O miercuri în care afară ninge, înăuntru un licurici împletește vise

E miercuri. E a nu știu câta zi de miercuri care te prinde departe de câmpurile muncii. Te-ai întrebat dacă nu cumva au devenit invizibile în timpul în care ai lipsit, poate or fi o nouă generație de câmpuri, accesibile oricui, dar nu ție. Ai avut îndoieli, te-ai îndoit pân' te-ai curbat, de tine, de ei, de toate. Stima de sine ți-a intrat la apă. Te gândești că ești good for nothin', că nu poți, că nu vrei suficient, că nu meriți. Până într-o zi când un licurici cu părul de culoare roșu încâlcit îți spune don't be stupid, tu ești altfel, nu mai bun, nu mai prost, doar altfel.

Bă, urâtule, s-ar putea să ai dreptate. De fapt, nu toți oamenii au aspirații carieristice. Sunt ei veriga slabă? I think not.
M-am tot gândit la asta, la cei care mi-au zis că eu voi ajunge cineva (dar iată că n-am ajuns), la oamenii care au crezut în mine (pe vremea când îmi păsa not de lucrurile astea), la încrederea investită în mine, la visele pe care și le-or fi făcut ai mei cu mine, la dezamăgirea lor, la dezamăgirea mea, la prietenii care sunt acolo și la sufocantul sentiment că tu ai rămas în urmă, la bani, la limite, la griji, la Iris, la exemplul care aș fi putut fi pentru ea (dar nu sunt), la anii care au trecut și la alte lucruri de genul ăsta care-ți trag de colțurile gurii în jos, îți încurcă mințile și-ți sapă în piele. Te încurcă părerile celorlalți despre tine, te încurcă presiunea socială, te încurcă perspectiva sărăciei și-a nevoilor primare nesatisfăcute.
În ziua în care am înțeles că nu am o carieră, dar că nici nu mi-am dorit-o, un val de ușurare m-a izbit în freză. Aha. Nu am, chiar nu am aspirații de genul ăsta. Nu-mi doresc o carieră, nici nu cred că sunt echipată pentru asta. Sigur, nu-mi doresc nici să mor de foame dimpreună cu tot neamul meu, dar să urc treaptă după treaptă până la un nivel satisfăcător sau până unde mă duce vântul ambiției și-al norocului, nu e de mine. Poate e din cauză că am un neuron în minus, poate e din cauză că mă plictisesc repede și mă nefericesc rapid schemele astea, poate nu mi-am găsit vocația, poate-s cu capul în nori și de la altitudinea aia văd totul în ceață, poate îmi scapă imaginea de ansamblu, poate greșesc punând prezentul pe primul loc și mă încăpățânez aiurea să uit că există și viitorul, pentru că eu vreau să trăiesc acum, să fiu acum, să am acum. Nu sunt un looser social, sunt un om care-și dorește să trăiască liber, să muncească liber, fără țarcuri sau în țarcuri suficient de mari încât să nu le vezi împrejumuirile:p, adică fix acel job mic care să-ți asigure una, alta, dar care să nu-ți fure din viață.

Acestea fiind spuse, mai adaug că mă opun universului, calului, prafului stelar, ghionoaiei și cine-o mai fi guvernând perioada asta. Mă opun letargiei, mă opun depresiilor, mă opun mucilor și tuselor nesfârșite. De fapt, nu că mă opun universului, dar îi spun, pe șleau, că altfel nu merge, mai du-te, mai lasă-mă, mai uită-te goddamnit și-n borcanele cu goodies și-aruncă așa, în silă, și-ncoa! Hai c-ai fost amuzant, dar mai mult nu, buh-bye now!

P.S.: Și Roxana caută un job. Un angajator sigur o caută pe ea, hai să-i ajutăm să se întâlnească:p

Lecția despre iubire (ne)condiționată

 Mă duc ieri s-o iau de la grădiniță. Între noi, deci efectiv între brațele noastre deschise a mi-a-fost-așa-dor-de-tine-și-mie, se interpune vocea superioară a educatoarei: 

- Iriiiiis, ce ți-am zis eu țiee?!

(huh?! asta lipește vocea asta stridentă de urechile noastre?! must be important, stai să vezi, îmi zic eu, în timp ce Iris se uită la mine și zâmbește)

- Despre ce e vorba?, zic.

- Păi i-am spus că dacă nu doarme la prânz, doamna nu o mai iubește!

(Say WHAT?!, și-apuc să mă văd cum îi trag un căruț de păpuși peste dinți, dar o ignor și mă-ntorc spre Iris)

- Mami, nu este adevărat, doamna educatoare cred că glumește, nu iubim pe cineva condiționat (da, așa, și ce dacă nu știe cuvântul, sunt sigură că a înțeles prefect mesajul, în plus, fix așa mi-a ieșit din gură:p). Uite, eu te iubesc orice-ar fi, pur și simplu.

Apoi educatoarei: să nu-i mai spuneți așa ceva niciodată, nu e adevărat și nu vreau să i se spună asta! A zâmbit fâstâcit ca proasta, era foarte nedumerită că în loc să-i cânt în strună, să o aprob și s-o cert pe Iris că n-a dormit, eu am avut cu totul altă reacție.

Acasă am mai vorbit despre asta, i-am spus cum stau lucrurile cu iubirea, și mai ales cu a mea. Aș vrea să-i fie foarte clar că iubirea mea nu se măsoară în ore de somn, în desene perfecte, neieșite din contur, în note mari, în being perfect all the time sau mai știu eu ce alte unități de măsură din astea sau de orice alt fel, că o iubesc și-atât, dincolo de toate, no matter what.   

- Mami?
- Da, fată.
- Eu n-o iubesc pe doamna.

(Ce surpriză, să cad jos din cauza șocului, noroc că stăteam întinsă-n pat!:p )

E foarte enervant să afli că preaiubitul tău plod e amenințat la grădiniță cu texte de genul dacă nu dormi, mami nu te mai iubește sau dacă nu mănânci, mami nu te ma ia acasă sau dacă nu desenezi frumos, mami se supără pe tine și, recunosc, primul meu impuls nu e deloc demn de o doamnă, jap, jap, you can't say that to my child!, dar la ce i-ar folosi Irisului?!:p Hai să fim sănătoși ca să apucăm să emigrăm!:D

Povestea lui senor Jose și-a preafrumoasei lui Josefina

Cum stăteam eu așa, cu vreo juma de oră înainte să mă duc să-mi culeg copchilu' de la grădiniță, m-a lovit: ce-ar fi să-i fac repede o șoricică și să o iau cu mine în poșetă?, cred că ar bucura-o surpriza mea!, îmi spuneam eu încântată. Îhî!

Zis și făcut! Ia bucata de fetru, taie bucata de fetru, coase repede că zboară timpul și, șoc, a ieșit un șoricel:)) Senor Jose, după cum mi s-a prezentat.

L-am aruncat în poșetă și zâmbind mulțumită de ideea mea, mă prezint în fața Marelui Juriu. Mulțimea era în delir, îngerii dansau, primarul tocmai apărea să-mi înmâneze premiul pentru ză greatest mom evă', eforturile mi-au fost, desigur, răsplătite:

- NU MI PAȚE, MAMI!

- hă, say what?!

- nu mi pațe, e foate uât!

Ăăă, ok, păi bine, atunci îți mai fac unul:)) Și-am făcut-o pe Josefina că na, nimeni nu tre să fie singur pe lume:p

PS: Iubirea nu știe de regnuri:p Iubiți-vă azi, iubiți-vă mâine, iubiți-vă poimâine, iar dacă nu e iubire, nu vă prefaceți:p

Pledoarie pentru terapie

Ziua în care faci într-o doară un testuleț și din el se zgâiesc la tine următoarele cuvinte: câteodată lași impresia că ai renunțat să participi la propria viață. Oh, shit! Asta nu sună bine. Și tu știi cum stau lucrurile, ai observat, ai încercat să te opui, să găsești motoarele care să te ducă în direcții opuse acestei realități, dar pare că cineva ți-a pus adeziv folosit în construcții pe cizme, pentru că de fiecare dată când încerci să ridici un picior și să faci un pas, măcar unul, el cade înapoi, și-ncerci a doua zi iar, cu mai multă putere, poate chiar poți să-l muți câțiva centimetri, dar încremenești iar, și-apoi, într-un final, după zeci și zeci de încercări, alegi să-ți bagi pula, să nu mai încerci și să le lași pe toate cum naiba vor ele să fie, în timp ce tu ești prizoniera propriei vieți- viața e ceva ce ți se întâmplă, dar n-o trăiești, n-o valorifici. 

• Nu ne rămâne decât să sperăm. Aș vrea să nu mai aud niciodată asta. Pentru că știi, să sper înseamnă să aștept, iar eu fix asta nu mai vreau, m-am săturat să aștept, să mă pun la toate cozile pământului și să nu ajung niciodată în față, la nimic, never. Mie nu-mi vine rândul și poate că nu mai e vorba de sincronizare astrală și noroc și draci și laci, poate e vorba de o soartă (și de capacități nule de a te exprima intelectual sau social, prin muncă și orice alte  îndeletniciri mai mult sau mai puțin cauzatoare de foloase materiale ori spirituale), iar dacă e așa, aș vrea să mi se spună naibii o dată și să mă împac cu asta pentru că sentimentul ăsta de "ești degeaba" îmi roade din stâlpii ființei mele, într-o zi te poți prăbuși fără să mai apuci să zici ajutor!.
• Mi-ar plăcea să nu mai fii nevoit să le faci pe toate singur, să ieși singur din câcat, să te împingi de la spate, să te descâlcești, să existe și să vină într-un suflet descâlcitorul de gânduri și sorți și să te scoată la suprafața celei mai bune versiuni ale tale.
• Senzația de morișcă în creier, morișcă care-ți împrăștie toate gândurile. Dacă aș face măcar 10% din tot ce gândesc, ar fi grozav. Dar eu stau, cocârjată și încruntată, într-o permanentă stare expectativă. Ce dracu' aștept, nu știu. Nu-mi dau drumul să fiu, nu-mi tihnesc, nu mă întâmplu. Pe crucea mea o să scrie mamă, nu că asta ar fi ceva rău, mă mândresc cu asta, nici o realizare viitoare n-o să-i fie superioară ăsteia, dar în mine mai e una, pe care nici nu o las să moară, nici să trăiască, care are, totuși, drepturile ei la viață și exprimare. Senzația că-mi bat joc de mine. I know that I ain't gonna live forever, dar mă port ca și cum.
• Nu mai am cu cine să vorbesc. Trecute-s vremurile când te întâlneai la o cafea cu o prietenă și plecai de acolo, 7 ore mai târziu, descâlcită și întoarsă din nou cu fața spre lume, nu cu spatele.
• Nu înțeleg nimic din viața mea, mă simt singură, nu știu să trăiesc doar cu mine și nu știu exact ce vreau, având tendința să mă îndrăgostesc de orice bărbat îmi acordă atenție.
• Lipsa apetitului pentru joacă, gătit, citit, sex, orice. Stai bosumflată, închisă în turnul ființei tale, cu cheia la gât și totuși nu ieși de acolo. Poate nu poți, you know?!

Nu dai dovezi de slăbiciune atunci când te decizi să bați la ușa cabinetului cu canapea pe care să-ți înșiri gândurile, durerile, încâlcitele și toate ghemurile pe care le-ai adunat din viață. Nu te recunoști nici învinsă făcând asta, ci doar decizi să vii în întâmpinarea eului care ești, cu ajutorul lanternei unui psiholog. Nu-i asculta pe cei care-ți vor spune că n-ai nimic, că te alinți, că țața Florea de la Pechea n-a mai fost la psiholog și n-a mai pățit nimic, că n-ai ce face cu banii, că mai bine faci altceva cu ei, că e o prostie să te duci să te dezbraci în fața unui străin, ceștieelcineeștișiceseîntâmplăcutine. Ascultă-te pe tine! Ascultă-ți bătăile inimii, vuietul din cap, atacurile de panică, ascultă-ți lacrimile cum cad pe obraji, ascultă-ți amintirile și planurile, închide ochii și ascultă-ți fricile și cum se înnoadă în tine fire cărora nu le mai poți găsi singură capătul. Și-apoi du-te la omul ăla care nu știe nimic despre tine, dezvelește-te, dezbracă-te și lasă-l să găsească întrerupătoarele din interiorul ființei tale. Într-o zi, chiar mai rapid decât ți-ai putea imagina, vei începe din nou să strălucești (și-l scriu italic ca să-i tai din sensul lui propriu, n-aș vrea să fie citit așa:p).

Pe holurile motherhoodului

Le vezi prin piețe, încruntate și serioase, scrutând zarea tarabelor în căutare de mere locale, mici și buboase sau de morcovi mici, piperniciți, strâmbând din nas la vederea lor și la gândul că în curând or să stea cu deștele pline de noroi dezbubându-i și însfertindu-le cantitatea, dar cu mulțumirea că iată, au mai dat un pumn de vitamine copilului și săptămâna asta. Le vezi prin supermarket mirosind avocado, analizând pete și texturi, citind etichete și aruncând cu ciudă la loc în raft produse nedemne de stomacul mic și special al copilului, dar care ar putea adăuga niște minute în plus, doar pentru ele. Le vezi căutând cele mai calitative și drăguțe haine pentru copiii lor și, întoarce repede privirea, să nu le vezi oftând că nu-și permit și rochița cu buline și căciula de șoricioacă dubios de scumpă și bicicleta roz cu scăunel pentru păpușă și pantofii ăia minunați. Le vezi prin parcuri încruntate și absente sau, dimpotrivă, râzând ele înseși ca niște copii, în nici una dintre situații, nu te apropia de ele. Le vezi aruncând o privire scurtă și rapidă spre vitrinele magazinelor de oameni mari, după care se scutură de niște dorințe mici care nu merită atenția lor, își strâng copilul de mână mai tare și-i zâmbesc, oglindă la râsul lor când se trezesc într-un magazin cu jucării. Le vezi concentrate ca niște oameni de știință, cu ochii cât cepele în ecranul laptopului, căutând rețete de mâncare pentru copii, comandând unturi, făinuri și tot felul de cereale și leguminoase, informându-se, scriind în agende, adăugând mereu, în zeci de liste, alte și alte lucruri necesare copilului. Le vezi poate nemachiate și cu părul care nu știi unde începe și unde se termină. Le vezi tot timpul preocupate, în timp ce merg la trap să-și ia copiii de la grădiniță sau când se întorc din piață. Poate le-ai văzut uneori cu papuci de 2 feluri în picioare plimbând copilul prin cartier sau cu rochia, nici ele nu știu cum a fost posibil, pe dos, ori cu pete portocalii uscate pe lobul urechii, poți să râzi, ele sigur vor râde când vor descoperi (dacă) grozăvenia. Le-ai putea vedea (dacă ai fi un ciudat notoriu și te-ai holba pe la geamuri:p) întrerupând și reluând iar și iar aceeași activitate pentru că copilul vrea să se întindă pe burta lor sau să se joace de-a v-ați ascunselea sau să se atârne ca o maimuță de picioarele lor. Le vezi obosite și poate le auzi vorbind singure pe stradă, iar dacă te-ai apropia mai mult de ele, ai auzi un zumzet care se lovește de pereții craniului.

Alea, my friend, sunt gândurile de mamă, specie superioară, captivantă, acaparatoare. Nu dorm niciodată, nu tac niciodată, iar pe măsură ce crește copilul ele se înmulțesc, se lățesc, se umflă, se încurcă, se bifurcă. Nu vă grăbiți să judecați, nu săriți nici cu sfaturi, nici cu încurajări, nici cu mângâieri, cel mai probabil, până să ajungeți voi să remarcați asta, ele au trecut deja prin toate stările posibile, rămâne doar o chestiune de timp până revin în matca normală. Gândurile astea nu prea pot fi ținute în lesă, ele apar, se inflamează, aduc cu ele, cel mai probabil, o decizie și apoi, pentru o perioadă, se face (aproape)liniște. 

Mamele nu sunt niciodată singure și după cum vedeți, n-ați putea spune că se plictisesc. Iată mai jos redarea unor gânduri răzlețe, așa cum au fost ele surprinse de specialiștii noștri:

Copilul are doar 3 ani? Și ce? În capul mamei grijile legate de urmarea facultății sunt deja acolo. 

Copilul abia a început să meargă? Și ce? În capul mamei grijile legate de viitorul copilului ca și fotbalist sunt deja acolo.

Copilul mănâncă cu drag și spor? Mama se va perpeli nopțile că are gene de viitor obez.

Copilul nu știe să numere până la 20 deși a împlinit deja 2 ani? Vai, ce-o fi în neregulă cu el?

Copilul nu apreciază rockul, dar țopăie de încântare când o aude pe Andra cântând? OMG, nu-i al meu!

Râdem, glumim, dar adevărul e că mamele astea sunt niște vietăți pretty damn amazing, într-o zi o să-mi fac curaj să admit și eu că, în ciuda tuturor nemulțumirilor, și a mea e :p