zis că există. Mi se pare, efectiv, o minune că e.
Așa, în perioada asta, cel mai mult îmi place:
- cum stă Iris ca o râmă burtoasă lățită pe mine, obraz în obraz (bine, în timpul ăsta mă trage de păr sau mă pișcă, zgârie, ceva dureros oricum, dar să nu stricăm tabloul idilic).
- cum râde ea când se trezește, așa, ștrengărește
- cum mă caută cu privirea și-i râd ochii când mă găsește
- cum pune bot (gură de babă sau bărcuță, cum spunem noi) când vine spre ea o persoană pe care nu o vede prea des sau pe care nu o place (ca să nu recunosc că nu prea mai stă cu alții... adică da, e la fel de sociabilă, dar de la mine din brațe:).
Bine, aș fi grețos de siropoasă dacă aș spune că toooot mi se pare super tare, super mișto la ea, cu ea. Așa că nu zic. Dar voi știți! :P

Sărbători fericite!

Nu știu de ce nu mai fumez

2011-04-20T08:23:00.000+03:00

A trecut un an și-o săptămână de când mi-am aprins ultima țigară.

Știu că m-am lăsat de fumat pentru că Bebelușenia Sa a spus stop, no more for me, și a făcut-o convingător, cu grețuri și rău tare de la miros. În rest, totul e destul de neclar, mai ales de la o vreme. Ok, mi-am zis la început, no problem, le las, dar oare mă lasă și ele pe mine?! M-au lăsat, dom'le, o perioadă, niște luni, nu le-am simțit deloc lipsa. Deloc-deloc.

Apoi am început să-mi aduc aminte cum îmi stătea țigara între degete în Vama Veche (sau Costinești, Tenerife, Paralia Katerini- mare-ocean să fie). Cum sufla briza în ea și mă făcea după 10 minute să fumez alta. Cum eram plină de vervă și-aș fi vorbit ore-n șir despre tot ce se poate vorbi pe lumea asta dac-o aveam cu mine pe partenera mea, țigara. Cum se simțea, la naiba, primul fum tras tare în piept când aveam nervi sau emoții. Unele persoane sunt extrem de senzuale când fumează. Îmi plăcea să cred că sunt una dintre ele.

Nu știu de ce nu mai fumez. Mă gândesc (poate) zilnic la ele. În fiecare zi îmi zic că aia va fi ziua în care voi fuma o țigară și-n fiecare zi îmi spun de ce nu mâine?! Câteodată îl adulmec sau îl sărut pe beau când fumează, iar alteori fug din calea lui din cauza fumului care mi se pare îngrozitor.
Nu știu de ce nu mai fumez, dar nici nu accept ideea ca nu voi mai fuma niciodată. Motivul principal pentru care nu am comis-o încă este anul ăsta care a trecut, mi-e milă să anulez tot cu un fum.

Ăsta e răspunsul meu la ce a scris Ioana. Și vreau, ca și ea, să-mi găsesc alt viciu :)

(aproape) 5 luni c-un Iris mare, amuzant și jucăuș

2011-04-18T09:37:00.001+03:00

- Iris e p'efelata laptelui. Mănâncă copilu' ăsta like there is no tomorrow. Asta înseamnă mai mult de 30 litri de apă, 8 cutii de lapte praf și cam150 de pamperși pe lună. Nu mă plâng, doar că am calculat într-o zi și mi s-a părut amuzant că-ntr-un copil așa mic intră (și iese) atâta apă:)

- normal, o atrage tv-ul cu luminile și culorile lui cu tot.

- abia așteaptă să o bagi în seamă, să o jumulești, să o pupi, să o bosolești. E jucăușă și țipă de bucurie. Na, și de nervi. Dar mai rar.

- nu am început încă diversificarea, mi se pare că mai târziu e la fel de bine ca mai devreme, dacă nu chiar mai bine. Rațiunea că aș cheltui mai puțini bani decât cu laptele praf mă lasă rece. Sunt, însă, curioasă să-i văd fețele când o gusta prima dată sucuri și pireuri. O, și ce meniuri am pentru ea (sper să nu mă pună să gust eu înainte, că am pus-o)! Imediat după Paște, că tot face 5 luni, o să încep să-i dau suc de morcovi (cred că ăsta se dă, mă mai documentez).

- îi spuneam într-o zi beau-lui uite, mă, arată și ea a copil. Și el da' ce, până acum era vreun animal? Eh, nu, era bebeluș, acum e mare :))

- mă abțin cu greu să nu-i cumpăr toate rochiile de pe fața pământului (nu că aș avea bani pt toate...). I-am luat, de exemplu, o rochie pt îndepărtata vârstă de 2-3 ani pt că n-am putut să o las în magazin.

- mi-e frică de perioada cu apariția dinților.

- n-aș mai mânca, n-aș mai bea, n-aș mai cumpăra nimic pt mine, ca să-i dau ei, să-i iau ei, să-i fac ei. Desigur, nu fac asta, încă mai am o parte din creier neafectată de iubirea asta nouă: ))

- de fapt, nici nu mi-e dor de viața dinaintea ei. Sigur, îmi lipsesc unele lucruri, dar de nimic din ce nu pot avea/face acum.
- mă întreb câteodată când pana mea a crescut așa repede? Și eu unde am fost? Parcă peste noapte, pe furiș, pe la spatele meu, a crescut, s-a transformat.
- sunetele pe care le scoate sunt mai multe, mai diversificate, mai ascutite, mai descifrabile.
- râde așa frumooos. Când atinge cu mâinile barba lu' ta-su, când o mușc de degete, când fac cu palmele ei b'avo-b'avo, când o împung cu nasu' în burtă sau la subraț, când faci ca toate animalele în fața ei, doar s-o vezi cât mai mult cu gura pân' la urechi.
- a început să-și ridice căpățâna dacă stă întinsă/când se trezește, ca o suricată care nu vede de un dâmb, și când dă cu ochii de mine, își lățește gura într-un zâmbet de toată frumusețea.
- a devenit conștientă de existența loloasă din casă, se uită după ea fascinată. Loli îi roade șoșonii și-ar linge-o până i-ar lua un rând de piele.
- e în continuare sociabilă, râde, vorbește cu toți. Numai câteodată (dacă e obosită) o apucă bocitul și pune botul ăla adorabil de babă.
- tot acum, spre sfârșitul lunii a patra, a început să stea singură în funduleț (mi-a bătut inima subit mai tare când am văzut asta, pe 13).
- stă să-i facem poze, de zici că-i făcută pe vreun podium, ceva. Știu sigur că nu era podium ăla, eram acolo în seara aia.
- mi se pare că e cel mai frumos și cel mai deștept copil din câți au existat vreodată pe fața pământului. Și, ferească Dumnezeu, să mă întrebe cineva ce mai face (așa, de complezență) că nu mă mai opresc din laude și exclamații! :)
- mi se spune (deja) că e o alintată, că am învățat-o prost. Cred că din cauză că n-o lăsăm să behăie în pătuțul sau pe albina ei, că vorbim și ne jucăm cu ea cam ... toată ziua. Well, noi nu putem fi altfel. Ne e dragă mai ceva ca ochii din cap și nu ne e frică să arătăm asta :D
- azi mergem la vaccinare. Așa târziu pt. că am refuzat eu să îi fac vaccinul de 4 luni la o distanță mai mică de o lună față de ăla de 2 luni (făcut cu întârziere, la 2 luni și 3 săptămâni).

Eu? Eu nu mai beau ceai Silhuette Help, mi-e scârbă de el. M-am înscris (v-am zis) în programul Tnuva- Hunger Management și de rușine, nu mai mănânc haotic și mă gândesc de 2 ori înainte ce bag în gură. Am terminat ședințele de laseroterapie, rezultatul? Durerile de spate sunt tot acolo. Aș spune c-am făcut câcatu' praf cu ele, da' io nu vorbesc urât pe blog :). Îmi cade părul râuri-râuri, nu m-aș mira dacă m-aș trezi într-o dimineață și-aș remarca că din oglindă mă privește un Kojak feminin. Nu-i frumos să te lauzi, dar eu trebuie să notez asta undeva, așa că o să zic că o să ținem post săptămâna asta, ceea ce-mi doresc să și reușesc. Așa. Sâmbătă am avut 2 bucurii notabile: am încăput într-o pereche de pantaloni ȘI într-o rochie :)

2 săptămâni de Hunger management

2011-04-11T09:15:00.000+03:00

M-am înscris de la început în programul Tnuva- Hunger management. Aveam nevoie de asta, eram curioasă ce înseamnă și mi s-a părut amuzant să încerc.
Ce a făcut programul ăsta pentru mine?
Well, varianta scurtă a răspunsului e nimic. Tnuva- Hunger Management n-a făcut nimic pentru mine.

Varianta detaliată e următoarea: Eu am făcut totul. Eu am gândit meniurile zilnice, eu am redus (parțial sau total, în funcție de zi) cantitatea de pâine/făinoase/dulciuri, eu am aplicat principiile, știute și amintite acum, ale unei alimentații sănătoase (desigur, cu mici alunecări, că, na, tot om sunt), eu am renunțat la covrigi și alte chestii de ronțăit pe stradă sau seara la tv, eu am reintrodus lactatele în frigiderul meu (cel mai mult, din cauză că am carențe de calciu), deși nu le iubesc prea tare, eu am înlocuit gustările de seară cu mere sau morcovi, eu am adus bidonul de apă mai aproape de mine și tot eu m-am rugat să se vadă rezultate, fie ele și minime, ca să nu mă descurajez.
Și iată. Rezultatale au venit, m-au strâns în brațe și m-au felicitat. Cu un minim efort (că nu m-am dat de ceasul morții să respect și să mă țin de acești pași) aseară am înregistrat minunata scădere în greutate. 2 kg de șunci (de calitate superioară, dar tot șunci) mi-au spus adio. Ok, adio, buh-bye, buh-bye now, never come back!

Sigur, aș fi putut face toate astea de mai demult singură-singurică. Știam ce am de făcut. Știam ce renunțări, ce înlocuiri, ce planuri am de făcut. Pentru că am făcut-o abia acum, eu aș spune că programul ăsta gândit de Tnuva a fost șutul în fund de care aveam nevoie, pentru că m-a pus față în față cu mine:
- Bună, graso, ce faci?
- Grasă, eu??? Nu, no way!

Întrebarea e

2011-04-04T14:34:00.001+03:00

Mi se strânge stomacul când îmi amintesc că nu sunt pentru ceilalți atât de specială cum mă cred eu în capul meu. Nu am prieteni care să coacă o zi și-o noapte blaturi pentru tortul de ziua mea. Nu am prieteni care să fure halate de asistentă ca să intre în salon să mă vadă o clipă. Nu am prieteni care să-mi facă petreceri-surpriză. Nu am prieteni care fug de la muncă să vină să-mi aducă o țigară, o castană, ceva. Nu am prieteni care tremură de grija mea. Nu am prieteni pentru care să fiu așa cum înțeleg eu să fiu prietenă.

Întrebarea e: nu-i merit?

Se prea poate să nu-i merit.

Întrebarea e: dacă i-am avut și i-am pierdut, e vina mea?

Se prea poate să fie vina mea.

Întrebarea e: le-o fi dor de mine?

Că mie se prea poate să-mi fie dor.

Mi-ar plăcea să mai fie o dată 27 iunie 2009

2011-03-28T21:33:00.000+03:00

Când văd poze cu rochii alb-crem-de-purtat-o-singură-noapte tremură ceva în mine. Nu știu dacă asta se întâmplă din cauză că unele lucruri nu au mers așa cum mi-am dorit (sau nu am știut cum mi le doresc, mai precis) ori pentru că așa e dat să fie- tânjim și vrem să retrăim momente speciale din viața noastră. Deși, vedeți bine, m-am bucurat că s-a terminat.

Ce n-aș mai face?

- n-aș mai alege rochia pe care am ales-o, no way, never, o văd acum ca fiind totally not me.

- nu m-aș lăsa intimidată de prognoza meteo care anunță furtuni fix în noaptea nunții mele și m-aș ține de planul inițial de a face petrecerea în aer liber.

- n-aș mai alege dj-ul ăla oribil.
- n-aș mai face cununia religioasă, cea civilă și petrecerea în aceeași zi, oboseala e imensă.
- aș tăia de pe lista cu domnișoare de onoare una-sau-două din cele 3.

Ce aș face?

- aș alege o rochie extravagantă, o rochie care urlă prin toate ațele sunt dementă, așa îmi place, priviți-mă, eu nu vă văd!

- când toată lumea s-ar aștepta să vin de la coafor cu părul meu lung și cuminte, eu aș veni cu părul perfect roșu, perfect bob, perfect întins, și undeva aș avea prinsă o floare mare, handmade, din materiale gen tulle, dantelă &co.

- aș avea în picioare pantofi colorați, așa cum am vrut și am cedat din cauza privirilor dezaprobatoare (mă tentează roșul, galbenul sau verdele, sau poate chiar un curcubeu).

- aș purta bijuterii colorate.

- aș fi mai jucăușă, mai relaxată, mai high.
- aș gândi un scenariu perfect potrivit nouă, pentru ședința foto și mi-aș face timp pentru a face tooooooot playlistul din marea noapte.

Ce am simțit? De toate, draga babei... un amestec de emoții, nervi, suflet umflat cu pompa, ochi umezi și gură rânjită. Ah, ce zi frumoasă te așteaptă!

So, MD, urechile ciulite, carnetul de notiţe pregătit, ochii mari, astea-s marile mele sfaturi:
- nu te zgârci la NIMIC! Sigur, nu sugerez prin asta să dai fuga la bancă să faci împrumut pe 25 de ani, dar dacă ai cu ce, fă cum te trăsnește, nu-ți refuza nimic. ȚIE. Vrei rochie de 2000 de euro, go get her! Vrei avioane roz care să umple cerul cu baloane din zahăr ars și confetti în momentul în care spui da, caleașcă din turtă dulce sau limuzină cu piscină, porumbei coafați și verighete magice, nimic nu e prea mult, prea extravagant, prea scump. Pentru fiecare detaliu cât de mic, există soluții, există idei, și mai ales, ideile astea pot fi ale tale. Fă din ziua nunții tale o zi de poveste și fă-ți timp să-ți dai seama cum vrei să fie!
- nu uita să te distrezi!!! Poa' să ți se rupă jumate de milimetru din unghia de la degetul mic de la picior, să-ți stea o muscă pe vârful pantofului sau să se dea la știri că nu mai sunt haine la h&m, tu TREBUIE să te distrezi!:)
- n-are rost să dai bani pe cocarde (da, da, numai după denumire îți dai seama că nu vrei așa ceva). Invitații vor aprecia că te-ai gândit la ei și la hainele lor. Mirele, nașul, socrii pot fi excepții.
- must do: dansul găinii, hora din fața blocului, sclipiciul din păr :)) Rili, gata, știu: caietul de memorii, sau cum îi zice, ăla în care invitații scriu cât de frumoși și de minunați sunteți, da, să-ți iei așa ceva, e amuzant să-l răsfoiești după un timp!
- major don't: ma-ne-le-le :) A, și dansul din buric pentru Hani (acceptabil doar dacă îl execuți tu, altfel, nici o spălăcită cu colăcei sclipicioși nu are ce căuta acolo:), te rog, spune-mi că nu vrei să-i faci surpriza asta!

Și încă ceva, nu uita de luna de miere, merită să o pregătești din timp! De fapt, ăsta e momentul cel mai important din toată povestea asta cu nunta!:)

Bătrână și bolnavă, caut infirmier drăguț care să mă care în spate pe mine, în timp ce împing căruțul în care șade mândră floarea mea*

2011-03-22T17:39:00.001+02:00

Bună ziua! Am 28-de-ani-soon-29 și sunt bătrână. Bătrână și bolnavă. Bolnavă și cu dureri. Dureri și mama durerilor. Nu știu dacă există fir de păr care-mi va crește peste 5 ani să nu mă doară. Dacă o întreb pe bunică-mea, sigur n-a cunoscut așa dureri scârboase de spate. Aș putea trăi fără coloană vertebrală? Aș putea trăi bine? Aș putea să mă mai întind la soare? De ce mi-ar atârna picioarele dacă n-aș mai avea coloană? Na, asta dilemă.

*nu-mi spuneți că nu există!

4 luni, cu joacă, râsete și bale

2011-03-21T11:36:00.001+02:00

Uite că săptămâna asta, vineri mai precis, Iris împlinește frumoasa vârstă de 4 luni. Când or fi trecut și de ce așa repede?! Când mă gândesc că o să aibă 1 an și-o lună tot anul ăsta, de Crăciun, mă zgribulesc toată... timpul ăsta n-are deloc milă de noi... Oh, well, cam astea ar fi noutățile:

- De fiecare dată când trebuie să intervin întru scoaterea mucilor, mă aștept să țipe ca din gură de șarpe. Eh, ciuciu, Iris se distrează în continuare la fiecare aspirare de muci, râde și așteaptă curioasă să vadă ce urmează. Lucky me.

- Pe 1 martie a dormit pentru prima oară singură în pătuțul ei. Eu am avut niște strângeri de inimă (diafane, de data asta, că vezi tu, poate se simte abandonată/ părăsită/neiubită etc.:), dar pentru toți a fost o noapte liniștită și-o dimineață chiar mai bună decât cele în care dormea cu noi. Dacă nu-i credeți pe autorii de cărți de specialitate sau pe doctori (unii dintre ei), poate mă credeți pe mine, copiii nu știu ce-i ăla răsfăț, dependență, frică de întuneric, de doctori sau de bau-bau, până nu-i învățăm noi asta. La așa vârstă mică, pentru ei cele mai importante sunt hrana și căldura/confortul. Joaca vine și ea la pachet. Da' hai că nu-s eu Mafalda acum să mă dau atotștiutoare, ziceam și eu:)

- Într-o zi (și ce frumoasă zi!) am făcut-o pe Iris să râdă în hohote. Eu nu știu dacă plângeam, râdeam sau mă pișam pe mine de bucurie.

- Mi-a luat 3 luni să-i învăț ritmul, să-i ghicesc nevoile, ea plângea (atât cât apuca până să intervin- apropos, nu e adevărat că bebelușii trebuie lăsați să plângă pentru că fac plămâni) pentru că eu n-o înțelegeam sau o înțelegeam prea târziu.
- Și-n fiecare zi descopăr că de fapt nu știu nimic despre ea. Ce știam cu doar o zi în urmă s-a perimat peste noapte. O enervează ce o calma cu doar 3 ore în urmă. Ce o făcea să râdă ieri, azi o face să plângă cu sughițuri. Câteodată se sperie de vocea mea, de fapt, de inflexiuni ale ei care-i erau necunoscute, și trece de la râs la plâns isteric într-o milisecundă. Și are momente când dacă se pune pe plâns, păi plânge de rupe, nu glumă!
- Pe strada noastră e a fost soare și asta ne face să stăm cu orele pe-afară. Îi place ei, îmi place și mie. Pentru mine, plimbările astea sunt un fel de sport. Bine, unul care nu dă decât dureri de spate, dar na, decât deloc...
- Mi s-ar părea că trăiesc degeaba dacă nu aș vedea-o râzând în fiecare zi.
- Scoate tot felul de sunete, țipă la mine sau la pereți, de bucurie sau de nervi, dă din picioare, ridică mâinile la jucării, se ceartă cu ele, îi râd ochii în cap când o mozolesc eu pe gât și cască gura mare-mare, de bărcuță. E mare, mă!...
- Nu știu dacă eu am o problemă sau dacă toate suntem așa. Eu văd în fiecare om care strănută, tușește sau scuipă în camera, pe strada sau în cartierul în care e și Iris, un dușman, unul de care nu știu nici eu prea bine dacă îmi vine să fug mâncând pământul sau să îl pocnesc definitiv în moalele capului. Ciudat e că dușmanul ăsta câteodată e nepotul meu sau chiar bunică-mea. Ups!:)
- Urăsc să-i tai unghiile, încep cu o mână și când să o atac pe cealaltă Iris e în culmea agitației și tre să renunț. Grav e că rămân niște colțuri numai bune de înfipt în ochi.
- E un copil sociabil, stă în brațe la cine-o fi, râde cu dărnicie oricui o bagă puțin în seamă. Și, minune, are tot ochii albaștri, Andrada :).
- Tot de luna asta a început să facă gestul ăla adorabil de a se freca la ochi când îi e somn cu tot pumnul.
- Mă uit acum la ea, se joacă așa frumos pe păturica-albină, se cațără și dă cu picioarele în albinuțele cocoțate pe sus, se agață de ele, se enervează că nu le poate băga în gură, țipă, bodogăne, bufnește când se plictisește, o adevărată simfonie.În restul timpului, bălește, linge, suge și scuipă tot ce prinde. De comunicat, comunică prin tot felul de sunete și chiote, ba de multe ori o aud zicând ceva de genul îm-mî-ma-mî, prilej să râd de beau că uite, deja zice mama:)
- Consider că un doctor care îmi spune să dau Nurofen/ Panadol unui bebeluș care nu face febră, nu are nici un fel de dureri, după cum se manifestă, doar o idee mai mulți muci decât de obicei, e un doctor prost. Eu refuz să o îndop aiurea cu chimicale.
- La ultima strigare (pe 17) avea 7 kg si 63 cm. Adică e cam great. Nu, nu e obeză.
- Vaccinurile. Of. Mi-ar fi plăcut să fiu ca mamele alea care au semnat că nu sunt de acord să-și vaccineze copiii și-așa au făcut. Eu aș fi toată numai îndoieli și spaime.

Eu? Eu fac terapie cu laser pentru durerile de spate și pentru vergeturi, beau (cu greu și în silă) ceai Silhouette Help, mă spăl cu săpun cu lapte de măgăriță, mă ung cu ulei de avocado, migdale, argan sau unt de cacao și mă rog să revin la normalul dinainte de sarcină și să nu-mi mai placă dulciurile. Și poate nici mâncarea. Poate o să fiu eu primul om care trăiește bine-merci doar cu apă. În timpul sarcinii, priveam ca pe o provocare chestiunea asta cu datul kg jos și-mi spuneam eh, na, cum să nu pot?!, dacă vreau, pot. Acum, la 4 luni distanță, îmi spun ce dracu' e în neregulă cu mine???, într-o zi, dacă n-o să fiu atentă, o să mă înghită burta asta cu totul. Mi se pare, într-un mod tragic, de-a dreptu' amuzant halu' în care arăt. Ce blesteme m-or fi ajuns de-arăt așa acum?

Loli?:) Loli în sfârșit s-a obișnuit cu pamperșii. Când a realizat că o să-i vadă muuuuult timp de-acum încolo, a încetat să se mai înfigă în ei, nu-i mai fură să-i care ca pe-o ofrandă în coșul ei să-i mănânce. Șervețelele încă o atrag, totuși. Nu-mi dau seama ce simte pentru Iris, dacă vrea să o lingă pe picioare sau să o muște. N-ar face-o cu răutate, dar dragostea ei doare:) Iris nu dă în continuare doi bani pe ea.

Ah, ce perioadă mișto!

Mi-ar plăcea, beau-le

2011-03-17T11:19:00.000+02:00

să-mi scrii versuri.

(albe, rimate, lungi sau de 2 rânduri, nu contează)

să-mi desenezi ceva și să-mi zici uite, am făcut asta gândindu-mă la tine.

(sper că dacă o să faci asta vreodată, să nu-mi vadă ochii vreo vacă)

să mă duci să-mi bag picioarele în toate mările pământului.

(și eu să râd iar și iar de tine că nu știi să înoți)

să mă surprinzi.

(mai mult, mai des)

să-mi împletești codițe.

(să stăm așa, aiurea, la tv, și tu să-mi prinzi părul în codițe greșit împletite)

să mă săruți unde nu m-ai sărutat vreodată.

(pe vârful inelarului; pe firul de păr nr. 15 de pe rândul al 3 lea, din creștet, stânga; pe unghia de la degetul mic; în spatele lobului urechii stângi, pe semnul de naștere de pe piciorul drept, pe toate cicatricele de la toate juliturile din copilărie și la fiecare încheietură).

I'm one of those moms?

2011-03-08T09:01:00.001+02:00

Exemplul 1: Acum ... mai multe zile am remarcat că praful din casă atingea cote alarmante și că părul lolos trebuie aspirat. Cum să fac, cum să fac? Cu Iris nu se putea presta așa minunată activitate, așa că a venit bunic-sa și a luat-o. Imediat ce-a plecat ea, m-a părăsit și cheful de curățenie și cheful de orice. După 2 ore în care m-am chinuit să-mi iau gândul de la ea, mi-am băgat picioarele, am lăsat totul baltă și m-am dus dungă să o văd. Măcar o clipă să o văd. Și-ncă una să o pup. Și una s-o strâng în brațe tare. Și dup-aia de la capăt:)

Exemplul 2: Altă zi- după o noapte nasoală, dormită prost și întrerupt, după o dimineață cu ochi cârpiți și biberoane scăpate din mână și sparte evident, decid să o duc la maică-ma, să mă întorc acasă și să dorm somn profund și nesimțit măcar vreo 2 ore. Bă, mă usturau ochii, mă durea capul de somn, dar n-am putut să adorm! Mi se părea că o aud plângând prin bucătărie sau pe sub pat și dacă ciuleam bine urechile parcă o auzeam plângând la maică-mea în brațe. M-am ridicat și eu din pat după un timp ... casa, camera, aerul erau reci, florile se uscaseră pe pervaz, păsările nu mai ciripeau, pământul încetase să se mai învârtă și nici rotund parcă nu mai era, ciocolata dispăruse, ce mai!, lumea toată își pierduse sensul ... până când disperata de mă-sa și-a întâlnit nepăsătorul bebeluș, care nu dădea doi bani că-l ține mă-sa în brațe, bunic-sa sau vreun cerșetor cu barba păduchioasă :D

Întrebare: Sunt una din mamale ALEA? Și dacă sunt, e nașpa? Dacă e nașpa, pot să nu mai fiu? Dacă nu-i nașpa, pot să primesc premii, flori și pufuleți pentru tot restul vieții?

Povestea botezului

2011-02-27T10:41:00.004+02:00

Vineri, 25 februarie, 17.50, biserică: 4 3 băieți și o floare așteptau să fie botezați. Floarea era, desigur, a mea:) Foarte mulți oameni. Cei mai mulți cred că erau cu noi. Mi s-a părut drăguț că atâția oameni au vrut să vină să o vadă pe Iris, sirena. A primit cadouri și flori. Trezită din somn, speriată de cine-știe-ce a început să plângă și așa a ținut-o până la sfârșit, cu pauze foarte scurte în care se calma, doar ca să o ia de capăt când preotul venea iar și iar să o mai ... miruiască (cred că asta făcea). Din cauza asta, gândurile mele numai pure nu erau. Poate sunt o vacă că m-apuc să critic un preot, dar cum poți să nu dai drumul la centrală cu câteva ore înainte, când știi că ai 5 copii mici-mici de botezat?! Oamenii au impresia atunci când îmi exprim o părere, că i-aș certa. Așa a crezut și dascălul. Mie mi s-a părut urât și jignitor că preotul nu s-a gândit la copilul meu, deși eu m-am gândit la el și i-am plătit taxa. Bineînțeles că era frig. Nici nu mai vreau să mă gândesc cum era apa din cristelniță și cam cum s-a simțit Irisuca să fie dezvelită de atâtea ori, atinsă cu chestii reci și băgată în apă rapid și fără să vorbească nimeni cu ea.

Eu? Mă sufocam când o auzeam cum plânge. Pentru mame- e plânsul ăla isteric, sfâșietor care pare că n-o să se oprească niciodată. Îmi venea să o iau și să mă tot duc. N-am auzit slujba. Mă enervau toți. Iar în momentul în care a luat-o preotul să o bage în apă (ultima, poate-mi explică și mie cineva de ce băieții au prioritate, sunt curioasă ce semnifică), m-am dus în față să văd mai bine. Proastă idee. Plângea, plângea, plângea. Când a atins apa, stomacul și inima mi s-au urcat în gât ca niște sori în plină caniculă. Nu știu ce puteri s-au trezit în mine ca să-mi țină în frâu lacrimile, dar pe fața mea sigur se desenau grimase de toate felurile. A fost oribil. Asta și pentru că m-a luat complet prin surprindere. Ce era aia ce simțeam eu, cum îi zice, de ce mă arde așa, ce nume are și când pleacă sentimentul ăsta?! Mi s-a spus că sunt disperată. Eu cred că orice mamă normală e disperată. Și-am înțeles de ce se recomandă ca mamele să stea acasă:)

Apoi am ajuns la restaurant, unde Iris era mai zen ca zenul himself. Și mă-sa la fel, că vinul era bun :)

(aproape) 3 luni, cu râsete, clăbuci și botez

2011-02-20T22:17:00.002+02:00

Uite că nu știu cum de s-a-ntâmplat, dar iată-ne la 5 zile distanță de botezul celei mai frumoase flori pe care am văzut-o și mirosit-o vreodată:) Nu a fost greu. Nu așa cum înțelesesem că o să fie. Oamenii îmi tot spun că sunt norocoasă. O să spun în șoaptă asta, ca să nu se destrame vraja: da, sunt, suntem. Pentru mine Iris e, așa cum o alint eu prostește, ma' mut ca pefectă.

Ce-am înregistrat în timpul ăsta? Păi.

Are 5.800 gr. (aș spune că jumate în fălci, jumate în picioarele de michelin:) și 58 cm de piele fină-fină-fină.

E toată numai ochi. Ochi mari, migdalați, albaștri, dotați cu gene dese și luuungi cum și-a dorit mă-sa toată viața și n-a avut parte.

Nimic nu mi se pare mai frumos decât să o văd râzând. Atunci nu mă mai doare nici spatele, nici brațele și nici să dorm nu mai vreau. Are așa un stil, parcă s-ar fâstâci, parcă se-alintă, nu știu cum.

Nu sunt nici acum lămurită cu cine seamănă. Ochii nu știu de unde i-a moștenit, noi nu posedăm așa minunății. Nasul, da, parcă ar fi al meu. Și gropița din bărbie tot a mea. Genele ale lui. Părul din castaniu închis la naștere, acum începe să se deschidă. Nu m-ar mira să se transforme într-o blondă și să ne acuze oamenii pe stradă că am furat copchilu':) Părul e ciudat tare, numai bun de râs, scurt în față, lung în părți și la spate.

Își studiază mâinile, da, a descoperit că are două, cu mare atenție, după care le linge cu multă dragoste. Cred că după biberon, mâinile sunt marea ei pasiune.

Face baloane, spume și clăbuci și-i foarte mândră de asta.

Înainte de culcare (dar asta mai degrabă ziua) are un mârâit anume, parcă și-ar cânta singură nani, nani.

Limbajul ei s-a îmbogățit așa că avem, pe lângă bătrânul îngî, și proaspătul încî.

Îi place afară și la baie, râde când îi spun vreo prostie de parcă ar înțelege.

Mănâncă 180 ml de lapte la o masă și are 5-6 mese pe zi. Noaptea, de la 20-21-22 (în funcție de ce mai facem și noi ) până pe la 5-6 doarme dusă. Dacă s-o mai trezi peste noapte și n-o auzim noi, soarta, norocul nostru:) Da, încă doarme cu noi în pat.

I-au rămas deja niște hăinuțe mici. Când am descoperit asta mi-a venit să urlu Timpule, mai staaaaaai! Deși mi-am dorit să o văd mai repede mare ca să mă pot juca de-adevăratelea cu ea, acum aș lăsa totul să meargă cu viteza cea mai mică. Hotărât lucru, o să-mi fie dor de ea, așa cum e acum.

Azi s-a pișat de 2 ori în palmele lu' ta-su. Me- cu gura pân' la urechi. Ea- cu gura pân' la urechi. El-nedumerit, nu știa ce să facă.

Deși sunt cumva luată la mișto de unii dintre cunoscuții mei, vreau să fac pentru ea fix ceea ce simt eu, cum simt eu. Ca un exemplu, am fost foarte mândră de mine că nu am cedat grijii și, în seara când a făcut vaccinul de 2 luni, mi-am băgat picioarele în recomandarea dr. de a-i da preventiv supozitorul și siropul antitermice. Nu mi s-a părut ok ca pentru confortul meu psihic și un somn liniștit în noaptea aia, să îi dau niște chimicale de care realmente nu avea nevoie. Curajul meu a fost răsplătit și Găgă nu a făcut febra:) Apoi, în nici un caz nu va mânca altceva în afară de lapte până la 6 luni. Iar după, fără sare, zahăr, dulciuri din comerț, evident nu pentru tot restul vieții, că nu pot eu controla asta. Sper să reușesc. Produsele ei cosmetice, deși scumpe, fac toți banii, după părerea mea. Cred că rămânem o perioadă la Weleda, iar uleiuri de corp nu mai cumpăr, păstrăm pentru masaj uleiul de migdale (și alte uleiuri naturale).

Ce a rămas neschimbat? Mă uit în continuare minute în șir la ea când doarme și nu găsesc asemănare stării care mă cuprinde.

Pentru că timpul nu vrea deloc să stea când îi spun eu să stea, o să tot scriu, lunar, despre cum crește floarea și noi odată cu ea. Dacă înainte de apariția ei în viața noatră, credeam că n-o să știu ce să fac cu ea și că o să mă intimideze fiecare plâns și gest, din spital am descoperit, cu mare mirare, că instinctele mele nu dorm și nu sunt proaste deloc, ba din când în când chiar îmi vine să le laud în gura mare.

Eu? Da, eu m-am hotărât să am răbdare, să dau o șansă corpului meu de a reveni la (un cât mai decent) normal în aceeași durată cât i-a luat să se și transforme. În timpul ăsta, îmi încep ziua cu o cană mare de ceai verde, mă rog să nu fie ceață/ger maxim/ploaie ca să ne putem face plimbarea zilnică de 2-3 ore și-aștept cu converșii la ușă venirea primăverii. Nu am mai slăbit, nu m-am mai îngrășat. Burta se retrage și ea, deși încet, greoi, iar operația pare ok pentru că o simt din ce în ce mai puțin. Dacă o să mă îmbogățesc peste noapte poate o să scap și de vergeturi prin metoda (super-costisitoare-și-nu-știu-cât-de-sigură) mezoterapiei. Altfel, cremele și uleiurile nu-mi fac nici un bine în afară de catifelare (care-i bună, o vreau, dar speram altceva).

Memorie de elefant

2011-02-14T14:34:00.001+02:00

Spune-mi, tresari dacă îți vezi fostele iubite prin oraș?

Ți se pune un nod fierbinte în gât pe care încerci să-l înghiți, dar te arde ca o amintire care nu vrea să moară oricât ai împinge-o tu în groapă?

Îți trec într-o fracțiune de secundă zeci de imagini cu tine ținând-o de mână să nu alunece pe gheață, cu ea aprinzându-ți țigara, cu mâna ta în părul ei scurt de la ceafă trăgând-o mai aproape de tine, cu sânul ei pe pielea ta udă de mare, cu ea oglindită în viitorul tău și totuși pierdută?

Ai regrete?

Te întrebi cum îi mai stă părul dimineața, dacă mănâncă fornetti sau tot covrigi, dacă-și mai uită șosetele pe unde doarme sau dacă a pus numele tău copilului ei, așa cum spunea?

Crezi că a uitat cum se desenează pe pielea fierbinte, ce culoare aveau ochii tăi când râdeai sau cum miroseau frunzele în toamna când v-ați despărțit?

Nici eu. Nici mie.

Suntem toți niște elefanți ranchiunoși pân' la urmă...

Ce nu cred că am mai spus până acum

2011-02-08T09:56:00.000+02:00

Să vedem. Am primit o leapșă și nu știu ce să fac cu ea. Încă domnișoara Rădulescu mă provoacă să dezvălui 7 chestiuni pe care nu le știați despre mine. Dar voi știți deja totul. V-am spus că am căzut de la etajul 3, nu? Nasol, cu asta chiar mă mândresc:) Mai departe:

- am copilărit la țară, unde de la o vârstă-ncolo am început să practic escaladarea geamului în toiul nopții, după ce auzeam sforăitul bunicii, ca să ies în pijamale la poartă să vorbesc cu băieții sau să mă plimb prin plantația de salcâmi cu alți copii fugiți de-acasă.
- m-a iubit un băiat care-mi făcea integrame când eram răcită și nu mă lăsa maică-mea să ies din casă.
- în clasa a zecea am participat la olimpiada de psihologie (obligată de profă) și n-a fost timp și chef să-nvăț nimic. Am luat 7. Mi s-a părut culmea.
- am crezut mulți ani la rând că sunt adoptată și căutam prin casă acte doveditoare:)
- îmi plac sehașurile și sunt sigură că asta are legătură cu faptul că ai mei nu investeau prea mulți bani în garderoba mea de adolescentă. O, și câte-mi mai doream!
- în liceu cumpăram țigări la bucată (MonteCarlo, dacă-mi amintesc eu bine) și călătoream fără bilet pentru că nu mai aveam bani pentru asta. Bonus: am cunoscut-o pe marijuana (da, cu m mic:).
- (tot) în liceu, m-am aruncat în Dunăre îmbrăcată (a, nu, nu eram singura).

That's all, folks! Hai, să împărtășească cu noi secrete importante și de nimeni știute: Liana (recunoaște, ți-era dor să-ți dau o leapșă:), Anda, Elena, Giolly (dacă mai pierde vremea pe-aici) și Oana.

There's no baby like my baby

2011-02-02T14:16:00.000+02:00

Iris a fost din prima clipă un bebeluș extrem de expresiv, doar țipătul și orăcăitul ei se mai izbeau de peretii spitalului, în ziua aia, la orele 11. De la primul nostru contact, la 5 minute de la părăsirea culcușului din burtă, când am stat lipite, ceek to ceek, câteva secunde prețioase, am știut că e specială. Cred că atunci ne-am conectat definitiv, de tot și pentru totdeauna, nu din burtă, cum zic altele. Fetele cu care mi-am petrecut noaptea de la Terapie Intensivă m-au asigurat atotștiutor că o să-mi scoată peri albi, pentru că avea gura cea mai mare.
Ce prostie! Iris e bebelușul ideal. E atât de mișto că și un copil de 7 ani s-ar descurca cu ea. Nu a avut colici. A dormit de la început bine, mai ales noaptea, ajungând imediat după ce a împlinit o luna să doarmă chiar 7-8 ore legate. Nu plânge aiurea. Zâmbește mult-mult și asta încă din ziua când am fost transferată în salon. Oamenii nu m-au crezut. Credeau că mi se pare.
Acum, după ce a împlinit 2 luni e și mai comunicativă. Zâmbește, râde, mârâie, fornăie, gângurește, cântă (greu de descris ce sunete îi ies ei din gură)... și ne face pe noi să ne umflăm în pene cu-așa mândrețe de fată. Mai nou, și-a descoperit mâna dreaptă acum vreo 2 zile și se uită cruciș la ea minute-n șir. E amuzantă, jucăușă și înțelegătoare (uite, azi, m-a lăsat să-mi văd de treaba mea în bucătărie unde construiam o negresă, nu de alta, dar dacă tot sunt imensă, ce mai contează?!:). Ia bine în greutate, acum o săptămână avea 4.550 grame, ceea ce-nseamnă că are fălcuțe ca de hârciog, unde bănuiesc eu că ascunde rezerve de lapte ca să-i ajungă alea 8 ore din noapte pe care le doarme. Cum m-așteptam, a moștenit ceva și de la Loli: aghioasele :))
S-a dezmeticit, știe când ieșim afară și-și manifestă clar nerăbdarea dacă am cumva nesimțirea de-a nu mă mișca rapid sau de-a sta un pic pe loc (nu, nene, dac-am ieșit, împinge căruțul ăla pân' la epuizare, că Little Găgă știe cum să dea ordine).
Eu mor de dragul ei. Chiar și atunci când mă enervează (enervarea venind din cauză că sunt hapsână și nu mă satur de somn, și-atunci, na, se mai golește borcanul cu miere și dăm de acreala de la fund):). Câteodată mi-e teamă să n-o strâng prea tare-n brațe, așa cu foc mă manifest. Ei îi place. La fel cum îi place să-mi lipesc obrazul de obrazul ei și să-i cânt. E singura care nu-și pune mâinile la urechi când m-aude:) Dacă mă opresc începe ea mormăitul. Îi place la baie cum îmi place mie să m-arunc în mare. E curioasă și-abia de-acum începe să-și dea seama în ce casă de demenți a nimerit. Tresare când strănutăm, dar nu schițează nimic când latră Loli ca descreierata. Mă uit în continuare la ea când doarme și mă mir, mă minunez că e, că e a mea și-a mea o să rămână!

Eu? Da, eu nu mai sunt, eu sunt alta, una care nu încape în nici una dintre perechile de blugi, care poartă și-acum rochiile baby-doll din timpul sarcinii, care nu mai are (și nu mai avea demult) pătrățele pe burtă, ci vergeturi, una care nu mai fumează (nu punem la socoteală țigara electronică), care se amețește dintr-un pahar de bere și care în timpul ăsta a ieșit o singură dată să mănânce în oraș (și-atunci la restaurantul unde se va ține botezul, că aveam de discutat). Mi-e dor de mine? Mă apucă disperarea? Îmi vine să plâng când mă uit în oglindă? Mă uit în ochii beau-lui ca o miloagă și-aștept confirmări că sunt încă femeie, și confirmările vin și eu nu dau doi bani pe ele? Mă doare și mă ustură tăietura operației? Mă uit cu jale la hainele din dulapuri și mă întreb ce-o să fac cu ele? Mă uit cu jale la hainele din magazine? Mi se pare că sunt imensă și că așa voi rămâne toată viața, dacă nu cumva chiar mai rău? Urăsc burta și mi-ar plăcea s-o decupez cu foarfecul așa cum decupam forme de hârtie când eram mai mică? Mi se pare nedrept pentru mine și pentru toate femeile care trec prin așa ceva? Îmi vine să-i trag pumni în gură (și chiar o fac:) beau-lui pentru că am ajuns așa? Da. Daaaaaaaa. De-o mie de ori da.

Dar dacă ăstă e prețul ca să pot acum să mă uit la mititica asta cum doarme, nu mai contează, l-aș plăti iar și iar, și încă și mai mult de-atât. Pentru că, așa cum mă umple ea de bucurie-fericire-căldură (nu știu cum să-i zic sentimentului), știu acum că n-o poate face nimeni și nimic pe lumea asta. Hai, ștergeți-vă la ochi, nu-mi plângeți mie aici! :D

Câte zile de miercuri mai sunt până la vară?*

2011-01-26T11:49:00.001+02:00

Spatele meu de durere dătător se cere dus la mare, întins pe nisipul fierbinte, uns cu alifii alungătoare de surplus de raze ultraviolete și furnici, lăsat la rumenit, ademenit cu briza mării și aruncat fără milă în valurile înspumate. Ca să nu se plictisească singurel, hai să-l trimitem cu tot restul corpului, nu de alta, dar cum și ce rost ar avea să bei cocktailuri dacă n-ai gură să le înghiți, stomac în care să se ducă și cap la care să urce?

Nu știu cum o să supraviețuiesc încă unei luni de iarnă, dar dacă o să supraviețuiesc, jur că o să-mi rup picioarele împingând căruțul pe toate străzile din oraș odată cu venirea primăverii, că o să-mi cumpăr flori din piață pe care o să i le dau Irisoiului să le ~~rupă~~ miroasă, o să mâncăm prin parcuri și-o să-l rugăm pe singurul bărbat din viața noastră să vină să ne culeagă când om cădea frânte la zeci de kilometri distanță de casă. Amin!

*nu una, nu?

Călătoresc fără bilet

2011-01-21T17:10:00.000+02:00

Plec. De azi, în fiecare săptămână sau de câte ori m-o plesni cheful, o să fiu într-un loc frumos. Voi faceți cum vreți, dar ar fi mai bine să veniți cu mine. Nu am eu suficienți bani, dar în imaginația mea am toată baza. Cine știe, poate o să câștig la loto într-o zi și-atunci o să plec pe bune acolo unde acum doar cu gândul pot.

Începem, fără să urmăm vreo ordine, cu Scoția. La ce poze am văzut, țara asta e frumoasă cap-coadă de te piși pe tine. Ce plaje, ce castele, ce peisaje, totul pare desăvârșit acolo! Deși mi-am propus să numesc un singur loc (localitate), așa cum o să fac în episoadele următoare, când vine vorba de Scoția chiar nu mă pot hotărî: vreau să văd Edinburgh-ul, ba nu, plajele, ba nu, minunile lor naturale, castelul ăla, nu, celălalt, să merg la farul ăla Neist Point, nu, hai la Lismore... cam așa e în mintea mea acum (și-ar fi și mai și dacă ar trebui să aleg pe bune o locație scoțioasă) . Ca să ne înțelegem, Scoția, dacă mă auzi, să știi că te iubesc sincer și vreau să mă adopți! :)

După aproape 2 luni de "grădinărit"...

2011-01-19T16:09:00.002+02:00

... aș putea să declar că floare ca a mea nu are nimenea :)) A, și următoarele:
- m-a ucis lipsa somnului și acum doar bântui pe-aici. știu că dorm, dar nu știu când.

- zilele sunt în mare parte toate la fel, astfel că nu-mi amintesc dacă am vorbit la telefon cu cineva azi sau sâmbăta trecută.

- când ies cu ea la plimbare mă rog să nu înceapă să plângă că n-aș ști ce să-i fac afară în mijlocul lumii.

- da, dacă aș fi sinceră până la capăt, aș spune că intru oarecum în panică când plânge.

- mi s-a întâmplat să o uit în dreptul unor rafturi în supermarket sau la coadă la covrigi, după ce am luat covrigii:)

- după un timp, îți pierzi și cumpătul. cine nu recunoaște, minte.

- n-are nici 2 luni și e schimbată așa tare că uneori mi-e dor de cum era când avea doar câteva zile/săptămâni, așa că mă uit la pozele pe care i le-am făcut atunci:)

- desigur, Iris e cea mai frumoasă creatură de pe fața pământului. chiar și cu bubițele/iritațiile/petele din ultima vreme (normale, spune dr., eu aș vrea totuși o soluție)

- râde cu gura bărcuță și mă urmărește cu privirea când mă foiesc prin fața ei. încep să cred că știe cine-i mă-sa:)

- bineînțeles, a reușit și mi-a borât în ochi și-n gură într-o noapte. nu mi-a fost scârbă (cum vă e vouă citind asta:), m-a bufnit râsul.

- doarme pe burta mea câte 2 ore jumate iar durerile, foamea, nevoile fiziologice sau poziția incomodă nu mă fac să mă descotorosesc de ea înainte să vrea ea să se trezească.

- am ieșit prima oară cu ea la o plimbare adevărată când avea 24 de zile. m-am întors după 3 ore. bunică-mea a zis că-s tâmpită și că-mi bat joc de ea. ea? a dormit tot timpul.

- pentru că nimeni nu se îngrămădește să recunoască asta o să zic eu că uneori (mai des sau mai rar, după cum îți e norocul și copilul) îți vine să bușești, trântești și să fugi în pijamale de-acasă și să revii când o trece copilul de la niște luni la niște ani.

- nimeni nu știe mai bine ca tine ce și cum să-i facă copilului. poate nu-i mereu valabil, dar orice mamă crede asta.

- viața mea nu mai e la fel, da' cui îi mai pasă? ce trebuie să revină la norml, o să revină. ce trebuie să se îmbunătățească, o să se îmbunătățească. încet. o să învăț să am răbdare. și când n-o să mai am- o să am blog:)

- (o să spun) după naștere (deși nu consider că am născut. repet, pe Iris a născut-o doctorița. am decența să nu mă cac pe mine că știu ce-i aia o naștere. deși am avut durerile și chinurile mele) m-am crezut pe rând nemuritoare, invincibilă, legumă, specială, supra-naturală. acum descopăr că tot om sunt, am voie să mă simt depășită, să mă doară, să mor de oboseală, să-mi fie dor de ceva, orice, fără să mă simt vinovată, ca și cum dacă îmi doresc ceva din trecut, aș anula prezentul și implicit pe Iris. toate merg împreună și toate merg separat.

- jubilez de fiecare dată când descopăr o nouă metodă de a o calma pe creatura minunată și isterică uneori.

- de pe 14 am renunțat la alăptat, până nu renunța el la mine de tot. într-o săptămână de la introducerea laptelui praf, ca supliment, a luat în greutate aproape 700 de grame (a depășit și ea 4 kg), așa cum trebuia să se întâmple de la început, nu cu întârziere. Iris e bine și-așa sunt și eu.

- muuult timp puneam toate hainele din dulap pe ea când ieșeam afară. nici acum nu știu bine când să mă opresc:)

- câteodată, văzând și știind cât de repede o să crească mă apucă frica că ar putea să mi se facă atât de dor de toate astea încât... you know...

- cel mai tare și cel mai tare mi-e frică să nu fac ceva greșit în ceea ce o privește.

- o cam iubesc. cam maxim, așa.

Din fundul sufletului

2011-01-14T16:26:00.000+02:00

Cum fac să nu mă lepăd de mine, femeia?, se întreabă acea parte din mine care nu e nici mamă și nici soție.

Eu mie nu-mi mai aparțin, nu mă recunosc nici în oglindă, nici în descrieri, nici în amintiri. Care am fost eu cea adevărată? Atâtea fețe și nici una a mea. Mă dor toate nespusele adunate în ultimele luni, tot ce rămâne nespus s-a așternut ca o mâzgă peste drumul pe care trebuia să vină liniștea la mine. O liniște personală, nu comună, nu familială, conjugală sau profesională... nu-și găsește drumul spre mine. Poate să strălucească tot în jurul meu, în mine nu s-a aprins încă lumina. În mine, cea care nu e nici mamă și nici soție. De aia mi-e dor.

Cum m-am făcut eu om mare

2011-01-07T13:23:00.000+02:00

Iris made me.
Acum trebuie să le știu pe toate, și să le știu bine. Să le decid pe toate în ceea ce o privește, și să o fac bine. Nu mai există n-am chef, hai că o fac mâine, hai că poate trece, lasă că nu mă doare așa tare, parcă nu-mi mai pasă, nu mai vreau. Pentru ea trebuie să fiu informată, pentru ea trebuie să fiu doctor, partener de joacă, psiholog, bonă, menajeră, bucătăreasă (soon). Cum, gizăs craist, o să reușesc??? Ok, îmi place să mă joc și-aș sta cu orele să o fac să râdă, n-am nici o problemă cu spălatul, schimbatul, hrănitul. Dar ce mă fac când are nevoie de un doctor? Cum deja s-a întâmplat:(
Pe scurt, domnișoara s-a gândit că e momentul potrivit să arate că ține la silueta ei. Atât de tare că în 6 săptămâni a luat 410 grame în greutate. Extrem de puțin. Atât de puțin încât pediatrul ne-a recomandat suplimentarea cu lapte praf. Ceea ce de ieri și facem. Problema e că după 3 mese normale, următoarele 2 au fost date afară, una dintre ele chiar în cascade, cum numai în filme am văzut. Nu știu dacă e o problemă de adaptare, de cantitate sau de amestecare (și alăptat și lapte praf). Și-aș vrea, pentru ea, să-mi mai crească un creier în care să fie stocate toate informațiile care să mă facă să fiu cel mai bun pediatru, ca să nu mai am nevoie de oamenii ăștia numiți doctori care-mi spun ba una, ba alta, mereu altceva.

Ce-am avut și ce-am pierdut

2011-01-04T14:00:00.000+02:00

Somnul.

Mi-e greu să-mi adun gândurile, nici nu-mi aduc aminte cum mă cheamă. Mi-e atât de somn că nu-mi dau seama dacă acum sunt trează sau dorm. S-ar putea să-mi pierd mințile în curând. Dacă s-o dovedi a fi așa, eu le declar de pe acum nule, să scap de-o grijă. Și sunt în starea asta doar din cauza meselor ei, o dată la 2-3-4-5 ore ea trebuie să mănânce, cu altceva nu mă chinuie, nici de colici nu sunt sigură că a avut. Somnul ăsta fragmentat mă face să fiu o turbăciune și să-mi doresc cu disperare să fug în munți și să hibernez tot restul anului.

Alăptarea.

Operația pare mângâiere prin comparație. Nu există ceva mai oribil pe scara durerilor suportate în întreaga mea viață decât durerile din timpul alăptării. Ca să mă fac înțeleasă, e ca și cum o gură, cu lame în loc de dinți, îți toacă mărunt, de mai multe ori pe zi, sfârcurile. Te săgetează durerea, îți trece din sâni în creieri, rănile par că n-or să se vindece în veci și de fiecare dată când vine ora mesei (de fiecare dată prea repede, prea des) îți vine să urli (și urli), să înjuri (și înjuri), să te duci dracu (și nu te duci) numai să scapi. Nu știam lucrurile astea. Și mi se pare nedrept, la naiba!, ca după 9 luni de sarcină, după o operație și niște zile în iadul spitalicesc, să mai treci și prin așa ceva. Păi în loc să-ți tragi sufletul în sfârșit și să te bucuri de copchilul tău, ajungi să-ți blestemi zilele... Și nu, dacă ți se spune că toate astea sunt doar la început, să nu crezi. Iată-mă după 40 de zile prinsă între 2 idei: să renunț la alăptat sau să renunț la alăptat.

New-me.

Asta înseamnă că old-me m-a părăsit. Old-me avea pielea fină, fermă și mișto. Old-me nu știa să plângă, nu mânca prăjituri și nu cântărea 2 tone. Old-me avea nervi, dar se stingeau imediat într-un râs, nu într-un plâns ca acum. New-me are nevoie de reparații capitale. New-me a ieșit șifonată din sarcină. New-me are nevoie să fie clonată.

O, an frumos!

2011-01-01T15:37:00.000+02:00

Bine-ai venit!

La 12 noaptea mă uitam pe geam la artificiile-pocnitorile aruncate de vecini și mă speriam de atâtea bubuituri. Eu. Iris n-avea nici o treabă, dormea îngerește. A fost primul revelion cuminte, liniștit, fără muzici, dansuri, beții. Abia așteptam să plece cei 3 prieteni care și-au petrecut cu noi ultimele ore din 2010 ca să mă strecor în pat lângă ghemotocul meu cald și frumos. Mă emoționează copchilul ăsta de nu mai știu ce-i cu mine, și-mi tot vine s-o strâng tare-tare, s-o pup mult-mult, s-o alint tot-tot. Nu mai știu superlative să i le atribui și oricât aș drăgăli-o parcă nu-i de-ajuns, ea merită mai mult, mai bun, tot. Da, în caz că nu s-a înțeles din prima, mi-e dragă de mor:) Așa că, eu vă doresc din suflet ca în 2011 să găsiți acel ceva care să vă facă să vă simțiți cum mă simt eu când îmi zâmbește Irisuca!

O să fie un an frumos, am citit eu asta de dimineață în pampersul domnișoarei, trust me!

Retrospectiva de iarnă

2010-12-20T15:03:00.000+02:00

Iac-așa, de la Ionuca, o ultimă leapșă:

- în 2010, după cum bine știți, am fost aproape tot timpul însărcinată
- urmare a acestui fapt, în aprilie m-am lăsat de fumat
- tot în aprilie, de ziua mea, ateriza pe capul nostru o bucată ochioasă și loloasă
- în iunie sărbătoream un an de căsătorie bântuind prin Sighișoara
- în iulie aflam sigur că Iris e Iris, nu Vlad:)
- la sfârșitul verii mergeam la mare unde-mi etalam imensa-mi burtă
- în septembrie spuneam adio unei persoane care nu avea ce căuta în viața mea și decideam să fac blogul un pic privat și-așa a rămas
- în octombrie, grație Irinei, aflam că în sfârșit vin Bonjovicii la mine, ceea ce m-a bucurat nespus
- cel mai tare, însă, mi se pare faptul că am supraviețuit operației de cezariană și, mai ales, celor 4 nopți petrecute în ~~lagăr~~ spital. Nimic nu mă mai poate ucide acum:)

- apoi, mare minune, am descoperit că păpușile adevărate miros a lapte și a cald, că atunci când zâmbesc topesc totul în tine și că mă uit în ochii ei ca în fântâna adevărului și a fericirii pentru că nimic nu mi se pare mai important, mai frumos și mai al meu:)

Pe 2011 îl aștept aproape cu bagajele la ușă pentru că în afară de sănătate pentru noi, voi și tot neamul nostru, nu-mi doresc altceva decât să umblu mult, să pierd vremea prin București și să cunosc niște feti, iar prin vară s-o tulim într-o primă vacanță-n 3 în Barcelona.
Vă invit pe toți să faceți leapșa asta, dacă nu pe bloguri, atunci măcar în gând și vă doresc zile frumoase și liniștite de sărbători!

19 zile de iriseală

2010-12-14T09:49:00.000+02:00

Iris e în continuare cea mai frumoasă și cea mai a mea. În primele zile (mai ales în spital) treceau minutele/orele în care dormea ea fără ca eu să închid un ochi pentru că nu mă puteam opri din holbat. Mă uitam și mă minunam că e. Că punctul din burtă are acum mâini și picioare, că zâmbește și se întinde. Mă distrez cu ea, mă face fericită fiecare zâmbet al ei și am norocul să fie un copil liniștit.

Nu e ușor. Nu încetezi dintr-odată să mai fii ce erai înainte și nu te invadează subit și definitiv valuri calde de mămiceală, făcând din bestia egoistă care erai înainte o mamă dedicată, bună de dat exemplu. Nu încetezi să-ți mai dorești ore de somn nefragmentate și poate-ai vrea să ieși sau doar să zaci în brațele unui beau, să faci orice-ți trece prin cap fără să te țină ceva. Nu se mai poate. Toate astea, așa cum erau, sunt pierdute definitiv. Par niște pierderi masive. Și sunt, au importanța lor. Dar când mă uit la ea, orice altceva începe să pălească.

Eu am avut mari restanțe la somn, eram atât de obosită că nici nu-mi mai dădeam seama că sunt, mergeam pe pilot automat și mi se părea că aia sunt eu, că așa am fost mereu. Abia când am fost la pediatru cu ea mi-am dat seama după insistențele și repetițiile doctoriței că e cazul să dorm și eu când doarme ea și, lucru de care parcă uitasem, să mănânc conștiincios, că laptele ăla nu vine singur, din cer. La câteva zile de la întoarcerea din spital m-am cântărit, aveam cu 12 kg mai puțin, ceea ce mi s-a părut încântător:)

O părere mică, subiectivă, asumată

2010-12-12T16:30:00.000+02:00

Pe mine să mă lăsați să clocotesc în răutatea și-n lipsa mea de înțelegere. Lăsați-mă să fiu eu dobitoaca aia care nu vede cum stau lucrurile de fapt. Și lăsați-mă să spun că n-am nici un fel de compătimire pentru personalul medical. Acum cu atât mai puțin, după experiența nașterii într-un spital de stat din România. Realitatea e că mă doare-n cur dacă și-au luat sau nu salariile, dacă le sunt sau nu suficiente, dacă și cât de des fac grevă, dacă își permit să plece în concedii sau dacă mor de foame, ei și neamul lor. Mă lasă rece. Pentru că nu merită. Pentru că jupoaie pacienții. Pentru că te tratează cu curu', cu ciudă, cu scârbă. Pentru că dacă nu ai venit de acasă cu sacoșica cu seringi, calmante, chestii, nu exiști. Pentru că le dai bani ca să le cumperi omenia și ei tot jigodii sunt. Pentru că se plâng că nu au bani, dar nu fac nimic dacă nu le dai, și tu le dai, și le dă și ăla și celălalt și ei tot se plâng, deși seara își golesc buzunarele de bancnote. Pentru că nu i-a trimis nimeni forțat prin spitale să presteze în folosul comunității. Pentru că bagă la înaintare dăruirea și dragostea lor pură și imensă pentru copii (exemplu clar și recent) dar îi uită o noapte întreagă în saloane. Pentru sentimentul de atotputerniceală care-i învăluie pe toți, de la infirmiere la anesteziști, toți se cred prea importanți, prea grei, prea șmecheri, prea tari ca să se coboare la rangul de om....

Cum se naste o floare

2010-12-07T21:41:00.000+02:00

Nu stiu cum sa incep povestea asta. Nu stiu daca sa incerc sa ma detasez de ea si sa prezint totul la rece sau, dimpotriva, intim si direct, asa cum am trait-o. Hai sa vedem ce iese.

Joi. Dupa o noapte fara ganduri, ne trezim (de tot) pe la 6 dimineata (eu de pe la 4.30, pentru ca Iris isi manifesta entuziasmul foarte clar prin impunsaturi ferme in coaste, stomac si ce mai gasea prin jur), cautam juma de ora biletul de internare, cand ne hotaram sa plecam fara el, il gaseste beau-ul undeva pe jos. Pe la 7 iesim din casa. Imi era frig sau tremurau emotiile-n mine? Nu mai stiu. In fata spitalului mi s-a pus un nod cat o piatra de moara in gat. Ne-am ratacit pe holurile spitalului. Ma gandeam sa ma intorc acasa, sa m-apuc sa inventez metode care sa nu ma puna pe mine si-un spital judetean in aceeasi propozitie. Aerul era cald, in rest totul glacial. Ne indruma cineva catre Internari. Nu l-au lasat pe beau sa intre. In mine plangeam suvoaie. O acritura de femeie (infirmiera, femeie de serviciu sau dracu' gol) imi spune sa ma schimb, sa imi pun camasa aia a lor (in dungi colorate, ca de clovn, despicata si rupta) si-am avut senzatia ca am incetat sa fiu femeie, sa fiu om, eram doar un corp umblator, manevrat de un papusar nevrotic.
Asa echipata, insotita de beau si de femeia aia care-mi behaia la ureche sa-i punem numele Ecaterina (era sf. Ecaterina pe 25) furandu-mi ultimele minute cu beau-ul, urcam cu liftul pana la etajul 1 (sau 2?) la Blocul de Nasteri. In mine plangeam suvoaie cand l-am lasat pe beau la usa. Aici m-am simtit mai animal decat isi poate cineva imagina. Am avut dreptate sa ma tem de actiunile premergatoare operatiei, ele, nu operatia, nu durerile, au facut din experienta asta una cu brrrr in fata. Am stat intr-o sala pe unul din paturile cu cearsafurile patate pana la 10.38 cand m-am ridicat sa ma indrept spre sala de operatie, nu inainte de a-i mai da un bip beau-lui. Pana atunci mi-am umplut timpul cu bocitul, nu mai plangeam in mine suvoaie, plangeam de-a binelea, ca de sfarsit de lume si de mine. La capul patului aveam geanta cu ce credeam eu ca am nevoie si, desigur, traista cu cele trebuincioase operatiei: seringi, fire de sutura, comprese, pansamente, leucoplast, manusi si nu mai stiu ce rahaturi inscrise pe lista data de doctorita. Daca nu le-as fi avut, rapanoasele alea de asistente m-ar fi coborat la rangul de euglena, asa frumos am vazut eu ca stiu sa se poarte.
In sala de operatie, lume multa, agitatie. Tineam niste bani intr-o mana pe care mi se sugerase sa ii dau anestezistului. Am facut-o si pe-asta. Mi-a fost scarba de mine, dar am facut-o. Acul prin care curgea licoarea magica care urma sa ma rupa in 2 jumatati, una care ramane sa simta si alta care se duce sa doarma, a fost aproape de nesimtit si m-am simtit usurata cand m-au intins pe masa. In scurt timp s-a facut cald de la mijloc in jos si inainte ca anestezia sa se instaleze complet am stiut (stiut, nu simtit) cand bisturiul mi-a atins pielea.
La 10.55 auzeam primul oracait. Din secunda aia si pana la sfarsitul operatiei am plans in continuu. Dupa, doctorita mi-a spus ca am emotionat-o foarte tare. Iris a luat de la mine gropita din barbie si ... sexul:) Restul, nobody knows. Nu stiu ce-as putea sa spun despre clipa cand mi-au aratat-o, e atat de a mea clipa asta incat simt ca mi-as bate joc de ea daca as incerca o descriere. Au asezat-o langa obrazul meu, era calda, moale, alba, pufoasa si cu gura mare:) Apoi, i-au aratat-o si beau-lui. Desi nu i-am vazut reactia, stiu sigur ce era in sufletul lui.
Operatia s-a terminat dupa mai putin de o ora. In timpul ei le auzeam pe doctorite si pe asistente vorbind despre salarii si bonusuri, din cand in cand cineva ma mangaia pe frunte, imi mai punea masca cu oxigen si-mi spunea sa nu mai plang (ma gandeam ca ar fi chiar o idee buna sa ma opresc pentru ca toate lacrimile mi se scurgeau in urechi si nu era placut, dar cum ma baga cineva in seama, cum incepeam mai tare...). La sfarsit am avut senzatia ca picioarele mele sunt desprinse de mine si ca asa, independente, se duc in lumea lor, ceea ce mi-a provocat o ameteala si-o greata tare neplacute.
Am fost transportata la Terapie Intensiva, o camera cu 4 paturi, unul dintre ele ocupat de o amica care fusese operata cu o ora inaintea mea (da, mare coincidenta sa ne nimerim amandoua). Aici urma sa-mi petrec restul de zi si toata noaptea. Dupa vreo ora cred l-au lasat pe beau sa vina sa ma vada. Abia ma potolisem cu plansul, era numa' bun sa incep iar. Mai ales ca ma simteam chiar incurajata de lacrimile lui:) Asta a fost un moment ... din ala, de pastrat, de netransmis, fierbinte si viu si foarte al nostru.
Cand a inceput sa se destrame minunea cu anestezia au inceput si durerile. Dureri, usturimi, arsuri. Calmante care le calmau si calmante care parca le inteteau. N-am reusit sa dorm deloc. Eram atat de obosita, de coplesita si de usurata ca am scapat ca nu puteam dormi. Mi s-au bagat 2 somnifere (diazepam) in perfuzie la un moment dat. Nimic. Ma straduiam sa ma misc, sa ma intorc de pe o parte pe alta, dar mai degraba mi-as fi tras o ranga in gura decat sa mai incerc iar si iar asta. Intr-un final, pe la 3, am reusit sa adorm vreo ora jumate. M-am trezit in urletele unei femei care nastea normal si m-am chircit in mine de durere auzind-o. Si-am tot auzit-o cateva ore bune.

Vineri. A inceput prost. La prima ora urma sa fim mutate in saloanele unde ne asteptau deja bestiile urlatoare. Pentru asta noi trebuia, ajutate, sa ne ridicam din pat, sa stam un pic la marginea patului pana se limpezeste imaginea, dupa care sa ne ridicam usor si sa ne instalam in carucior. Toata operatiunea asta se facea intr-o ordine, nu asa, orisicum. Amica mea, fiind prima operata, urma sa plece prima. Apoi eu si celelalte 2. Cand mi-a venit randul, doar pe jumatate ridicata, m-am prabusit alb-vanata inapoi pe perna cu ameteala-greata-durere de cap imensa. Imi cazuse tensiunea. Mi-au pus iar perfuzia. L-am sunat pe beau sa-mi aduca o cafea, pentru ca da, ma, in tot spitalul nu exista un strop si pentru mine, trebuia neaparat sa-mi fie adusa. Dupa cateva guri incepeam sa ma simt mai bine, dupa ce ma apucase disperarea ca toate au putut sa se ridice din prima, numai eu nu, ce ma fac, daca, daca si daca... A doua incercare a fost cu noroc, cu chinurile de rigoare am reusit si eu sa ajung in salonul unde ma astepta bestiuta.
Aici, din cand in cand, destul de des, veneau asistente sa ne intrebe cum ne simtim, daca avem nevoie de vreun calmant sau altceva, daca pot face ceva pentru noi, noi, mamele, si nici una care sa ii vada pe copii sau care sa ne dea un manual cu instructiuni de folosire, alaptare, adormire si linistire a bebeloilor. Asta in conditiile in care spitalul asta era declarat prieten al copilului. Prietenul pulii, daca e sa ma intrebati pe mine, din moment ce atitudinea era una de ignorare, de nepasare. N-a venit nimeni sa ne invete cum se alapteaza, cum se schimba sau cum se infasa un copil in carpele alea odioase. Fiecare s-a descurcat cum a putut, sperand ca face ceea ce trebuie. In parte, ne-am descurcat, dar toate am platit pentru asta.
Ziua s-a scurs tinand aproape non-stop in brate o bucatica din mine, din noi. Mi-era drag sa ma uit la ea, iar ea imi zambea asa misto ca nu mai contau durerile care ma faceau sa ma tarai prin camera ca o baba handicapata. Eram vecina de salon cu o Jenica si o Gafina. Trimiteam sms-uri si mms-uri. Si, desigur, imi venea sa plang de cate ori il vedeam pe beau. Dincolo de durerile astea insa nu mai era nimic. Nici o depresie, nici un gand negru.
Noaptea, dupa ce am adormit-o si-am asezat-o in patutul ei, l-am tras langa patul meu hotarata sa dorm si eu putin. Abia am reusit o ora. Ea era linistita, isi vedea de somnul ei, iar eu auzeam de fiecare data cand ridica o manuta, cand clipea, cand respira si somnul meu se speria de-atata liniste si bine.

Sambata. Of. Zilele astea parca au fost toate ca una. Una lunga si urata. Sambata oboseala a inceput sa isi spuna cuvantul. Eram surmenata si nu aveam ce sa fac ca sa nu mai fiu. In plus, traiam pe propria-mi piele incantarea de a alapta. Eram incantata pana la sange si le blestemam pe asistentele astea atat de prietene cu copilul, ca l-ar fi lasat sa moara de foame, decat sa ne dea dracu' niste lapte praf, pe care de altfel, il si cumparasem.

Duminica. Apogeul. Am facut ce-am facut si-am avut o cadere nervoasa. Dupa ce dormisem vreo 8 ore in 3 zile, dupa ce m-am lovit de atitudinea seaca a asistentelor si refuzul pediatrei de a-i da lapte praf (die, bitch!), dupa reprize de plans imposibil de controlat, care faceau taieturile operatiei sa usture ca dracu', m-a calmat doar gandul ca a doua zi, luni, as putea ajunge acasa. Asta a facut atat de bine psihicului meu ca in noaptea aia am reusit si eu sa dorm vreo 3 ore.

Luni. Nici ma-sa cand a nascut-o n-a asteptat-o cu atata nerabdare pe doctorita, cum o asteptam eu:) Desi mi se spusese ca ea face parte din categoria doctorilor care externeaza dupa 5 zile de la operatie, eu eram dispusa sa fac orice (orice!) sa plec atunci acasa. Inca o noapte in spital si-as fi innebunit sigur. N-a fost cazul sa ma dau de 3 ori peste cap. Totul era ok cu operatia, ma trimitea acasa. Eu si restul chiriaselor de pe palier plecam acasa. Eram ca un card de gaste pregatite de migrare, asa mergeam pe holuri si pe scari.
N-am mai avut chef sa ma schimb, asa ca am plecat din spital ca o nebuna scapata de la azil, in halat, pijamale si papuci de casa, dar cu un buchet de trandafiri in mana:) Era o zi superba, ca de primavara si eu ma simteam renascuta. Azi doar oja de la picioare e aceeasi. In rest, totul e schimbat si nimic in rau.

Concluzii. Eu am fost proasta. Nu m-am pregatit cum trebuie pentru nastere. Chiar daca in cazul meu a nascut doctorita:) Se putea sa fie si bine, se putea sa stau in rezerva (nu-mi dadeam seama cat de important e sa stai in niste conditii decente fara sa te oracaie la cap inca 3 bebelusi), se putea sa gasesc pe cineva in interiorul spitalului care sa imparta in numele meu bani in stanga si-n dreapta scutindu-ma pe mine de multe neplaceri. Acum, asta e, o sa am ce sfaturi sa dau cui o fi interesat. N-as mai trece pentru nimic in lume prin asa ceva, si uite ca am ajuns sa spun ca nu cezariana in sine e de speriat, dimpotriva, ora aia e chiar misto comparativ cu ce e inaintea si inapoia ei:)

Floarea mea de iris

2010-12-01T11:56:00.001+02:00

O floare de 3.400 gr si 49 cm, cu ochi migdalati (desi mai mult inchisi acum), frumoasa foooooc si cuminte cum nu mi-as fi imaginat vreodata.

Eu sunt ok acum (luni am fost externata), desi, va spun (si-o sa va spun pe bune si detaliat la un moment dat) toata experienta asta... oh, daca n-ar trebui povestit (si subliniez, trebuie povestit) as vrea sa nu mi-o mai amintesc niciodata, cel putin parti din ea.

*poza e facuta in spital, Iris avea o zi.

Ultimele gânduri din burtă

2010-11-24T16:25:00.002+02:00

Mă uit în oglindă și-ncerc să mă obișnuiesc cu gândul că cineva o să îmi spună mamă.

Sunt la câteva ore distanță de o întâlnire care o să-mi schimbe definitiv viața.

Oare n-o să mi se oprească inima când o să o văd pentru prima oară?

Am un ghem mare și cald în coșul pieptului când mă gândesc la ziua de mâine.

25 noiembrie. O lună până la Crăciun. Sună bine 25.

Încep să mi se răcească picioarele, revin la temperatura dinainte de sarcină. Cu toate astea, de la burtă în sus ard în flăcări.

Nu pot să nu-mi înfoi sufletul de nerăbdare când mă gândesc că o să scap de burta asta așa greu de manevrat și de usturimile de pe suprafața ei.
Sper să nu plâng (și) mâine.
A trecut repede timpul, foarte repede se duc 9 luni (aproape 9, în cazul nostru).

O să-i văd fața. Cât o fi din mine, cât din el? Sănătoasă să fie, nimic nu-i mai important.

Maică-mea o să mă vadă în spital, ratează momentul de a-și fi văzut mezina cu burtă, pentru că ea vine vineri, ce ironie, ce noroc!

O să mă dau cu ojă roșie la picioare, bine, o să mă dea beau-ul.
E ciudat, nu mă văd dincolo de ziua de mâine.

Am picioarele reci și ochii umezi.

See you on the other side.

The day after tomorrow

2010-11-23T15:22:00.001+02:00

... the day when 2 becomes 3.

Îmi tremură degetele și lacrimile în colțurile ochilor. Mă dusesem la doctor să aflu dacă ne internăm luni, marți sau miercuri și-n loc de asta aud da, deci nu mâine, poimâine. Sunt blocată. Deci da, Iris, ne vedem jooooi. Oh, my God!

Aș vrea

2010-11-22T17:28:00.000+02:00

... să merg cu trenul. Să tot fie vreo 5 ani de când m-am urcat ultima oară-ntr-unul. Da, mă duceam pentru prima oară la mare cu beau-ul. Vacanța asta a rămas în memoria noatră ca fiind una atât de nasoală că ne umflă și râsul amintindu-ne.

Dar acum, mă uitam în gol pe geam (între timp s-a și întunecat) și m-a apucat un dor de ducă, undeva departe, nu undeva anume, vreau să adorm în huruitul ăla (mai huruie trenurile, nu?), vreau (deși nu se mai poate) să fumez o țigară pe hol, la geam, să urmăresc copacii, dealurile și vacile, să răsară și să apună soarele la geamul compartimentului meu, să întind pe măsuța aia mică 2 sendvișuri cu orice și salată verde, să deschid o carte sau un album de poze vechi, să râd de cât de inspirate mi se par rândurile sau cât de aiurite fețele, să mă prefac că dorm când vine controlorul (sau cum îi zice), să cobor într-o gară să-mi iau o revistă și să-mi tremure inima de teama că o să plece trenul fără mine și, dacă tot visez cu ochii deschiși ... cușeta să fie matrimonială.

Îmi place să plec la drum cu mașina și-n mod clar îmi place să zbor, dar trenul ... are așa un aer nostalgic de vremuri în care nu se putea altfel, de vacanțe la mare sau la munte... și azi îmi trec prin fața ochilor

- imagini cu mine pe la 15 ani fumând prima țigară la Bușteni, era Kim și eram sigură că n-o să mai fumez niciodată, mă iubea un băiat mișto pe care îl iubeau 2 colege, eu nu, și care-mi cumpăra mie gogoși și lor nu, eram atât de inocentă (sau proastă, merge și-așa:) că mi se părea grozăvia de pe lume să beau martini la o masă dintr-un bar, ca oamenii mari.

- imagini cu mine la o vârstă nedefinit de mică, mă ținea în brațe sau de mână maică-mea, mă uitam pe geam, era iarnă, frig și-n apropierea unei gări era o apă înghețată pe care cineva scrijelise (cu patinele?!) un cuvânt care a răsunat în tăcerea de pe hol ca un clopoțel, când am început, încet, pe bâjbâite, să citesc: p... u... l... și un a astupat de mâna maică-mii. Mult timp n-am înțeles de ce nu m-a lăudat nimeni c-am citit un cuvânt întreg.

- imagini cu mine și cei mai ochi verzi (duși pentru prima oară la mare în anul ăla) pe la 18 ani, mergeam la Neptun ca să descopăr că cel pe care îl iubeam de-mi plesneau ochii-n cap, mă înlocuise, la o zi după ce-mi spusese că-i nașpa rău că nu pot merge cu el la banchetul de sfârșit de liceu, cu una mai creață sau mai blondă sau mai la-ndemână, nu mai știu cum a fost exact. Deși a fost un dus și-un venit rapid, ziua aia a fost mai plină decât un concediu întreg și n-am uitat nici acum fețele celor 2 spectatori din gara din Constanța, care se uitau și ne făceau tot felul de semne și invitații, iar noi le-am răspuns cu un sărut improvizat (era mare distanța ca să vadă ei cât de greu ne era să nu râdem cu toți dinții) și ne rugam să plece dracu' trenu' mai repede ca să nu urce ăia peste noi.

- imagini cu mine și altă zăludă cărând 2 genți imense plus 2 rucsacuri pentru 4-5 zile de Costinești:) Asta e încă o vacanță care-mi confirmă faptul că am noroc și întâlnesc oameni frumoși. Sau poate doar așa era atunci, pe la 20 de ani.

- imagini cu mine, beau-ul (asta a fost prima noastră vacanță) și o gașcă, mergeam la Predeal de Crăciun, ne dădeam cu sania și-mi pocnea curu' la fiecare căzătură, beam vin fiert cu mere și portocale la cota nu-știu-care și ne hlizeam la capetele de animale împăiate de pe pereți...

Hai că mă trezesc, cineva trebuie să spele vasele! Looooliiiii? :)

Google, my buddy (2)

2010-11-22T13:00:00.000+02:00

Am zis că nu mai fac asta niciodată. M-ați crezut? Oricum, pentru voi o fac, eu m-am amuzat destul. Iată, așadar, minunatele aterizări pe blogul meu, de pe vremea când putea ateriza aici oricine.

Din categoria sunt sensibil, nu mă prefac amintim: cand iubesti genele iti flutura in sus, dupa noapte rece inger fara stele urmeaza prima zi din restul vietei mele., datimi o pagina alba si un creion care sa scrie putin mai gros si vreau si multe culori. ti au iesit fluturii prin piele si zanele iti stau laa picioare. invata-ma sa rad dar inainte invata-ma sa plang, vreau sa moara toti fluturii din lume pana le zic eu sa invie iar, doresti seduci abandonezi sunt zile intregi saptamanii in care n u ma cauti ce sa mai zic, ce plang vreau sa am peste 25 ani inainte.

Din categoria curiozitatea omoară pisici, nu proști: cine a taiat capul mesagerului, poze cum is petrecea maical timpurile , vreau sa invat hora de mana , cocuri pt femei cu urechi mari.

Din categoria sunt scârbos, da' curios: ma-invat a fute, un burtos fute de zor, pozitii sexuale pentru burtosi, vreau sa fut sighisoara, cum sa satisfaci o femeie cu o pula mica, esplicatia cuvantului nuri.

Și-o declarație pentru toți sado-masochiștii: Eu nu învăţ niciodată. Îmi place să muşc! Sunt soi rău.

Fără categorie, da' cu multă sensibilitate: Da-mi mie fata shih-tzu iese de-o ciorba, ghicesti daca ma mai iubeste?, am visat ca am pupat o balena, ce pot sa gatesc din carne de porc pula taiate felii de friptura, cum sa-mi invat copilul s-a scrie (O, nu, please don't! Ce-ai putea să-l înveți tu? Punerea cratimei în mijlocul curului?)

Numărăm invers

2010-11-17T09:07:00.002+02:00

Cum a fost ultima perioadă? Păi am avut de toate, mai puțin depresiile alea (mult spus depresii, deși știu că atunci când e vorba de exagerat, nimeni nu-i mai priceput ca mine:) care vă plac vouă mult (și mie mai ceva).

A fost o perioadă a contradicțiilor. Cu cât burta se umfla mai tare, cu atât creștea cheful meu de a mă plimba de dimineață până seară. Pentru că nu mă mai satur, într-o zi am luat la rând toate farmaciile din oraș în căutare de anumite produse, de am crezut că o să văd cruci verzi în fața ochilor pentru tot restul vieții. Nici nu mai pomenesc că a doua zi nu mă puteam da jos din pat din cauza durerilor de spate și picioare, că mă scuipați în ochi pentru inconștiență.

Apoi a venit perioada foarte enervantă în care eu eram în călduri. Beau-ul se învelea noaptea cu pilota până-n gât, io-mi fluturam șuncile prin răcoarea de dincolo de pilotă. Transpiram și-nnebuneam de cald mai ceva ca vara, m-aș fi tăvălit pe gresie în curu' gol numai să scap. Din fericire, am depășit momentul. După, a venit perioada în care eu muream de sete și toată apa Dunării nu părea că mă poate sătura. Încă n-am depășit momentul ăsta.

Acum, liniștită cu decizia mea în legătură cu nașterea, aștept să treacă timpul, să scap de dureri (ca să dau de altele, dar măcar schimbăm registrul), să nu mai obosesc după primul pas, să nu mai simt greutatea burții mele imense și, desigur, să văd dacă moaca domnișoarei Iris coincide cu cea din vise. Că tot pomenesc de ea, copchila asta parcă nu doarme deloc. Azi-noapte sigur n-a dormit, era prea ocupată cu rostogolitul pe toate părțile, nici măcar mâna lu' ta-su nu mai avea efect. Sugar, calm down, mai avem 6 zile și scăpăm de zodia scorpionului și de ziua de naștere a unei persoane cu care n-ai vrea s-o împarți pe a ta (nu de alta, dar meriți una doar a ta:). Apoi, eu sigur voi fi acolo să te întâmpin, ca să mă recunoști, eu o să fiu aia amețită, întinsă pe masa aia, care râde ca proasta și tremură când te ia în brațe pentru prima oară.

Judecător (și judecat)

2010-11-16T11:58:00.001+02:00

Când am citit postarea asta, m-am gândit, așa cum am și comentat, că toți suntem judecători și mă tem că nu-i așa simplu să nu mai fim. Nu știu dacă ne naștem cu abilitatea asta sau dacă începem să o deprindem de la (cine altcineva, dacă nu) proprii părinți. Nu sunt ei primii care ne judecă, pe noi sau pe prietenii noștri? Poate fi numită judecata părinților ca fiind altceva? Poate. Dar e același lucru cu ceea ce vom ajunge să facem mai târziu. Deși Dreaming Jewel descrie situații care nu pot decât să mă dezguste (dar care îți oferă cel puțin posibilitatea să închizi tv-ul, radio-ul, fereastra, orice sursă poluantă), eu m-am orientat către ceea ce e mai aproape de noi, mai intim, și nu știu de ce mă văd oscilând între a crede că e mai potrivit/mai ușor/mai la îndemână/mai permis să faci asta cu apropiații tăi sau, dimpotrivă, complet aiurea să-ți judeci aproapele ăsta.

Așa cum cred că există persoane scârboase, demente cărora le place să scurme în morminte, să spurce, să anuleze dumnezei, să arunce cu otravă și rahat în alții, la fel cred că există și persoane care cer (și merită) să fie judecate, de asta spun că uneori am senzația că împart vina de a judeca fix cu victima judecății mele. Prietenele mele sunt un bun exemplu în acest sens. Meritau să fie judecate, la fel cum meritau să le trântesc ciocănelul sentinței fix în moalele capului. Dar ar fi trebuit să nu-mi bat capul cu așa ceva, să nu încerc să explic cuiva care nu înțelege elementarul, să nu încerc să schimb ceva ce (după toate criteriile) se-arăta greșit, să nu impun valori și principii care nu aveau terenul propice să prindă rădăcini, nu era treaba mea, nu eram în misiune, chiar și cerute sfaturile mele ajungeau să iasă pe cur dupa ce intrau (cu greu) pe-o ureche. Câteodată pierderea judecătorului e mai mare decât a victimei, pentru că, de vreme ce victima nu înțelege ce i se impută, rămâne greutatea de a fi înțeles o situație doar în cârca judecătorului. Și, în final, cum e, îi judecăm cu predilecție pe cei care sunt altfel decât noi sau pe cei care ne seamănă?

Eu știu

2010-11-13T08:05:00.000+02:00

Știi cum e să te doară oase-tendoane-piele, să te usture ochii, să te târâi în pat, să găsești nu poziția perfectă, nu există în ultima perioadă a sarcinii, ci măcar pe cea care să te-ajute s-adormi un pic și când în final te cufunzi în stare onirică să-ți dai seama

1. că te trezești pentru că ai amorțit și trebuie să-ți schimbi poziția, ceea ce înseamnă că o iei de la capăt cu durerile de oase-tendoane-piele, usturimile de ochi și chinul chinului de-a mai găsi ÎNCĂ o poziție de care să nu fugă somnul (și asta DOAR de câteva ori pe noapte)

2. că te-ai înșelat dacă ai avut impresia că odată cu tine se culcă și creierul tău. E ciudat, dar în momentele în care trebuie să mă întorc de pe o parte pe alta și mă trezesc invariabil de fiecare dată, mă minunez de zumzetul din creierul meu, de gălăgia pe care o fac gândurile mele, neostenite și agitate ca un grup de liceeni în așteptarea trenului care îi duce la mare. Orice-aș face eu, ele sunt acolo, învârt rotițele, bagă în foc, numără zile, își pocnesc degetele, se ling pe bot și dau din picioare,

zi, știi?

Rugați-vă să NU îmi crească aripi!:)

2010-11-11T09:03:00.005+02:00

Am ales eu sau m-a ales ea pe mine? M-am întrebat ieri asta. Azi n-o mai fac. Azi las toate gândurile să se sedimenteze. Cumva, ce mi-a sunat inițial ca o sentință, mi-a devenit spuma de liniște de care aveam atâta nevoie. Am hotărât, așa rămâne, facem cezariană. Cel mai devreme pe 29 noiembrie. Cel mai târziu pe 5 decembrie.

De ce n-am putut să aleg nașterea normală?

- Sunt, deși poate părea dubios, pudică; zona dintre picioarele mele vreau să rămână a mea. Și a apropiaților mei (glumesc, mă cred amuzantă azi). Ideea de pelerinaj la vaginul meu îmi surâdea la fel de tare ca o clismă făcută cu tinctură de ardei iuți.

- Nu puteam să mă imaginez acolo, în sala de travaliu, schelălăindu-mă cu orele, iar dacă nu puteam face asta ca un exercițiu de imaginație, era clar că nu aveam ce căuta în situația asta.

- Am certitudinea (nu știu de unde) că psihic și fizic nu sunt genul de femeie care să nască normal.

- Faptul că nu aveam o reprezentare clară a ceea ce urma să se întâmple și că totul ar fi fost nou și pentru prima oară pentru mine (indiferent câte povești și câte încurajări aș fi primit) mă bloca și mă speria mai tare decât durerile în sine (și da, zic asta, pentru că n-am nici o idee despre ce înseamnă durerile facerii).

- Lipsa controlului, lipsa siguranței, incertitudinea (nu știi când începe, când se termină), posibilitatea de a se interveni cu forceps sau vacuum sau chiar posibilitatea de a se ajunge la operație după ore de chin, necunoscuții care-ar mișuna pe lângă mine făcându-mă să mă simt ca o vacă la abator, epiziotomia și multe altele au fost toate motive care au dus la decizia asta, dar nici unul n-a fost mai presus de credința mea că pur și simplu, eu nu sunt femeia aia care să nască normal. Mi-ar fi plăcut să fiu (eh, plăcut e mult spus), dar adevărul e că nu-s. Asta-i.

Sigur că cezariana vine și ea cu pachetul ei de avantaje și dezavantaje. Eu le-am analizat, am discutat (în parte) și cu doctorița, mă oripilează unele aspecte, mă sperie actele premergătoare operației, anestezia, durerile de după și ... cam tot ce presupune operația de cezariană, mai ales că până la venerabila-mi vârstă nu am mai trecut prin nici o operație sau zile de spitalizare. Dar sunt împăcată cu ideea. Feels so good.

Și Iris are 3200 grame. O purcică:)

A, și cică am slăbit. 2 kg. Weird:)

Later edit: Fantaaaastic, maică-mea (anunțată telefonic, că m-a mâncat în cur) nu e de acord cu cezariana! Auzi, tu nu faci ce vrei aici, ia mai gândește-te că n-ai să faci asta, o să fii handicapată toată viața după, îi strici horoscopul copilului (?), bla bla bla. Ei na, hai să ne întoarcem la momentul când eu aveam 14 ani și tu-mi interziceai să mă duc la ziua vecinului de la parter, vrei? Hai, că e același lucru, tu decizi, tu știi mai bine, cumva ai făcut să fie vorba (iar) despre tine, despre curul tău, despre copilul tău. Bă, e extraordinară femeia asta, auzi, nu faci tu cezariană că vrei tu, ca și cum o anunțam că plec la mare cu banii din alocație ... da' câtă nesimțire pe mine să-i nesocotesc ordinele și cum am crezut eu că decizia asta e numai și numai a mea. Cum de-am îndrăznit să n-o convoc la ceas de seară la marea sfătuială și cum mi-am permis să cred că eu pentru mine știu cel mai bine și ce-o fi fost în capul meu de m-am așteptat la sprijin din partea ei (sau măcar să-și țină părerile pentru ea, că mie-mi ajung gândurile mele)?!

Întrebare-ntrebătoare

2010-11-08T14:30:00.000+02:00

E firesc să mă gândesc la moarte de cel puțin 200 de ori pe zi? Așa se întâmplă oricui în perioade din astea?

Pentru că mie mi se pare că o să mor. De când a murit unchiul meu mi se pare extrem de ușor și de posibil să mi se întâmple și mie. Mai ales acum când mă așteaptă un așa mare moment cum e nașterea. Nu cred că el, săracul, s-a trezit în ziua aia și a avut marea revelație că o să moară. De fapt, sunt sigură că s-a prins târziu, când era deja pe altă lume, că nu s-a mai trezit din anestezie în lumea pe care-o cunoștea.

Pentru că totuși eu cred în semne, le caut. Dacă e un semn că Loli vrea cu orice preț să stea numai la mine în brațe? Dacă toate visele astea înseamnă ceva? Dacă toate pregătirile mele și faptul că le vreau pe toate cumpărate, spălate, aranjate reprezintă tot un semn? Mai mult, mă macină o chestie (și chiar mă amuză): cu ce m-or îmbrăca ăștia când oi muri?:) Și, dacă mor și nu știu că mor? Dacă mor și nu apuc să văd pe cine vreau să văd? Dacă mor și nu apuc să zic ce am de zis? Nu-s tâmpită că mă gândesc la toate astea? Dar de ce am gândurile astea?

Me. Help. Now.

2010-11-05T10:06:00.001+02:00

Nu pot să încep altfel decât prin a mărturisi că eu o iubeam cu adevărat. Îmi plăcea să o mângâi, să o miros. Mă mândream cu ea. Mi se părea nu doar frumoasă, ci deosebită de-a dreptu'. Credeam că n-o s-o pierd niciodată, că suntem făcute să rămânem împreună o viață. Asta până când a căzut victima dezgustătoarelor vergeturi. S-a împotrivit, s-a zbătut, dar a fost învinsă.

Ce mă fac acum? Țin să precizez că m-aș masa și cu găinaț de pasăre măiastră, deci orice (orice!) a funcționat la voi, o să fie numai bun de încercat și pe pielea mea. Oh, pielea mea...

Revelația de la ora 2

2010-11-05T09:40:00.000+02:00

Mă trezesc, îmi târâi fizicul impresionant până în camera în care ar trebui să mă mut, la cât de des calc pe-acolo și realizez că motivul trezirii mele la 2 ore după ce m-am culcat (definitiv până dimineață, credeam eu) nu e ăsta. Ce să fie, ce să fie? A, da. Aveam mâncărimi de toate felurile în toate locurile. În special pe burtă. Băi, și mă mânca, nu glumă! What to do, what to do? Îmi aduc aminte că undeva prin sufragerie am rătăcită o sticluță cu ulei de migdale. Îmi târâi picioarele înspre (fără efect, nu s-a trezit nimeni să mă întrebe ce am:), o iau, o storc bine de ultimele picături, mi le înșir pe burtă într-un soi de masaj și cu ochii semi-cârpiți descopăr că burta mea e ... în colțuri. Se pare că prețioasa chiriașă stătea cumva perpendiculară sau oi fi prins-o în plin act de întindere, habar n-am. Mă gândeam ce să fac. Ok, e 2 in ză morning, nu mi-e somn, nu m-aș uita la tv și n-aș deschide nici laptopul. Dacă o trezeam pe Loli, nu mai scăpam de ea, dacă îl trezeam pe beau ... well, nu m-ar fi ajutat în nici un fel. Așa că mă întorc în pat. Mă uit pe geam- nici o mișcare, părea că nici câinii nu mai latră la 2 dimineața. Mă întorc de 2 ori pe stânga și de 3 ori pe dreapta, mi-e cald, mi-e frig, mi-e sete și-ntr-un final îmi dau seama că nu sunt eu de vină, ci moș Ene care fugise de la datorie. L-am înjurat, l-am blestemat, l-am invocat și până la urmă am reușit să adorm. Nu știu dacă mi-a luat o oră, două sau doar câteva minute, cert e că azi mă simt mahmură.

Luna a opta, un coșmar

2010-11-02T09:57:00.000+02:00

Sunt slăbită emoțional. Sper ca la sfârșitul celor 9 luni să mă regăsesc pe mine. Nu că aș fi fost perfectă, dar mă obișnuisem cu mine, cu ceea ce învățasem despre mine timp de 28 de ani.

După 2 luni (a șasea și a șaptea) în care m-am lăfăit în energie și în bine, m-am trezit în luna a opta ca într-un coșmar pus pe repeat.

Visez mult, prea mult, tot. Pentru cât de prost dorm asta e o mare mirare.

Adorm greu, mă trezesc de fiecare dată când mă întorc de pe o parte pe alta, nu că aș vrea asta, dar îmi amorțesc oasele, carnea și ochii în cap.

Mă dor oasele bazinului, burta parcă stă să pocnească, a, nu, stați, deja a pocnit, cu toate uleiurile și unturile și câcaturile, pielea a simțit nevoia să pocnească, s-o ia dracu!

Cred că și când respir mă mai îngraș oleacă, acum vreo 2 săptămâni aveam 75 de kg, acum am sigur o tonă.

Poate din cauză că m-am mințit pe mine, am fost pedepsită și mi-a crescut nasul (care, fie vorba-ntre noi, nu era chiar mititel).

M-au dezamăgit toți oamenii din viața mea. Și sper să uit asta.

Cel mai tare mă enervează oamenii care raportează totul la ei. Și mă deprimă cei cu care nu am punți de comunicare.

O să vină maică-mea și-aș vrea să nu.
Mi s-au ascuțit simțurile: îi aud pe toți vecinii din bloc cum se pișă, cum cad frunzele, cum se scarpină câinele de la 2 sau cum se întorc tocurile de la 3 sâmbătă noaptea din club; de mirosuri nici nu mai pomenesc. Iar glandele lacrimale funcționează ca artezienele vara, le detest, aș vrea să le amputez.
Am mâinile umflate, mărite și dimineața mă trezesc cu dureri de degete, ori dorm cu zgaibele încleștate ori nu știu ce naiba.
Mi-e cald și în casă și afară. Iar dacă mi-e cald, mi-e rău. Păcat că din cauza durerilor de spate-șold nu pot merge prea mult pe jos.
Psihic, sunt o handicapată, o instabilă.
Îmi doresc să se termine odată, dar nu mai devreme de 23 noiembrie (mă scuzați, nu vreau să fie scorpion:), so help me God!

20/20

2010-11-01T12:24:00.000+02:00

1. Ești într-o situație unde drepturile individului nu există. Trebuie să alegi între Umilință și Bătaie. Tu ce alegi și de ce?
Nu-mi surâde ideea de a primi șuturi în coaste și pumni în gură, dar dacă sunt într-o astfel de situație, sigur e pentru o cauză nobilă deosebită, iar eroii nu pot fi umiliți.

2. 3+4= 5 este posibil?
Sunt pesimistă, cred că nu.

3.Dacă cineva mâine îți pune pe masă 1 milion de euro și îți spune să omori pe cel mai bun prieten/a, ai face-o?

Banii n-au fost niciodată o motivație pentru mine. Reacția mea la o astfel de propunere ar fi să râd în hohote.

4. Spui întotdeauna adevărul?
Nu întotdeauna, dar suficient de des cât să incomodeze.

5. Ești la un pas să îți realizezi cel mai mare vis al tău. Pentru a reuși trebuie să faci un compromis pe care în mod normal nu l-ai face. De reținut e că de nu faci acel compromis s-a zis cu visul tău pentru totdeauna. Ce faci?
Nu, aș zice că nu aș face. În plus, nici nu cred în definitiv la modul ăsta, așa că, dacă s-a ivit o ocazie să-mi îndeplinesc visul în urma unui compromis, o să se ivească și ocazia de a o face fără el.

6. Ai înșelat, furat vreodată?
Eu zic (și știu) că n-am înșelat, dar cine știe ce părere au cei care-au trecut prin viața mea?!

7. Ce părere ai despre zicala: Creează-i unui om DORINȚA și se va fute pe ele principii, vise, etc?
Măcar să se fută protejat cine o face.

8.Ți s-a făcut vreodată o observație negativă în pat? Dacă da, care a fost aceasta?
Da, maică-mea mi-a spus că ar prefera să doarmă pe cărbuni încinși decât cu mine în același pat. Se pare că o pocneam prin somn :D

9. Ești în situația de a decide într-o situație fără ieșire. Trebuie să ordoni moartea a unui milion de oameni pentru a salva alți 5 miliarde. Dacă nu-i sacrifici pe cei 1 milion, atunci vor muri toți. Care e decizia ta?
Nici una. N-aș putea să hotărăsc eu nimic în situația asta .

10. Ce aplicație/formulă matematică ne poate da răspunsul =123456789?
Da. Să răspundă cel căruia îi pasă.

11. Pentru ce sumă ți-ai închiria timp de o săptămână partenera/ul?
Ca să-l închiriez, ar trebui să fie un bun care să-mi aparțină.

12. Dacă nu ai avea ce mânca, ai da în cap cuiva?
Nu-s motivată. În plus, îmi rămân suficiente resurse după naștere ca să mă descurc binișor o perioadă:)

13. Când ai făcut ultima oară sex și cu cine?
Da. Nici măcar nu știu la ce se referă întrebarea asta:)

14. Îți prinzi partenerul în pat cu o altă persoană, în timp ce fac sex. Cum ai reacționa?
Nu știu, sunt complet imprevizibilă, dar s-ar putea să fie o faptă prevăzută de legea penală:)

15. Dacă ai fi Dumnezeu pentru o zi care ar fi primele 7 lucruri pe care le-ai face?

Aș schimba modalitatea de a aduce pe lume copii. Și încă 6 lucruri la care nu mă pot gândi acum:)

16. Dai bani la cerșetori?
Câteodată.

17. Mâine e sfârșitul lumii. Ai 24 de ore la dipoziție. Ce ai face în aceste 24 de ore?
Nu, n-are cum să fie mâine. Eu nu mi-am cunoscut încă fata:)

18. Ești într-o celulă de 2/2 cu încă un partener de 10 ani. În tot acest timp ai fost supus/a la cele mai groaznice chinuri posibile. Într-o zi ți se oferă posibilitatea de a scăpa de toate acestea. Trebuie doar să-i oferi cele mai groaznice chinuri colegului de celulă timp de 2 ani. Ce alegi? Să te chinuie în continuare sau să-l chinui tu pe colegul de celulă?
Dacă sunt deja de 10 ani închisă, e clar că fapta pentru care am ajuns acolo nu e chiar una de admirat, ba poate chiar o crimă. Ceea ce mă califică pentru alte fapte de genul ăsta. Iar după 10 ani de chinuri groaznice, nici om nu cred că te mai poți numi.

19. Într-o zi te sună cineva și îți spune că știe cel mai groaznic secret al tău. Dacă nu-i dai ce și cât vrea, va spune tuturor. Dacă s-ar afla, acel secret ar distruge tot ce ai clădit, ai pierde totul. Ce vei face în continuare?
N-aș putea trăi sub șantaj. În plus, n-am secrete care să mă facă să pierd totul.

20. O părere personală obiectivă despre autorul care ți-a trimis leapșa. Minim 50 de caractere.

Nu știu cine e autorul, dar Oana e one hell of a women :D

Pentru că ar trebui să o dau mai departe la 8 persoane, iar cititorii mei sunt restrânși la număr în acest moment, îi las pe ei să decidă dacă au chef de-o leapșă sau nu. Pam-pam.

Iar mă dau în balansoar. Tot singură.

2010-10-31T08:34:00.000+02:00

Rațional îmi dau seama că nașterea normală, fizic și psihic, e și ar trebui să fie pentru toate femeile (pentru care nu există interdicții medicale, desigur) singura alegere, cea mai bună. Probabil că și pentru mine s-ar dovedi a fi așa. Dacă aș lăsa să se întâmple. De ieri cochetez cu ideea nașterii prin cezariană. Asta probabil până la următoarea întâlnire cu doctorița. De câte ori ajung la ea, plec convinsă că o să pot, damn it, să nasc și eu normal, de ce nu?! Cred că ochii ei de vacă blândă (mă iertați, doamnă, nu e o jignire!) îmi transmit așa o liniște și-o încredere în mine, în ea, în tot și în toate că m-aș vedea născând, expulzând fără număr în lume proiecții ale mele, mai deștepte și mai frumoase, fără conștiința durerii și a lucrului făcut în chinuri. Apoi, în câteva zile de la vizită, vraja începe să se destrame, praful îndoielii mi se așterne ca o pojghiță otrăvitoare peste neuroni, vaca blândă devine o inconștientă, o nepricepută care nu dă doi bani pe curu' meu și care, no way, never, n-ar putea să știe mai bine, despre mine, cum trebuie să nasc EU.

Nu cred, adică nu că nu cred, nu accept nici că așa e legea firii, că dacă așa se întâmplă de mii de ani, așa s-au chinuit toate femeile, așa trebuie să mă chinui și eu. Da' de ce? Ce-am făcut să merit asta? De ce să accept că tre să sufăr, să mă chinui și să mă dau de ceasul morții ca să aduc pe lume un copil? Ce păcate și cât de mari ar trebui să fie ca să se justifice o așa pedeapsă? Aș aprecia mai mult femeile care au trecut deja prin asta, aș fi mai atașată de copil, aș crește cumva în ochii mei și ai altora? Probabil că da. Dar e posibil să nu-mi doresc asta, la prețul ăsta.
Părerea mea despre cezariană e că este o operație. Ca orice operație, îți oferă, pe lângă posibilele riscuri/complicații și o anumită siguranță. Știi că la ora x vei fi în sala de operație y unde după z minute (nu ore, ca la nașterea normală) ieși amețită de la anestezie cu imaginea clară a unui copil care nu a rupt tot în tine când a venit pe lume. Știi că o să doară, că refacerea va dura între și între, că e posibil ca lactația să nu se declanșeze prea repede, că cusăturile alea se pot infecta. Sau nu. Se poate să nu fie așa de rău. Prin comparație, nașterea normală are prea multe necunoscute, prea multe variabile și durează, la naiba, prea mult! Plus că o găsesc degradantă.

Și mai e așa puțin.

I'll be there for you:)

2010-10-27T20:50:00.000+03:00

Ieri seara muncitorii care au pus in practica ideile mele (nu multe, nu ma banuiti de o asa creativitate) ne-au spus adio lasandu-mi pe cap mormane care se cereau dezmormanizate, saci care se cereau goliti, praf care tipa sa fie sters... din astea, stiti si voi. Eu, azi, evident, nu-mi doream altceva decat sa dorm. Se pare ca ma oboseste maxim mizeria/dezordinea. Noroc ca ma ajutau (sau eu pe ele) inca 2 personaje. Spre dupa-amiaza casa incepea sa semene a casa si nu a depozit abandonat, praful era si el de domeniul trecutului in camere, se schimbase si mirosul, reveneam la normal.

Apoi, descopar ca la o aruncatura de bat, pardon, la o belire de ochi distanta (thanks, Irina, te pomenesc peste tot:), statea cea mai tare dintre vesti, cea mai bucuroasa dintre bucurii: dragii, scumpii, adoratii, minunatii vin la mineeeeeeee. So, pe 10 iulie 2011, moarta-coapta, racita, ologita si cu siguranta, NEgravida voi fi in Piata Constitutiei. Eu voi fi aia care rade si plange si tremura si canta si nu mai vede nimic altceva in jur :D

Ultimele saptamani

2010-10-25T13:14:00.000+03:00

C-or fi 5, 6 sau doar 4 ... nu stiu nici eu, nici doctorita.

Nu mai cred ca o sa mor in plin act de aducere pe lume. Din nefericire, o sa stau si-o sa suport cum oi suporta orele alea, o sa ma gandesc ca o sa am o viata inainte sa ma razbun pe beau pentru toate chinurile alea si-o sa inventez special pentru el metode de tortura la care nu s-a mai gandit nimeni pana acum. O, joy!

Banuiesc ca o sa fiu ingrozita, ca or sa-mi tremure picioarele pe holurile sectiei de maternitate, ca or sa ma usture ochii si gatul din cauza lacrimilor pe care ma voi stradui sa nu le las sa tasneasca, o sa ma rog si-o sa blestem in acelasi timp ... si dupa toate astea o sa fie deja a doua zi, nimic n-o sa mai conteze, odata ce ma vad trecuta de partea cealalta.

E adevarat, devine insuportabil sa cari burta asta peste tot dupa tine, devine un chin sa te intorci de pe o parte pe alta in pat, nu e amuzant nici sa fii impuns in vezica. Daca la toate astea mai adaugati si o minunata renovare de dormitor cu pachetul ei de praf, zgomot, mizerie, praf, zgomot, mizerie o sa obtineti imaginea clara a unei realitati care m-ar face sa fug daca as putea sa fug, sa tip daca n-as avea toate gaurile imbacsite de praf, sa-mi smulg parul din cap daca as putea sa-mi bag degetele in pletele-mi gletuite:) Compatimiti-ma, I need that!

De câteva zile...

2010-10-16T11:38:00.000+03:00

- spăl, miros și împăturesc haine pentru bebelușa-șefă. Body-uri, costumașe, blugi, bluzițe, rochițe și alte chestii din astea mici-mici și drăguțe-drăguțe, albe, galbene, roz, verzi sau bleu (multe bleu, nu multe roz, am remarcat:). Pentru că nu mai vreau nici pentru noi, darămite pentru ea, să folosesc detergenții clasici (detest mirosul lor), alegerea mea au fost nucile de săpun indiene. Nu știu cum se comportă în cazul petelor, dar voi avea ocazia să testez și asta cu siguranță, deocamdată mă încântă mirosul, e mirosul ăla de haine curate.

- cred că a vrut să nu mă prind, dar vigilenței mele nu i-a scăpat acest mic amănunt: se pare că Bebelușenia-Sa și-a invitat toți prietenii la ea și de câteva zile nu fac altceva decât să întoarcă toată casa cu fundul în sus, să se dea cu capul de pereți (ceea ce nu poate decât să mă bucure, îi place rock-ul:), să se fugărească (ceea ce iarăși e bine, îi place mișcarea, you go, girl!) și, din nefericire pentru proprietara casei (moi, în speța asta), toate activitățile astea se întâmplă cu precădere noaptea (deci e deja un party animal, o, god, dacă a luat ce-i mai rău de la mă-sa?). Da, asta e, altfel nu-mi explic toate înghiontelile, împunsăturile, loviturile, umflăturile gen alien care apar pe suprafața pielii mele. E incredibil cât de puternic și de activ poate fi un bebeluș!

- odată ce am pășit în noua dimensiune, spre luna a opta, cu analizele bune (dar cu anemia de rigoare, totuși), cu vaccinul antitetanos făcut (da, da, m-a durut!) nu-mi rămâne decât să mă feresc de răceli (am supraviețuit unui beau răcit) și să mă rog să mă trăsnească marea iluminare și să știu și eu cum nasc, când nasc, dacă mor (preferabil să nu:).

Câinii nu știu să zboare

2010-10-13T08:38:00.001+03:00

Cică așa. Vrând-nevrând tre să caut un instructor de zbor pentru lady Găgă. Mai are puțin timp la dispoziție, nici măcar 2 luni, în care trebuie să învețe să zboare, pentru că, nu-i așa, sub același acoperiș nu încap și un bebeluș și un câine, ar fi prea mult.

Eu îi înțeleg cumva pe oamenii ăștia care-mi spun las' că dispare potaia din peisaj când apare copilul (deși-mi vine să o pun pe Loli să-i zgârie pe gură, norocul lor că Loli nu m-ascultă), în viziunea lor, pe o scară de la 1 la 2, pe primul loc vine copilul, el trebuie să aibă parte de toată atenția, toată dragostea, toată grija, toate resursele. Nu-i contrazic absolut deloc. Dar ce te faci dacă-ți zic că eu am nevoie de câinele ăsta, cu toți nervii pe care mi-i provoacă când fură lucruri ca să le roadă, pe mine câinele ăsta tâmpit și ochios mă face mai bună, crăcănata asta e atât de deșteaptă, de amuzantă, de sigură pe ea, de tâmpită că simt că nu-i fac ei vreun bine ținând-o cu noi în casă, ci ea ne face nouă un bine, cum naiba să o învăț să zboare, să o dau spre adopție sau să o alung din viața noastră când ea n-a făcut altceva decât să o facă mai frumoasă, mai funny?!

Desigur, Loli, ca orice câine, nu înseamnă doar ochi (ahhh, și ce ochi!:), înseamnă și mult păr și ieșiri cu ea afară și hrană și drăgăleală de calitate. Mi se pare, însă, prea puțin ce trebuie să facem noi pentru ea comparativ cu ce ne dă ea la schimb. Și nu văd în ce fel ne-ar putea încurca ea odată cu venirea domnișoarei Iris, nefiind niște inconștienți care le-ar culca, de exemplu, în același pat, nu din prima zi:) Cu o minimă atenție din partea noastră, totul o să decurgă firesc și nimeni nu e și n-o să fie în plus, familia Florea numără 4 membri.

Ce a schimbat sarcina

2010-10-12T09:48:00.000+03:00

În afara aspectului de hipopotam supraponderal și a celorlalte modificări fizice mai mult sau mai puțin definitive, numim (că suntem două:) și:

- modificarea frecvenței și cantității (pe ici, pe colo și a calității, în sensul de mai sănătos) mâncării.

Dacă înainte săream în viteză și fluierând cu țigara-n bot peste micul-dejun, ajungând în weekend să halim prima masă abia pe la orele 15-16, acum până la prânz am deja la bord 2 mese (iaurt, lapte cu cereale, banane, pâine cu unt și dulceață, suc natural pe alocuri și-ntr-o dimineață chiar și fasole făcăluită la ora 7. Atenție, nu toate odată!:) După ce-am trecut de perioada în care nimic nu era bun și totul mirosea urât, am încercat să mănânc cât mai diversificat. Problematic în condițiile în care rămâneam fixată de câte o mâncare și câteva zile numai pe-aia o voiam (așa avem perioada salatei de roșii cu brânză sau a zacuscăi). Mult timp cartofii prăjiți sau carnea de pui îmi provocau silă, cu lactatele nu m-am înțeles deloc bine în prima parte a sarcinii, în schimb îmi era poftă de ciorba făcută de o amică, tocănița făcută de sor-mea, sarmalele făcute de soacră-mea, salata făcută de o prietenă și tot așa.
- o transformare pe care o bănuiesc a fi definitivă este cea legată de nas și mirosuri. Nu mai suport mirosurile de detergenți și balsamuri (ocazie cu care am și renunțat la a le folosi, în favoarea nucilor de săpun indiene, ceea ce oricum voiam să încep să folosesc pentru hainele domnișoarei Iris) sau a gelurilor de duș/șampon pe care le-am folosit în perioada neagră a sarcinii.
- ritualul îmbăierii, o, ce chin odios! Acum îs ok, dar ce oribil a fost o perioadă, numai cât treceam prin dreptul băii și-mi venea să-mi smulg părul din cap, ca să nu mai am ce spăla vreodată! Mă sufocam sub jetul de apă, mă dureau și burta și toate oasele/fibrele/venele, îmi venea să vomit, să leșin, să mor numai să scap:) Acum, pe ultima sută de metri, deși nu mă mai manifest ca o sălbatică și nu mă mai deranjează mirosurile gelurilor de duș/săpunurilor/șampoanelor (poate și pentru că nu le mai folosesc pe-alea:) mă mișc în cadă ca o balenă înghesuită toată într-un borcan. Aici intervine iarăși dragul meu beau care face ca totul să fie mai eficient și să se termine mult mai repede.
- crescutul în greutate, lungime, lățime, extremități, rotunjimi. Not funny, I'm telling you! Ieri am descoperit că am trecut pragul de 70 de kg, mi-e silă când scriu asta, dar asta e realitatea, nu am ce să fac în sensul ăsta acum. De fapt, tot ieri îmi spunea o prietenă că de la spate arăt ca o puștoaică dementă și doar când mă-ntorc e șocant câtă burtă pot să am:)
- viața socială s-a dus dracu'. Din moment ce am renunțat la țigări, am devenit, se pare, brusc, neinteresantă (mă refer, desigur, la o anumită categorie de oameni). În plus, stările de rău din primele luni i-au cam îndepărtat pe cei care așteptau de la mine un anumit tip de comportament. Evident, în toate schimbările astea, și aportul meu a fost consistent, n-o să zic niciodată că n-am vina mea, dar, iată, așa am știut/putut să reacționez eu. Cu toate astea, consider că s-a făcut în jurul meu o curățenie de care aveam nevoie, dar pe care n-aș fi putut s-o duc altfel la bun-sfârșit vreodată.

Dacă viața mea nu s-a schimbat total, cu siguranță în punctele esențiale e modificată definitiv. Acum îmi doresc să vină cât mai repede decembrie (cu toate fricile pe care le am, și-s în continuare multe și dese!:), să fie un copil sănătos și eu aptă să îi ofer tot ce are nevoie. Cu restul ne-om descurca noi cumva.

Exercițiu de imaginație

2010-10-04T11:16:00.000+03:00

Nu mai știu cum era viața mea înainte. Ce-aș fi făcut vara asta dacă nu eram însărcinată? Ce planuri mi-ar fi umplut zilele în perioada asta? Aș fi fumat încă, desigur, asta e o certitudine. Aș fi ieșit mai mult și cu siguranță aș fi zburat cu avionul spre cine știe ce destinație. Aș fi făcut sex în toate serile cu lună plină și-n toate celelalte:) Aș fi zâmbit cu gândul la copii, dar m-aș fi simțit încă liberă și goală de responsabilități. Mi-aș fi luat cizmele la plimbare și-aș fi bântuit sehașuri după sehașuri, apoi, cu traistele pline de minunății pe care să le uit invariabil prin dulapuri, m-aș fi oprit la un ceai colorat și fierbinte și mi-aș fi adus aminte de prima zi de liceu, prima zi de facultate, prima dragoste, prima pierdere și-aș fi spus mi-e cald, mi-e bine! Poate m-aș fi implicat în diverse chestii, poate-aș fi muncit într-un loc care m-ar fi ajutat să albesc mai cu spor, spre satisfacția persoanelor care-mi vor binele. Aș fi venit la București să cunosc fetele astea mișto pe care le-am cunoscut grație blogului. Aș fi desenat iar vise pe hârtie și-aș fi închis ochii să-mi dau seama dacă le vreau materializate. Aș fi băut cocktailuri seara, cu fetele, în club și m-aș fi întors râsă și împleticită în brațele beau-lui care-ar fi făcut mișto de mine a doua zi. M-aș fi holbat la haine de copii și m-aș fi întrebat dacă e timpul.

Acum e timpul.

Rehab

2010-10-01T16:20:00.001+03:00

Unde se duc oamenii care nu au analize de laborator doveditoare, dar se simt infestați? Unde se duc oamenii care văd numai partea crudă a celorlalți oameni, care îi văd pe toți goliți, în lumina rece a egoismului, a intereselor personale mai presus de orice altceva? Unde se duc oamenii care nu se mai simt nici iubiți, nici înțeleși? Unde se duc oamenii care se simt singuri, fără familie, fără prieteni? Unde se duc oamenii posedați de astfel de gânduri, oamenii care nu mai văd în nimic bucurie, oamenii pe care nu-i mai mângâie nimic?

Nu știu ce am. Eu pe mine nu mă recunosc. Eu pe mine nu mă suport. Eu pe mine nu mă înțeleg. Eu pe mine nu mă plac. Cândva, nu știu cum, m-am dus dracu. Poate că toate persoanele astea cu substanță rea, invadatoare, pe care n-am vrut/putut/știut să le îndepărtez la timp, și-au depus ouăle în mine, pentru că eu mă simt mâncată pe dinăuntru, roasă în ce mă făcea pe mine să contez (în ochii mei și ai celorlalți), putrezită. Mă simt golită de calități, de importanță. În același timp, crește peste limite un nivel de răutate, de neacceptare, de fugă de apropiere, de închidere cu zeci de lacăte în mine. Simt că nimănui nu-i pasă. Că aș putea să mor și ar fi totuna. E ridicol, știu că nu-i așa, dar asta simt. Știu că am talentul deosebit de a părea puternică ca un boldozer, că inspir siguranță de sine și că poate părea că nimic nu mă atinge, nu în puncte esențiale oricum. Ei bine, azi mă simt bolnavă de atâta putere, azi îmi vine să plâng pe note înalte și m-aș lăsa sărutată pe tâmple și de cerșetori dacă s-ar prinde că am nevoie de alinare, azi am nevoie să fiu consolată ca și cum aș fi pierdut ceva foarte drag (pe mine...), azi nu mai râd, pentru că azi aș vrea să înțeleg dacă m-am stricat iremediabil sau dacă mai am o șansă să redevin eu.

Knock, knock, knockin' on the 8th door

2010-10-01T10:46:00.001+03:00

Luna a șaptea a fost... light. În afara faptului că am continuat să mă umflu ca un balon, un balon uriaș, nu din ăla slăbănog și lung (și știu asta cu toate că și acum evit oglinzile, e ... derutantă imaginea:), nu s-a mai întâmplat nimic notabil. Nu pe plan fizic.

Mental, însă, mă pregătesc pentru momentul nașterii. Pentru că, așa cum mi-au spus posesoarele de fetițe, se pare că domnișoarele se cam grăbesc să țipe la lumea asta:) Voi nu știți ce înseamnă asta pentru mine. Nici nu știu cum să spun. O, God, aș putea fi la o distanță de maaaaaxim 8 săptămâni de momentul ăsta! Dacă privesc lucrurile așa, nu-mi dau seama unde s-au dus 30 de săptămâni, parcă ieri aflam că am un punct în burtă. Cu analogia asta dusă mai departe, aș putea foarte bine să le dau crezare femeilor și cărților care spun că se șterge amintirea durerilor... și chiar e credibil dacă acum eu abia îmi mai amintesc stările de rău de la început, când credeam sincer că n-o să le supraviețuiesc:) Se pare că în lunile de sarcină tre să ai răbdare, e ca într-un puzzle unde o stare/o schimbare o înlocuiește pe cea dinaintea ei și așa, construită stabil, ajungi la final.

Doctorița mea militează pentru sarcina normală (d'oh, ce surpriză!). Dar face asta cu explicații, comparând, ascultând ce am eu de zis, luând în calcul temerile mele, fără să râdă de prostiile debitate de mine (când mi-e frică, spun prostii:) și fără să dea ochii peste cap a nerăbdare și a silă. Sper să-i și pese suficient de mult încât să nu mă abandoneze în ziua/noaptea aia și dacă vede în mine un pic mai mult decât o pacientă o să merg pe mâna ei cu o tremurare de genunchi mai puțin.

Dacă nașterea cu epidurală a rămas la stadiul de posibilitate doar în alt oraș, cezariana mă îngrozește la fel de tare ca și nașterea normală. Din poziția asta, parcă n-am nici o opțiune, nu? Așa mi se pare și mie. Ca să o citez pe doftoriță, "dacă vrei să alegi epidurala ca să eviți durerile travaliului, mai bine alegi cezariana." Well, asta m-a pus pe gânduri și mi-a întors iar convingerile pe dos. Apoi, susținerile ei, cu organismul care știe și poate să nască normal, cu creșterea progresivă a durerilor travaliului tocmai pentru a putea fi suportate, cu faptul că dacă un organism este sănătos și bebeloiul la fel, nu ai de ce să îl chinui cu o operație... par iarăși credibile.

Așa cum văd acum lucrurile, o naștere normală pare a fi o decizie bună, dacă mama și copilul sunt perfect sănătoși și apți pentru asta (ceea ce, din păcate, nu prea poți ști cu exactitate până în momentul ăla, plus că pot interveni atâtea necunoscute neprevăzute care schimbă tot într-o clipă), dacă mama este pregătită psihic pentru asta (și-aș adăuga că asta mi se pare extrem de important), dacă relația cu medicul e una foarte bună (și cu asta nu mă refer la o relație de prietenie în care să ne bem cafeaua împreună), dacă spitalul în care va poposi gravida nu arată ca unul din secolul al XVIII lea, dacă te poți obișnui cu ideea că timp de maxim 8-10 ore poți fi ușor indisponibilă și indispusă din cauza unor dureri oribile care-ți vor aduce copilul pe lume și, în final, dacă viitoarea mamă se consideră o norocoasă:)

Și tot n-am uitat să-mi fie frică. Și ce frică! Mare cât ... burta mea, burta mea...

De la capăt

2010-09-29T10:04:00.000+03:00

Am spus-o și o repet: nu mă încântă deloc schimbarea asta. De la început mi-am dorit un blog liber, fără restricții, și uite, chiar am făcut asta (doar) timp de 3 ani. În ultima vreme am reușit, nu știu cum naiba, să pierd controlul, sau doar să descopăr că persoane care nu mă sunau să mă întrebe de sănătate mai des de o dată, două ori pe lună (ori nici măcar atât), își hrăneau curiozitatea și viermii din textele mele. Pentru mine blogul nu era un loc de joacă în care prieteni și necunoscuți să ne întâlnim să ne dăm în leagăne, era un loc în afara vieții mele reale, unul doar al meu, oaza mea, cabana mea de la munte în care respiram ce aer voiam cu cine voiam, podul care mă aducea pe mine la mine. Acum, a venit apa și l-a luat... Sper ca în viitor să gasesc o soluție pentru ca fluturii mei să zboare din nou liber. Până atunci, rămânem prizonieri aici:)

Unele dintre voi știți ce nor negru și hidos a adus restricționarea asta pe capul nostru, nu mai explic încă o dată. Vreau doar să se știe că eu îmi asum fiecare text în parte, asta cu riscul de fi greșit înțeleasă, judecată și acuzată. A, și vă mulțumesc!

Despre o persoană pe care m-am încăpățânat s-o numesc prietenă

2010-09-27T10:14:00.000+03:00

O cunosc din clasa a noua. Am fost colege de bancă. Era lângă mine la teze și chiar și în catalog eram aproape de ea. Era lângă mine când chiuleam, când fumam primele țigări. Era lângă mine când îl cunoșteam pe cel care avea să fie prima mea dragoste. Eram împreună la zile de naștere, concerte, revelioane. Au trecut muuulți ani de-atunci. Dintre noi două, doar eu m-am încăpățânat să o văd mai prietenă decât e. Dacă aș vrea, aș înțelege că prietenia noastră a fost o prietenie "la bine". În toate celelalte momente ea a lipsit. Ba mai mult, nu s-a ferit să-mi arate că oamenii tânjesc după ceea ce au alții și că asta îi roade până la os. Nu s-a ferit să se ducă în casa prietenului meu și să facă acolo lucruri pe care doar imaginate și dor. Nu s-a ferit să se insinueze în viața mea după absențe de luni de zile, plânsă și părăsită, cu sentimentul că i se cuvine toată atenția. Nu s-a ferit să îmi scoată ochii pentru ceea ce am, pentru poveștile de dragoste pe care le trăiam, pentru prietenii pe care mi-i făceam, pentru cadourile și atențiile primite, pentru faptul că eram populară sau, pur și simplu, pentru că nu eram ca ea. Aseară, după un alt episod care începe cu "nu s-a ferit..." am înțeles că n-am nevoie de "scorpioni" în viața mea. Ea rămâne să înțeleagă ce vrea pentru că eu, pentru prima oară, nu mai simt nevoia să stau să explic, să aduc dovezi, să mă enervez, să acuz.

Cum spuneam , people are people, not friends! De ce dracu' nu-mi intră asta-n cap?

Hello, says the beast

2010-09-24T12:04:00.000+03:00

Vă salut de la lățimea celor 69 de kg depozitate artistic pe mine (de-a lungul și de-a latul meu, ca să fim exacți). Nu le simt așa cum îmi imaginam cu groază că trebuie, câteodată mă întreb dacă nu există altcineva lipit de mine cu greutatea asta, eu în afară de burtă nu văd așa multe transformări, dar burta e, nene, una desăvârșită, cred că-i mama burților:)

Mă voi înscrie la niște cursuri de gimnastică-pilates-lamaze, ele împreună cu optimismul din ultima perioadă vor face minuni. Dar despre astea și multe altele, în episodul următor. Weekend mișto s-aveți!

Zen-zen

2010-09-22T08:55:00.000+03:00

Sunt cam zen, așa, ce mă fac? Mi se duce dracu' renumele de bestie-însărcinată-veșnic-nemulțumită. O să-mi pierd fanii și-o să se aleagă praful de faima mea. Ntz, ntz, ntz.

Cred că mare parte din ultima lună a fost rezonabilă. Deși au mai fost pe ici, pe colo niște zvâcniri demonice, niște contracții/dureri/usturimi dubioase însoțite de minunatele dureri de spate, care mă fac să mă întorc în pat cu viteza melcului în agonie, sunt, deși nu par, recunoscătoare că am scăpat doar cu atât, că sunt sănătoasă și că Iris belita e în formă maximă. De fapt, ca să-mi duc sinceritatea până la capăt, toată starea asta i se datorează. Dansurile ei m-au potolit pe mine. Cu cât sunt ele mai demente, cu atât crește optimismul meu. Mi-o și imaginez agățându-se de intestine ca de niște liane și învârtindu-se pe-acolo, cum să nu te distrezi?!:) Dacă la începutul lunii a cincea le simțeam ca pe niște bancuri mici de scalari fâlfâindu-și aripile prin burta mea, acum sunt de-o mie de ori mai puternice și mai complexe. Oare ce face, zăluda? Pare că se distrează. Cum să nu, doar e în primul parc de distracții. Mi-o imaginez nebună-nebună, o zvârlugă de fată, cu mult păr în cap, capricioasă și independentă. Copilul ăsta o să facă numai ce vrea el și dacă a luat ce-i mai bun de la mine și de la ta-su, o să fie perfect. Hai că m-am înecat cu zahărul ăsta, vă las!:)

Ce ușurare...

2010-09-21T07:47:00.000+03:00

... să constat că ăsta e primul an când nu mă mai interesează ce fac de Revelion.

Nu fac nimic, da, și? Ce poate fi mai mișto de atât? Am scăpat de grija căutării de oferte, nu mai trebuie să aleg dacă trecerea dintre ani mă prinde în familie, cu prietenii, în doi, în cinșpe, în țară, în străinătate, în casă sau în club, la munte sau la bunici, în țoale de gală, casual sau în pijamale. Nu mă mai preocupă meniul din seara respectivă, nu-mi pasă dacă o să avem pe masă sarmale, cârnați sau covrigi. Nu mă interesează să am casa plină sau frigiderul plin, păr coafat, bikini roșii, rochie călcată și pantofi cu toc. De fapt, nici de moș Crăciun ori de cadourile lui nu-mi mai pasă.

Pentru că anul ăsta, de sărbători, un moș mai special ne aduce-n dar o jucărie mai specială. Atât de simplu!

Vorbitoare de păsărească, îi caut pe semenii mei!

2010-09-20T12:49:00.000+03:00

Eram elevă la școala generală, mă și mir că-mi mai pot aminti întâmplări din era aia (da, am fost colegă de generație cu dinozaurii), atât de mult timp s-a mai scurs de-atunci:) Din păcate, dacă-mi mai amintesc conturul unei povești, cu siguranță detaliile îmi scapă, iar dacă-mi scapă, poate chiar nu contează, da, de data asta chiar nu contează. Nu știu, așadar, cum s-a întâmplat, dar mă pomenesc într-o zi că sunt cunoscătoare de limbă străină, alta decât franceza sau germana. Începutul a fost timid. Întrebată la ora de germană ce înseamnă messer, răspund prompt și mândră de mine, țuchit!:)

Nu vă lăsați induși în eroare! Există părinți, chiar din ograda proprie, care-ar fi putut cataloga acest mod de comunicare, ca fiind unul propriu golanilor, nu-și dădeau ei seama prea bine ce bâiguim noi acolo, dar din tonul nostru se putea înțelege că nu le declaram dragostea și mulțumirea față de programul inuman de intrare în casă, de exemplu. Astfel că, dacă răbufneam la una din regulile de genul de ce să ieși seara din casă, la 10 (deci 10, nu 22, să fie clar!) ce-are?! iată-mă pe mine boscorodind întorcându-mă pe călcâie, ofticată, dar încântată că le trântesc o replică mai puțin protocolară, să zicem, pe care știam că n-o vor înțelege, dar cel puțin mă mai răcoream și eu, așa că o frază de genul Salâ-mă-n ceapi, șpanetule!, deși nu schimba nici o regulă, cel puțin îmi dădea satisfacția că i-am zis și eu vreo două!:))

De fapt, ăsta era marele plus, vorbeam o limbă pe care nu o înțelegeau nici părinții, nici profesorii, ba chiar și unora dintre colegii sau conoștințele noastre mai tinere le era complet necunoscută. Și era distractiv, mă, mai știți? Sau, rumoare în sală, n-ați știut niciodată?:)

Realitatea pute

2010-09-18T10:11:00.000+03:00

Da, adevărul e că realitatea românească pute de mori.

Dacă la 9 dimineața puți ca un țăran care a arat 100 de hectare de pământ arid, după care s-a tăvălit de bună-voie într-un morman amestecat de câcat, pește-mpuțit și alte mortăciuni, ai putea să iei în considerare faptul că ai o problemă și că problema asta întoarce stomacul pe dos nefericiților care trec prin aria ta de împuțiciune. Eu nu înțeleg și n-am să înțeleg niciodată cum naiba poți să puți în halul ăsta. Da' n-ai soție, copii, prieteni, nu-ți spune nimeni că provoci greață, silă? Da' nu mori tu de scârbă când te știi așa? Ce naiba, e așa greu să freci un săpun de pielea udă? Sunt sigură că dacă s-ar face o campanie și s-ar împărți săpunuri pe stradă, românul strângător l-ar lua încântat și l-ar pune la loc de cinste în dulapuri, printre haine, să miroasă ele frumos. Că la cur, las' că se spală pisica...

Locul meu preferat din România

2010-09-15T09:10:00.001+03:00

Barbie m-a cadorisit cu o leapșă care mi s-a părut frumoasă din start și pe care am tot urmărit-o pe bloguri. Mă iertați, nu știu cum să spun, mie România mi se pare frumoasă, pe mine România mă șochează de câte ori se adună zeci sau sute de kilometri în bordul mașinii cu care mă îndepărtez de casă. Pe România o văd frumoasă cu alți ochi decât cei cu care descopăr frumuseți din alte țări. Iar leapșa asta e un prilej numai bun să trec pe listă destinații pe care nu le aveam în cap. Cum e Orșova.

Ca să răspund totuși, în momentul ăsta, locul meu preferat din România e o plajă semi-sălbatică, pustie, cu o mare turbată, fascinantă, nebună, fără nume, care mi-a umplut sufletul de culori și care m-a făcut să-mi doresc să am mulți-mulți bani ca să o pot păstra așa doar pentru mine. Din păcate, sunt sigură că în maxim 2 ani n-o să mai fie o necunoscută...

(poza nu-i chiar cea mai elocventă, dar mă-nțelegeți, nu puteam să ofer indicii:)

Later edit: Sili mi, am uitat să numesc beneficiarii acestei lepșe, voi n-ați văzut? Hai, executarea! Oana, te bagi? Annemarie? Sorin? Motanes? Bun, așa rămâne:)

În fața porții cu numărul 7

2010-09-11T09:10:00.004+03:00

Am niște gânduri pe care mi-e teamă să le fac publice ca nu cumva să mă acapareze cu totul. Dar dacă nu le spun, le simt oricum clocotind în mine. Dacă tac, n-o să mă frigă lava lor? Ce să fac cu toți șerpii ăștia care mi se încolăcesc în jurul gâtului, lipicioși și reci? O să fiu directă. Încape un copil în viața mea?

Eu nu mai știu ce să cred. Am făcut eu ceva? E vina mea? Așa trebuia? Brusc și dintr-o dată m-am trezit că în 3 săptămâni am reușit să colecționez 5 kg. N-oi fi știind eu prea multe despre toate astea, dar, pana mea, 5 kg? În 3 săptămâni? Păi eu m-am îngrășat 5 kg în 10 ani până în momentul ăsta...

Nu sunt pregătită pentru ceea ce urmează. Dar, la fel, nici pentru terminarea liceului nu eram pregătită:) Pentru nici o schimbare majoră din viața mea nu am fost pregătită. Sau oi fi fost și am uitat?!

Să-mi bag picioarele, unele persoane au așa un talent să mă facă să mă simt ca un exponat dubios din nu-știu-ce muzeu cu ciudățenii. Iar altele doar se pricep de minune să vadă în mine doar o burtă. Nu mai sunt fiică, soră, fină, prietenă, om, sunt toată numai o burtă.

Săptămâna asta m-am trezit cu noaptea-n cap pândindu-l pe beau. Când se trezea într-un final, îl așteptam să ajungă în bucătărie, să își facă cafeaua, ca apoi să apar și eu, cu ochii cârpiți și părul vâlvoi, cu aceeași întrebare ieșită din străfundurile sufletului, Dacă mor în spital? Cred că-l ajutam maxim să înceapă cu bine ziua:)

Am momente depresive, n-am să neg asta, nici n-o să încerc măcar să le colorez cumva altfel decât sunt, am înțeles că ele sunt normale, că așa înțeleg unele femei să treacă prin perioada sarcinii (sau doar eu, I don't care) și-n plus, am înțeles și puterea pe care o au hormonii, acum sau doar în unele zile ei dețin controlul:) Știu că insist pe stările astea negative, că pot lăsa impresia că sunt toată, mereu, un ghem de nervi, furii, depresii, nemulțumiri. Ăsta e modul meu de a le face față, de a mă elibera de ele. În plus, despre cele pozitive vorbesc cu greu, mi se încleștează limba în atâta miere.

Ciudățenia pământului, mi s-a modificat râsul. Complet. Și eu sunt șocată când mă aud râzând. E un râs plin, viu, molipsitor, un râs rotund, așa îmi vine să-i zic. A, și neaparat cu lacrimi. Apropos de lacrimi, mă trezesc că le am pe obraz și că nu le-am simțit alunecarea.

Mâinele sunt umflate, cu pielea uscată. Am făcut ce-am făcut și tot nu am verigheta pe deget. Not happy.

Nu mă obișnuiesc cu privirile oamenilor de pe stradă, de cele mai multe ori mă simt scanată așa intim că mă ia cu tremurat.

Am peste tot înșirate liste cu ce trebuie să (mai) cumpărăm, pentru copil, pentru mine, pentru camera lui, pentru sănătatea lui, pentru confortul lui, îmi vine să dărâm totul din jur ca să construiesc eu, cu mâna mea, o casă mai bună, o lume mai bună, le întorc în mintea mea pe toate cu curu' în sus și nici o potrivire nu mă satisface, nu-i destul spațiu, destul aer, destulă lumină, destulă căldură, destul sens, destui bani și-apoi mă trăsnește gândul că nu voi mai fi niciodată singură și ceva cald mă umple pe dinăuntru scoțând la suprafață un zâmbet prostesc de om care abia așteaptă să-i fie livrată jucăria. Nu, despre metodele de livrare nu vorbim, nu ne-am împăcat cu gândul că avem doar două variante posibile. Ca să pot să ajung totuși la un asemenea nivel de detașare, extrem de important și necesar, va trebui să învăț să-mi privesc corpul ca pe ceva ce nu-mi mai aparține, ceva pus la dispoziția copilului și a medicilor pentru ca totul să se termine cu bine. Apoi, ne-om descurca noi cu toate.

A, și să nu uit. De o bucată bună de vreme am energie cât pentru 10 oameni. Aș merge pe jos zeci de kilometri, aș muta paturi și dulapuri prin casă, m-aș cocoța în copaci și pe scări să șterg pânze de păianjen sau să culeg prune, m-aș întinde să șterg geamurile, eventul de mai multe ori pe zi, aș alerga-o pe Loli prin tot cartierul, aș purta tocuri și-aș merge în club să le tocesc flecurile, aș cutreiera magazinele și-aș târî zeci de sacoșe după mine. Astea doar într-o zi. Păcat că nu-mi răspunde nimeni la telefon la 7 dimineața, când am eu chef să-mi încep în forță ziua.

O floare și doi grădinari

2010-09-08T08:29:00.000+03:00

Iris e numele pe care îl va purta (cu drag, sper eu) domnișoara Florea.
Noi vom fi grădinarii care se vor strădui să îi facă viața frumoasă.
Când sunt emoționată, scriu puțin.

Cum am știut că vreau să fiu mamă

2010-09-07T08:24:00.000+03:00

Pentru că am fost întrebată.

Nu am știut, nu am simțit nici o chemare lăuntrică, nu îmi făcusem un scop din asta, nu aveam o schemă de reproducere în minte, nu am fost și nu sunt genul care să se aplece după toți copiii pe stradă. De fapt, și-acum îmi e greu să mă văd pe mine făcând parte din categoria femeilor care vor deveni mame. În afară de ideea vagă că odată, cândva, într-un viitor nu prea apropiat, da, o să am vreo 3 copii (serios, așa ziceam, după ce inițial fuseseră 5:) nu aveam nimic serios în plan. Mă speriau ca dracu' toate poveștile pe care le auzeam din gura celor care au trecut prin experiența asta, mă enervam când le vedeam plozii urcându-li-se în cap și pe ei, părinții, niște dobitoace tolerante cu ochii umezi de mândrie, îi vedeam pe ei, copiii, cu ochii minții, crescând, dar pe mine îmbătrânind și mi se zbârlea pielea cu totul pe mine (nu cumva de asta unele cupluri aleg să nu facă copii, pentru iluzia asta de tinerețe fără bătrânețe?!), îmi strângeam picioarele de frică când mi se explica cum se naște un copil, pe viu, în spitalele românești, îmi spuneam că eu nu am atâta putere în mine și că așa un moment ca al nașterii o să mă marcheze veșnic, mă întrebam dacă se poate viață fără copii și-mi doream să adopt un copil de culoare, îi priveam pe cei care erau căsătoriți ca și cum eu eram încă o puștoaică, iar pe cei care aveau și copii ca pe niște adulți, care deși sunt aproape de-o vârstă cu mine, trăiesc în altă lume, cu alte reguli și alt stil, o lume pe care nu mi-o doresc pentru mine, pentru că eu, eu nu am ajuns încă la vârsta la care se fac lucrurile astea, eu sunt încă tânără, eu mai am timp, o grămadă de timp...

Apoi, mi s-a părut deodată că timpul meu e limitat, ca al tuturor, că și eu funcționez după aceleași reguli, că nu sunt uitată la număratul anilor. Beau-ul își dorea demult un copil, decizia finală îmi rămânea doar mie. Dar eu nu știu să decid. Pentru că deciziile înseamnă alegeri. Pentru că de fiecare dată când înclin capul într-o parte, trag cu coada ochiului în partea cealaltă și mi se pare că-i mai minunată și că alegerea inițială a fost o prostie. Așa am jonglat și de data asta. Până când altcineva a decis pentru mine și s-a întâmplat. O noapte de martie fără protecție, singura în peste 5 ani, și domnul Spermatozoid întâlnea pe doamna Ovul (citiți oviul că-i franțuzoaică:) pentru prima oară. Inutil să mai spun că a fost dragoste la prima vedere.

S-a scurs un deceniu de când am împlinit 18 ani

2010-09-06T09:02:00.000+03:00

(Gizăăăăsss, mai îmbătrânesc mult???).

Nu mă simțeam și-n mod clar nu eram matură. Nu eram un adult în sensul înțeles astăzi. Mă gândesc că e un pic nedrept să le pui în cârcă unor copii atribuții de om mare. Bine, la mine majoratul nu a adus nici o schimbare din câte îmi doream: aceeași oră de venit în casă, aceeași milogeală sau aceleași minciuni să pot lipsi noaptea de acasă (când, să recunoaștem, la vârsta aia se întâmplă cele mai mișto chestii). Deși au fost niște ani (adolescența) extrem de frumoși și de plini, în care am făcut niște nebunii care acum mă fac să mă-ntreb dacă eram măcar un pic zdravănă la cap, n-am avut niciodată apucături de genul: să fug de acasă, să fac sex în neștire, într-o dezordine emoțională care m-ar inferioriza în primul rând în ochii mei, să umblu beată și drogată weekend de weekend, să fiu o depravată și-o ostentativă, să mă cred o femme fatale și să fug de amorul artei în-nu-știu-ce țară lăsându-mi părinții să se întrebe cu ce au greșit...

Sunt de acord. Părinții la vârsta aia sunt niște monștri, niște străjeri insensibili și absurzi care nu înțeleg nevoia ta de socializare, de experimentare, de distracție. Am fost în situația asta, fix asta au fost și pentru mine părinții mei, deși, ca să fiu complet sinceră, se găsesc întotdeauna metode să-ți furi puțină libertate, atunci când te duce puțin capul (și nu, minciunile de-atunci n-au omorât pe nimeni:) S-au schimbat așa de mult lucrurile în ăștia 10 ani cât am lipsit eu din adolescență? E la modă să te degradezi psihic și fizic? De ce unii adolescenți o iau rara și alții nu? Nu, eu nu m-aș grăbi să pun totul în cârca părinților și, dacă excludem factorul familial, următorul pe listă e anturajul și iarăși la întrebarea unde le e discernământul, de ce unii îl au în stare perfectă de funcționare și la alții lipsește cu desăvârșire?